Bank interview result disclosure refused; appeal rejected as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 februarie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Banca Naţională a României, în principal, constatarea caracterului nejustificat al refuzului BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia, înregistrate sub nr. x din 14 septembrie 2016, şi obligarea pârâtei să comunice rezultatul obţinut de reclamantă la interviul socioprofesional susţinut în data de 9 decembrie 2014 şi înregistrarea acestuia; în subsidiar, în măsura în care instanţa va califica răspunsul BNR drept un act administrativ propriu-zis, a solicitat constatarea nulităţii acestuia, având în vedere încălcarea dreptului constituţional al reclamantei la informare, cu aceleaşi consecinţe descrise la punctul anterior.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 3377 din 29 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Banca Naţională a României, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi a încheierii de şedinţă recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta-recurentă a susţinut următoarele:

Pe data de 9 decembrie 2014, reclamanta a susţinut un interviu socioprofesional organizat de BNR, pentru a putea fi confirmată în calitatea de Director Direcţia Juridică al B. SA (la acel moment, B. SA).

BNR a organizat acel interviu în aplicarea dispoziţiilor art. 108 din O.U.G. nr. 99 din 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului

Prin cererea înregistrată la sediul BNR sub nr. x din 14 septembrie 2016, recurenta a solicitat să i se comunice rezultatul interviului socioprofesional şi înregistrarea efectivă a interviului susţinut.

Prin Adresa nr. x din 14 octombrie 2016, Direcţia de Supraveghere din cadrul BNR a răspuns în mod negativ solicitării de mai sus, motivat în esenţă de faptul că B. SA a retras solicitarea de aprobare prealabilă a reclamantei în funcţie, şi că în orice caz, raporturile în această materie se statornicesc doar între instituţia de credit şi BNR, iar nu direct cu persoana examinată.

Dat fiind răspunsul negativ al intimatei, reclamanta a formulat plângere prealabilă către BNR, întemeiată pe art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. La plângerea prealabilă, Direcţia de Supraveghere din cadrul BNR a răspuns în mod negativ solicitării, prin Adresa nr. x din 6 decembrie 2016, reiterând argumentele invocate în adresa prin care a răspuns cererii iniţiale.

Ulterior sesizării instanţei de contencios administrativ, intimata a depus la dosarul cauzei note de şedinţă în cuprinsul cărora a făcut o serie de afirmaţii contradictorii, motiv pentru care reclamanta a solicitat suplimentarea probatoriului pentru motivele prezentate în cuprinsul Notelor de şedinţă depuse de către aceasta la termenul din data de 18 septembrie 2017.

Prin încheierea din data de 18 septembrie 2017, instanţa a respins însă această cerere de administrare a probelor. Ulterior, recurenta a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, arătând că este necesară administrarea unor noi probe în vederea justei soluţionări a acesteia, cerere care a fost respinsă prin hotărârea atacată.

Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, instanţa încălcând două principii fundamentale ale procesului civil, respectiv dreptul la apărare, reglementat de art. 13 C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii, reglementat de art. 9 C. proc. civ..ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat dreptul la apărare al recurentei, prevăzut la art. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 septembrie 2017, prima instanţă a respins cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului, respectiv a interogatoriului pârâtei şi cu înscrisuri deţinute de partea adversă, pentru a se verifica existenţa procesului-verbal de selecţionare şi inventar al documentelor distruse, existenţa avizului Comisiei din cadrul Arhivelor Naţionale, precum şi extrasul din Nomenclatorul BNR din care să rezulte termenul de păstrare a interviului, apreciind că nu sunt utile soluţionării cauzei, în raport de textul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de repunere pe rol s-au reiterat cererile în probaţiune, însă a fost respinsă.

Din conţinutul Notelor de şedinţă depuse de BNR la termenul din 19 iunie 2017, au rezultat anumite contradicţii între susţinerile de la termenul anterior depunerii Notelor de şedinţă şi informaţiile furnizate prin aceste note, care nu au fost dovedite, susţinându-se pe de o parte că nu a existat o comisie de examinare a reclamantei, iar pe de altă parte se confirmă participarea reprezentanţilor Direcţiei Supraveghere, Direcţiei Stabilitate Financiară şi Direcţiei Juridice la interviul socioprofesional, desfăşurat ca urmare a Cererii B. SA cu nr. x din 14 octombrie 2014, care a avut loc cu respectarea atât a O.U.G. nr. 99/2006 şi a Regulamentului nr. 6/2008, cât şi a reglementărilor interne BNR.

Mai mult, intimata nu a arătat prin ce act juridic s-a decis participarea acestor membri la interviul socioprofesional al reclamantei şi, dacă aceştia nu reprezintă comisia de examinare sau de evaluare, care sunt atribuţiile acestor reprezentanţi BNR şi care sunt reprezentanţii BNR care ar fi trebuit să realizeze examinarea efectivă a răspunsurilor reclamantei la interviul socioprofesional.

De asemenea, prin Notele de şedinţă, BNR a susţinut lipsa înregistrării audio a interviului socioprofesional susţinut de reclamantă, deoarece a fost eliminat ca urmare a trecerii timpului.

Or, un document nu poate să dispară din arhiva BNR prin simplul fapt al trecerii unui timp îndelungat de la crearea sa, ci trebuie să expire termenul de păstrare prevăzut în nomenclatorul arhivistic al BNR, pentru ca, ulterior, să fie demarată procedura eliminării respectivului document din arhivă, după cum s-a susţinut la termenul din data de 18 septembrie 2017.

Aşadar, pentru a se fi putut reţine afirmaţia potrivit căreia înregistrarea interviului reclamantei nu mai există, BNR ar fi trebuit să arate termenul de păstrare a înregistrării interviului a expirat, potrivit nomenclatorului arhivistic BNR, respectarea procedurii de selecţionare reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 16/1996 şi întocmirea procesului-verbal de selecţionare şi a inventarului documentelor propuse spre eliminare ca fiind lipsite de valoare întocmite de către Comisia de selecţionare a BNR, care trebuiau avizate de către Comisia centrală de selecţionare din cadrul Arhivelor Naţionale.

Aceste afirmaţii ale intimatei în timpul cercetării judecătoreşti, s-ar fi impus administrarea probelor solicitate de către recurentă cu privire la aspectele legate de respectarea de către BNR a procedurii speciale, reglementate prin Legea nr. 16/1996, având în vedere că s-a susţinut că a avut loc eliminarea din arhiva BNR a înregistrării interviului.

Se mai arată că prin hotărârea pronunţată, instanţa a încălcat dreptul de dispoziţie al recurentei, prevăzut la art. 9 C. proc. civ.

Prima instanţă s-a pronunţat asupra unui alt aspect decât cel precizat în petitul cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta a solicitat în primul capăt de cerere ca instanţa să constate refuzul nejustificat al BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia [...] şi să o oblige pe pârâtă la comunicarea rezultatul obţinut de reclamantă la interviul socioprofesional susţinut în data de 9 decembrie 2014 şi înregistrarea acestuia, însă, prin hotărârea recurată, instanţa s-a pronunţat asupra unor împrejurări care nu au fost deduse judecăţii, considerând că recurenta a solicitat comunicarea rezultatului întregii evaluări, iar nu numai a rezultatului interviului socioprofesional, care reprezintă numai una dintre etapele procesului de evaluare.

De altfel, faptul că interviul socioprofesional nu se identifică cu însăşi evaluarea candidatului şi că între acest interviu şi întreaga documentaţie ce trebuie avută în vedere de BNR pentru a soluţiona cererea B. este un raport de parte-întreg rezultă cu prisosinţă din prevederile art. 52 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006.

Totodată, faptul că interviul nu se confundă cu însăşi evaluarea recurentei, reiese din corespondenţa purtată între B. şi BNR, prin care aceasta din urmă a solicitat B. transmiterea unor înscrisuri referitoare la recurentă.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii în senul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât pe de o parte, instanţa a respins cererea prin care recurenta a propus administrarea de probe în scopul de a dovedi existenţa înregistrării interviului, iar pe de altă parte, instanţa a respins cererea de chemare în judecată reţinând tocmai că nu s-a dovedit faptul că această înregistrare există. Pe de altă parte, instanţa a stabilit că reclamanta are dreptul la comunicarea rezultatului interviului, întrucât acestea privesc cariera sa, precum şi evaluarea calităţilor sale personale, iar pe de altă parte, apreciază că înregistrarea - deci însăşi modul în care s-a desfăşurat interviul, iar nu doar rezultatul acestuia, nu este aptă de a susţine teza dezvoltată de către reclamantă, respectiv aceasta nu este în măsură a ajuta la dezvoltarea profesională a reclamantei, şi nici nu este un aspect care să ţină de cariera sa profesională.

Prin cererea de repunere pe rol formulată, recurenta a solicitat administrarea unor noi probe în scopul de a dovedi faptul că înregistrarea interviului există, însă instanţa a respins această cerere, considerând că administrarea de noi probe nu este necesară soluţionării cauzei. În ciuda acestui fapt, instanţa, a considerat că recurenta nu a făcut dovada existenţei interviului şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată.

Or, în măsura în care recurentei i s-a refuzat posibilitatea de a proba existenţa înregistrării interviului, în condiţiile în care cererea introductivă de instanţă a avut drept obiect tocmai comunicarea acestei înregistrări, în mod eronat, instanţa a considerat drept nedovedită această pretenţie.

Referitor la cel de-al doilea aspect de motivare contradictorie, se arată că prin cererea de chemare în judecată, recurenta a fundamentat solicitarea de a i se comunica rezultatul obţinut la interviu şi înregistrarea efectivă a acestuia pe aceea că sunt informaţii de interes personal, care privesc, în principal, cariera recurentei şi dezvoltarea profesională ulterioară a acesteia.

Cunoaşterea rezultatului şi a modului în care s-a prezentat reclamanta pe parcursul evaluării este de un real folos în evoluţia profesională, deoarece pot ajuta la analiza aspectelor pozitive, precum şi a eventualelor aspecte negative sesizate de comisia de evaluare. Cunoscând aceste informaţii, recurenta ar putea stabili ce anume trebuie să îmbunătăţească din punct de vedere profesional.

Deşi instanţa de fond a apreciat că obiectul acestui interviu a constat în evaluarea reclamantei, respectiv a cerinţei de a dispune în orice moment de o bună reputaţie, de cunoştinţe, aptitudini şi experienţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate şi de a-şi desfăşura activitatea în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, existenţa interesului reclamantei în obţinerea verificării nu poate fi negat, a respins cererea de obligare a intimatei la înmânarea înregistrării interviului socioprofesional, arătând că această înregistrare nu este aptă de a susţine teza dezvoltată de către reclamantă, respectiv aceasta nu este în măsură a ajuta la dezvoltarea profesională a reclamantei, şi nici nu este un aspect care să ţină de cariera sa profesională.

Contradicţia dintre aceste argumente ale instanţei apare pentru recurentă ca fiind evidentă. Pe de o parte, instanţa admite temeinicia susţinerilor recurentei, în sensul că aceasta are dreptul de a-i fi comunicat rezultatul interviului, dat fiind că acesta priveşte cariera sa profesională. Pe de altă parte însă, instanţa contestă faptul că înregistrarea interviului, care cuprinde însăşi modul de desfăşurare a acestui interviu, nu priveşte cariera sa profesională.

Or, dacă simplul rezultat al acestui interviu prezintă importanţă pentru dezvoltarea profesională a recurentei, cu atât mai mult este relevant modul în care acest interviu s-a desfăşurat. Nota obţinută de recurentă reprezintă doar o modalitate de cuantificare a prestaţiei acesteia în momentul susţinerii interviului. însă, înregistrarea interviului relevă aspecte suplimentare, ale căror importanţă pentru carierea profesională a recurentei nu poate fi negată, aspecte printre care se numără reacţiile recurentei la întrebările comisiei de examinare, precum şi limbajul nonverbal şi para-verbal al acesteia.

Se mai susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv a Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 şi a Regulamentul BNR nr. 6 din 2008.

Prin sentinţa pronunţată în cauză, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 care impuneau în sarcina BNR obligaţia de a parcurge o anumită procedură în situaţia în care ar fi decis distrugerea înregistrării interviului recurentei.

Intimata nu a contestat niciodată faptul că înregistrarea interviului a existat, ci doar faptul că această înregistrare nu mai există în prezent în arhivele BNR.

Or, Legea Arhivelor Naţionale reglementează în detaliu etapele procedurale pe care trebuie să le parcurgă o entitate în momentul în care ia decizia distrugerii unor documente aflate în păstrarea sa. Astfel, legea impunea în sarcina BNR obligaţia de a întruni Comisia de selecţionare, în cadrul căreia urma să fie întocmit un proces-verbal de selecţionare şi un inventar al documentelor propuse spre eliminare dată fiind lipsa lor de valoare. După întocmirea acestor înscrisuri, acestea trebuiau supuse aprobării Comisiei centrale de selecţionare din cadrul Arhivelor Naţionale.

BNR a afirmat că înregistrarea interviului nu mai există întrucât de la data la care a avut loc interviul recurentei a trecut o perioadă semnificativă de timp în vederea dovedirii acestei afirmaţii, BNR ar fi trebuit să prezinte nomenclatorul său intern din care să rezulte faptul că a expirat termenul de păstrare a înregistrării interviului, precum şi a procesului-verbal de selecţionare şi a inventarului documentelor propuse spre eliminare ca fiind lipsite de valoare, avizate de către Comisia centrală de selecţionare din cadrul Arhivelor Naţionale.

BNR nu a făcut proba parcurgerii procedurii reglementate de Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/2016, astfel încât susţinerea BNR privitoare la inexistenţa înregistrării interviului la momentul actual nu putea fi pur şi simplu prezumată ca fiind adevărată.

Cu toate acestea, în momentul în care recurenta a solicitat administrarea de probe pentru a se putea stabili dacă BNR şi-a îndeplinit ori nu aceste obligaţii, instanţa a respins cererea de administrare de probe.

Prin urmare, instanţa a ajuns la concluzia că înregistrarea a fost în mod corect eliminată din arhivele BNR, în sensul în care BNR şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi incumbau în baza Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, fără însă să administreze nicio probă în acest sens.

Pe cale de consecinţă, hotărârile recurate sunt rezultatul încălcării dispoziţiilor Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, neputându-se prezuma respectarea de către BNR a obligaţiilor prevăzute în sarcina sa de Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996.

Prin pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond a nesocotit prevederile Regulamentului BNR nr. 6 din 2008, în sensul că a ignorat faptul că BNR şi-a încălcat obligaţia ce îi incumba în baza art. 53 alin. (1) din acest regulament potrivit căruia "Cu excepţia notificărilor de achiziţii propuse pentru care procedura şi termenul de evaluare sunt prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006, cu modificările şi completările ulterioare, Banca Naţională a României hotărăşte cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituţiile de credit potrivit prezentului regulament, în termen de 30 de zile de la data primirii informaţiilor şi documentaţiei complete în susţinerea cererii de aprobare. În cazul în care sunt necesare informaţii sau documente suplimentare, termenul de 30 de zile începe să curgă de la data prezentării acestora, dar nu poate depăşi 3 luni de la data primirii cererii."

Intimata a pretins că nu s-a finalizat analiza îndeplinirii cerinţelor legale, nu s-a constatat caracterul incomplet ori insuficient al informaţiilor furnizate de B. SA şi nu a fost emisă o hotărâre, ci doar s-a luat act de solicitarea instituţiei de credit cu privire la rămânerea fără obiect a cererii de aprobare, cadrul normativ neimpunând formalizarea acestui fapt prin emiterea unei hotărâri ori a unui alt act.

După cum a fost învederat instanţei prin cererea de chemare în judecată, recurenta a susţinut interviul pe data de 9 decembrie 2014, iar, de la acest moment, intimata deţinea toate informaţiile necesare pentru a realiza evaluarea acesteia.

Aşadar, până la data de 9 ianuarie 2015, intimata trebuia să soluţioneze cererea adresată de B., iar, în aceste condiţii, apărarea conform căreia instituţia de credit a transmis să nu ia în considerare solicitarea instituţiei de credit este neîntemeiată, având în vedere că aceasta a fost formulată pe data de 24 martie 2015, la aproximativ două luni şi jumătate de la expirarea termenului de rezolvare.

Cu atât mai mult, intimata trebuia să decidă cu privire la rezultatul interviului, având în vedere raportul de parte-întreg al acestuia faţă de întreaga documentaţie ce trebuie analizată de BNR pentru a soluţiona cererea B.

Afirmaţia conform căreia procesul de evaluare nu a fost finalizat, deşi a expirat termenul de soluţionare, în măsura în care ar fi adevărată, ar reprezenta un abuz comis de pârâtă, fiind încălcat un act normativ obligatoriu prin care se instituie termene ce trebuie respectate de instituţia publică.

Or, faţă de aceste aspecte, soluţia instanţei de a respinge cererea de chemare în judecată prin care recurenta a solicitat transmiterea rezultatului interviului şi a înregistrării acestuia este dată cu încălcarea dispoziţiilor din Regulamentului BNR nr. 6 din 2008 referitoare la obligaţia BNR de a hotărî cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituţiile de credit în termen de 30 de zile de la data primirii informaţiilor şi documentaţiei.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Intimata pârâtă Banca naţională a României prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală.

În motivarea întâmpinării intimata pârâtă a susţinut următoarele:

În privinţa susţinerii încălcării dreptului la apărare se arată că reclamantă a înţeles să solicite la primul termen de judecată, printre altele, obligarea Băncii Naţionale a României la depunerea procesului-verbal întocmit de comisia de examinare cu ocazia interviului socioprofesional, ignorând atât faptul că proba s-ar confunda cu obiectul litigiului, ce este reprezentat de "rezultatul examenului pe care l-am susţinut la Banca Naţională a României", cât şi inaplicabilitatea O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituţiilor publice de cultură, ce reglementează printre altele obligativitatea înfiinţării comisiilor de concurs (art. 16), atribuţiile comisiilor de concurs (art. 18) şi notele acordate de comisiile de concurs (art. 16).

În ciuda faptului că reprezentantul Băncii Naţionale a României a precizat că nu a existat o comisie de examinare, lipsind temeiul juridic al constituirii unei asemenea comisii, precum şi că toate înscrisurile ce privesc litigiul se află în posesia recurentei reclamante, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat în parte cererea şi a pus în vedere băncii centrale să depună înscrisurile pe care le deţine cu privire la cererea de aprobare a B. SA, precum şi precizări referitoare la stadiul procedurii de evaluare, la susţinerea interviului, la constituirea unei comisii de evaluare şi la temeiul juridic al constituirii.

La cel de-al doilea termen de judecată, în ciuda faptului că Banca Naţională a României a fost nevoită a depune la dosarul cauzei înscrisuri ce emanau chiar de la recurenta reclamantă (copia actului de identitate al doamnei A., curriculum vitae, chestionar completat şi semnat de recurenta reclamantă A., certificatul de cazier judiciar, fişa postului), iar singurele menţiuni cu un aşa-zis caracter de noutate se rezumau la preluarea a 3 paragrafe (relativ identice) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale a României (document intern, cu regim de clasificare), care stabileau că angajaţii a trei compartimente ale băncii centrale "participă la activităţi de evaluare a persoanelor desemnate să asigure conducerea unor structuri organizatorice/activităţi din instituţiile de credit, supuse procedurii de aprobare prealabilă, potrivit legii.", Curtea de Apel Bucureşti a luat act de invocarea dreptului la pregătirea apărării şi a încuviinţat cea de-a doua cerere de amânare a judecării cauzei.

Pentru a convinge instanţa de judecată să încuviinţeze ca probă tocmai procesul-verbal de consemnare a rezultatelor aşa-numitei comisii de evaluare, reclamanta a înţeles să depună la dosarul cauzei Decizia I.C.C.J. cu nr. x din 5 martie 2014, apreciind, de asemenea, că există similitudini cu prezenta cauză. Fără a mai proceda la analizarea relaţiei angajat - angajator existente între recurentul C. şi Serviciul Român de Informaţii, înţelegem să subliniem faptul că în Dosarul nr. x/2012 a fost pronunţată o hotărâre judecătorească fără ca la dosarul cauzei să fie depuse tocmai actele administrative a căror anulare s-a solicitat în faţa instanţei de contencios administrativ, pe motiv că ar conţine informaţii clasificate.

Or, această decizie nu face decât să sublinieze netemeinicia susţinerilor reclamantei din prezenta cauză.

La cel de-al treilea termen de judecată, în ciuda faptului că toate solicitările recurentei reclamante primiseră răspuns, a fost formulată cea de-a treia cerere de amânare a judecării cauzei, motivat de faptul că ar fi încălcată Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 şi că s-ar impune interogatoriul intimatei, a cărui necesitate nu putea fi prevăzută la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dar care ar fi de natură a dovedi următoarele fapte: interviul a avut loc în data de 9 decembrie 2014, interviul a fost înregistrat, interviul nu a fost eliminat din arhiva B.N.R., B.N.R. a înfiinţat o comisie de examinare, atribuţiile comisiei de examinare şi modul de exercitare al acestora, consemnarea prestaţiei recurentei reclamante şi faptul că evaluarea prestaţiei candidatei a avut loc.

Anterior datei de 18 septembrie 2017, Banca Naţională a României precizase că interviul socioprofesional avusese loc şi că fusese înregistrat.

Înregistrarea interviului din data de data de 9 decembrie 2014 nu face obiectul Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, iar această înregistrare audio nu are valoare istorică, astfel cum prevede art. 2 din actul normativ, aspect evident atât pentru Curtea de Apel Bucureşti, cât şi pentru recurenta reclamantă.

De asemenea, chestiunea înfiinţării unei comisii de examinare şi a atribuţiilor acesteia fusese dezbătută la fiecare termen de judecată, iar Banca Naţională a României precizase, clar şi expres, că nu a existat, lipsind orice temei juridic în acest sens.

Banca Naţională a României înmânase, anterior cu 3 luni, reprezentantului recurentei reclamante un exemplar al Notelor scrise cu nr. x din 16 iunie 2017, în cuprinsul cărora au fost expuse prevederi ale Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale a României, alături de concluzia că participarea reprezentanţilor Direcţiei Supraveghere, Direcţiei Stabilitate Financiară şi Direcţiei Juridice la interviul socioprofesional, desfăşurat ca urmare a Cererii B. SA cu nr. x din 14 octombrie 2014, a avut loc cu respectarea atât a O.U.G. nr. 99/2006 şi a Regulamentului nr. 6/2008, cât şi a reglementărilor interne ale B.N.R.

Participarea reprezentanţilor Direcţiei Supraveghere, Direcţiei Stabilitate Financiară şi Direcţiei Juridice la interviul socioprofesional din data de data de 9 decembrie 2014 a avut loc, prin urmare, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cadrul normativ nestabilind exigenţe a căror încălcare să poată fi reclamată în prezenta cauză.

Lipsesc, prin urmare, în opinia intimatei, departe de orice echivoc, pretinsele contradicţii de care se prevalează recurenta reclamantă.

În raport de prevederile art. 10 şi art. 249 C. proc. civ., recurenta reclamantă nu se putea rezuma la invocarea unei speţe soluţionate în temeiul O.U.G. nr. 189/2008 şi la proslăvirea dreptului său de pregătire a apărării, fiind necesar ca cel târziu la cel de-al treilea termen de judecată să fi indicat prevederile normative care stabileau atât obligaţia constituirii unei comisii de examinare, cât şi cea a cuantificării interviului socioprofesional.

Cu privire la ultima teză probatorie, referitoare la evaluarea prestaţiei candidatei, cum este denumită de reprezentantul recurentei reclamante, Banca Naţională a României a făcut precizări încă din 14 octombrie 2016, prin urmare era evident, la 18 septembrie 2017, că răspunsul scris la aşa-numitul interogatoriu ar fi reluat aceste precizări, nefiind îndeplinite, astfel, în opinia noastră, cerinţele de admisibilitate.

Referitor la încălcarea dreptului de dispoziţie se arată că instanţa de fond nu a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita) sau altceva decât s-a cerut (extra petita), cum se invocă de către recurenta reclamantă pentru a solicita casarea hotărârii, ci a analizat temeinic tocmai susţinerile acesteia din cuprinsul cererii de chemare în judecată, pe care le-a înlăturat ca netemeinice, apreciindu-se nu îşi găsesc incidenţă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Lipsind cadrul normativ, dar şi considerentele care să stabilească, în general, o obligaţie a cuantificării interviului socioprofesional, asemenea celei stabilite prin invocata O.U.G. nr. 189/2008, faptul că procesul de evaluare nu a fost finalizat prezintă relevanţă şi în ceea ce priveşte interviul, iar instanţa de fond a luat act de acest aspect.

Referitor la criticile de nelegalitate corespunzătoare art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susţine că Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 nu reglementează modul de gestionare a înregistrării interviului socioprofesional, iar tezele probatorii vizate de interogatoriul propus de reclamantă au fost amplu dezbătute atât în procedura scrisă, cât şi la cele 3 termene de judecată, asemenea concludenţei ori inexistenţei celorlalte înscrisuri solicitate.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în mod temeinic, că au fost puse în discuţia părţilor toate aspectele necesare soluţionării pe fond a cererii, iar prin concluziile pe fond nu au fost învederate aspecte de natură a atrage altă concluzie.

Pe de altă parte, recurenta reclamantă s-a limitat la a identifica prevederile art. 31 alin. (2) din Constituţie, ca soluţie pentru a formula o acţiune, ignorând obligaţia sa de a identifica şi textul normativ care să permită consemnarea unei cuantificări a interviului socioprofesional.

Or, tocmai lipsa textului normativ care să permită consemnarea unei cuantificări a interviului socioprofesional dovedeşte temeinicia considerentelor instanţei de fond în baza cărora a respins cererea de obligare a pârâtei la comunicarea rezultatului interviului ca nefondată, având în vedere că procesul de evaluare nu a fost finalizat.

S-a reţinut prin hotărârea atacată că interviul socioprofesional nu are o existenţă de sine stătătoare, ci poate fi parte integrantă din întregul proces de evaluare, concluzionând că, atâta timp cât procesul de evaluare nu a fost finalizat, în mod temeinic, nu se putea dispune obligarea la comunicarea rezultatului interviului.

Conform cadrului normativ, interviul socioprofesional reprezintă un instrument facultativ în procedura de evaluare desfăşurată de Banca Naţională a României şi doar în cazul finalizării procedurii de evaluare poate fi emisă, ca rezultat, o decizie de aprobare ori de respingere, lipsind orice formă de cuantificare.

Rezultatul interviului priveşte cariera şi evaluarea calităţilor personale ale reclamantei, însă acesta nu există, evaluarea nefiind finalizată, iar înregistrarea audio nu reprezintă un aspect care să ţină de cariera sa profesională.

În opinia intimatei, asemenea concluziilor instanţei de fond, rezultatul evaluării este de natură a afecta cariera profesională a recurentei reclamante, spre deosebire de înregistrarea audio a interviului socioprofesional.

Se mai susţine că pretinsa contradictorialitate a considerentelor invocată de recurenta reclamantă are drept unic factor generator perspectiva sa eronată asupra propriei cereri de chemare în judecată.

Reclamanta prin cererea de chemare în judecată a solicitat a se constata caracterul nejustificat al refuzului BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia, înregistrate sub nr. x din 14 septembrie 2016, obligarea pârâtei de a comunica rezultatul obţinut de reclamantei la interviul socioprofesional susţinut în data de 9 decembrie 2014 şi de a comunica înregistrarea acestuia.

Prin urmare, instanţa de fond a analizat fiecare dintre capetele de cerere principale, astfel cum au fost formulate de către reclamantă, şi s-a pronunţat asupra fiecăruia, fără a se putea reţine că acceptarea unor afirmaţii ale reclamantei în susţinerea unui capăt de cerere, ar fi făcut de prisos analizarea temeiniciei unui alt capăt de cerere, înlăturându-se astfel dreptul instanţei de a se mai pronunţa asupra ultimului capăt de cerere.

Referitor la cel de-al treilea motiv de nelegalitate, intimata apreciază că este de asemenea neîntemeiat.

Dispoziţiile Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, întrucât conform art. 2, conform prin documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României, în sensul acestei legi, se înţelege înregistrări foto, video, audio şi informatice, cu valoare istorică, realizate în ţară sau de către creatori români în străinătate, fiind lipsit de echivoc faptul că înregistrarea interviului socioprofesional din data de 9 decembrie 2014 nu are o valoare istorică.

Interviul socioprofesional a avut loc în data de 9 decembrie 2014, prima petiţie a fost depusă în data de 14 septembrie 2016, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în data de 16 februarie 2017.

Referitor la susţinerea că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Regulamentului nr. 6 din 2008 se arată că prin Regulamentul nr. 3/2014 au fost modificate, printre altele, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Regulamentul nr. 6/2008, conform cărora "în înţelesul prezentului regulament, sintagma persoane cu funcţie de conducere de nivel mediu a unor activităţi de importanţă deosebită desemnează persoanele nominalizate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi activitatea juridică".

În consecinţă au fost extinse substanţial sfera aprobărilor preliminare, ceea ce a condus la necesitatea evaluării tuturor persoanelor nominalizate să asigure conducerea departamentelor de administrare şi control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, dar şi juridic, din cadrul a peste 40 de instituţii de credit, ceea ce a determinat ca termenul de 30 zile stabilit pentru ca Banca Naţională a României să hotărască cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituţiile de credit potrivit Regulamentului nr. 6/2008 să nu poată fi respectat, iar la data de 9 ianuarie 2015 nu exista o hotărâre cu privire la aprobarea ori respingerea nominalizării doamnei A. în funcţia de director al Direcţiei Juridice a B. SA.

Netemeinicia acestei critici este subliniată, de asemenea, de lipsa cadrului normativ în ceea ce priveşte cuantificarea interviului socioprofesional, de lipsa unei existenţe independente a interviului socioprofesional, precum şi de contradicţiile susţinerilor recurentei reclamante.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile reclamantei care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă pretinde că prin hotărârile instanţei de fond au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că prin încheierea de şedinţă din 18 septembrie 2017 prima instanţă a respins cererea reclamantei de suplimentare a probatoriului, respectiv a interogatoriului pârâtei şi cu înscrisuri deţinute de partea adversă, pentru a se verifica existenţa procesului-verbal de selecţionare şi inventar al documentelor distruse, existenţa avizului Comisiei din cadrul Arhivelor Naţionale, precum şi extrasul din Nomenclatorul BNR din care să rezulte termenul de păstrare a interviului, iar prin sentinţa de dezînvestire s-a respins cererea de repunere pe rol pentru completarea probatoriului în sensul solicitat anterior.

Însă teza probatorie de care s-a prevalat reclamanta era irelevantă pentru aflarea adevărului în cauză, întrucât în raport de obiectul cauzei, care în esenţă se rezumă la sancţionarea refuzului nejustificat al intimatei pârâte de a comunica rezultatul interviului şi înregistrarea acestuia, aspectele referitoare la componenţa şi atribuţiile comisiei de reexaminare sau la respectarea procedurii de selecţionare şi inventar al documentelor pretins distruse nu au legătură cu cauza.

Eventualele constatări în urma administrării şi evaluării mijloacelor de probă solicitate, referitoare la componenţa concretă a comisiei de evaluare a interviului la care a participat reclamanta sau în privinţa respectării sau nu a procedurii de arhivare sau distrugere a înregistrării interviului din perspectiva normelor instituite prin Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 nu puteau contura premisa minoră în silogismul judecătorului pentru rezolvarea justă a cauzei în raport de limitele învestirii, pentru că obiectul analizei acestuia nu era legalitatea derulării interviului sau legalitatea arhivării suportului tehnic al înregistrării lui, ci legalitatea refuzului de comunicare a înregistrării interviului şi a evaluării lui de către comisia instituită de intimată.

Reclamanta s-a prevalat de incidenţa acestui motiv de casare şi din perspectiva încălcării principiului disponibilităţii de către instanţa de fond. Astfel recurenta pretinde că a solicitat în primul capăt de cerere ca instanţa să constate refuzul nejustificat al BNR în rezolvarea cererii adresate acesteia [...] şi să o oblige pe pârâtă la comunicarea rezultatul obţinut de reclamantă la interviul socioprofesional susţinut în data de 9 decembrie 2014 şi înregistrarea acestuia, însă, prin hotărârea recurată, instanţa s-a pronunţat asupra unor împrejurări care nu au fost deduse judecăţii, considerând că recurenta a solicitat comunicarea rezultatului întregii evaluări, iar nu numai a rezultatului interviului socioprofesional, care în opinia recurentei reprezintă numai una dintre etapele procesului de evaluare.

Instanţa de fond a respins în totalitate acţiunea reclamantei, iar din coroborarea dispozitivului cu considerentele hotărârii, rezultă că s-a avut în vedere atât cererea de comunicare a evaluării interviului, cât şi suportul suportul tehnic pe care a fost înregistrat acesta.

Este adevărat că interviul socioprofesional nu se identifică cu însăşi evaluarea candidatului, aceasta din urmă fiind rezultatul verificărilor pe baza interviului şi a documentaţiei relevante a bunei reputaţii, cunoştinţelor, aptitudinilor şi experienţei adecvate naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate, în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase conform art. 108 şi 109 din O.U.G. nr. 109/2006, însă instanţa de fond a avut în vedere ambele valenţe ale cererii, apreciind în privinţa evaluării că nu a fost efectuată, iar în privinţa comunicării înregistrării interviului nu a făcut dovada existenţei lui şi că reclamanta nu justifică un interes legitim.

Se poate concluziona, astfel că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea principiului disponibilităţii al părţilor, respectiv al reclamantei, analizând complet toate cererile reclamantei, în raport de limitele cu care a învestit instanţa cu controlul de legalitate al refuzului pretins nejustificat al intimatei pârâte.

Nu este fondată nici critica referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor instanţei de fond, care s-ar circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere atât situaţia în care între considerentele instanţei de fond există contradictorialitate, în sensul că unele susţin dispozitivul hotărârii, iar altele îl contrazic, cât şi cazul în care considerentele instanţei converg spre o anumită soluţie, însă prin dispozitivul hotărârii se concretizează o altă soluţie.

Acest motiv de casare nu se regăseşte în situaţia pretinsă de reclamantă, când instanţa a respins cererea de administrare a mijlocului de probă cu interogatoriu pârâtei în scopul de a dovedi existenţa înregistrării interviului, însă în considerentele instanţei se reţine că instanţa a respins cererea de chemare în judecată reţinând tocmai că nu s-a dovedit faptul că această înregistrare există, întrucât soluţia adoptată confirmă considerentele instanţei de fond, dispozitivul unei încheieri preparatorii prin care s-au soluţionat cererile în probaţiune neavând relevanţă din perspectiva analizată.

Nu există contradictorialitate nici în situaţia aprecierilor instanţei de fond referitoare la rezultatului interviului, întrucât acestea privesc cariera sa, precum şi evaluarea calităţilor sale personale, în contrapondere cu considerentele finale în care se apreciază că înregistrarea nu este în măsură a ajuta la dezvoltarea profesională a reclamantei, şi nici nu este un aspect care să ţină de cariera sa profesională.

Aprecierile iniţiale ale instanţei de fond au fost în legătură cu rezultatul interviului, cu evaluarea calităţilor socioprofesionale ale reclamantei, în măsura în care s-ar fi efectuat, când în cazul în care ar fi fost pozitivă, indiferent de manifestarea de voinţă a societăţii bancare al cărei angajată este sau era reclamanta, se putea afirma un interes legitim pentru comunicarea acestui rezultat.

Lipsa unui interes legitim în legătură cu cariera profesională a reclamantei a fost reţinută de instanţa de fond numai în legătură cu cererea de comunicare a suportului tehnic al înregistrării interviului, care, aşa cum de altfel a susţinut chiar recurenta în motivul de nelegalitate anterior analizat, nu se confundă cu însăşi evaluarea recurentei.

Argumentul a fortiori de care se prevalează recurenta nu poate fi aplicat în cauză, întrucât calităţile rezultatului nu sunt întotdeauna suma calităţilor factorilor care-l determină, astfel că interesul legitim al reclamantei pentru comunicarea acestui rezultat nu se răsfrânge şi asupra comunicării înregistrării interviului.

Instanţa de control judiciar apreciază ca nefondate şi criticile referitoare la interpretarea şi aplicare eronată a normelor de drept material conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim aspect de care se prevalează reclamanta prin cererea de recurs pentru susţinerea acestui motiv de casare este că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 care impuneau în sarcina BNR obligaţia de a parcurge o anumită procedură în situaţia în care ar fi decis distrugerea înregistrării interviului recurentei.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 nu sunt aplicabile în cauză, iar eventuala lor incidenţă nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea pretenţiilor sale.

Astfel, interviul socioprofesional la care a participat reclamanta, mai precis înregistrarea acestuia, nu face parte din Fondul Arhivistic Naţional, care constituie obiectul protecţiei actului normativ menţionat.

Conform art. 2 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996 în categoria documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României, în sensul acestei legi, intră actele oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise, proclamaţii, chemări, afişe, planuri, schiţe, hărţi, pelicule cinematografice şi alte asemenea mărturii, matrice sigilare, precum şi înregistrări foto, video, audio şi informatice, cu valoare istorică, realizate în ţară sau de către creatori români în străinătate.

Prin urmare caracteristica esenţială a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României, al căror regim juridic de evidenţă, selecţionare, eliminare, păstrare, predare sau folosinţă este reglementat de acest act normativ, este de a avea o valoare istorică, calitate de care nu se bucură înregistrarea interviului la care a participat reclamanta, astfel că pretenţia de respectare a acestui regim juridic în privinţa interviului este nefondată.

Pe de altă parte, în analiza instanţei de fond nu a intrat legala administrare a suportului tehnic al înregistrării interviului, ci aprecierea caracterului justificat al refuzului intimatei de a-i comunica reclamantei rezultatul evaluării interviului sau a suportului tehnic al înregistrării acestuia, în care distrugerea lui a avut un rol determinat în soluţia adoptată, fără însă ca responsabilitatea intimatei în procesarea acestui instrument de stocare să constituie un element de luat în calcul la soluţionarea cererii de comunicare a acestuia.

Ce interesa sub aspectul cererilor cu care a fost învestită instanţa de fond era existenţa fizică a înregistrării, însă este de subliniat că nu numai distrugerea acestuia a constituit motivul de respingere a cererii, ci şi lipsa dovezii unui interes legitim în privinţa cariera reclamantei, condiţie a cărei neîndeplinire a lipsit de temei sancţionarea refuzului nejustificat al intimatei de comunicare a înregistrării, privit ca act administrativ asimilat.

Instanţa de control judiciar nu poate valida nici criticile recurentei referitoare la încălcarea prevederile Regulamentului BNR nr. 6 din 2008, în sensul că a instanţa de fond a ignorat faptul că BNR şi-a încălcat obligaţia ce îi incumba în baza art. 53 alin. (1) din acest regulament.

Potrivit acestei norme Banca Naţională a României are obligaţia de a hotărî cu privire la aprobarea cererilor formulate de instituţiile de credit potrivit prezentului regulament, în termen de 30 de zile de la data primirii informaţiilor şi documentaţiei complete în susţinerea cererii de aprobare.

Reclamanta pretinde în temeiul normei citate că intimata trebuia să soluţioneze cererea adresată de B., nefiind întemeiată apărarea conform căreia instituţia de credit a transmis să nu ia în considerare solicitarea instituţiei de credit, având în vedere că aceasta a fost formulată la aproximativ două luni şi jumătate de la expirarea termenului de rezolvare.

Instanţa de control judiciar nu este în măsură a contesta veridicitatea susţinerilor recurentei, însă relevanţa acestora se impunea numai în situaţia în care reclamanta solicita obligarea intimatei la întocmirea evaluării, situaţie în care, fără riscul încălcării principiului disponibilităţii, instanţa de fond era ţinută a analiza, interpreta şi aplica în concret dispoziţia regulamentară citată în raport de circumstanţele factuale reţinute.

Or, similar celor reţinute în precedent, esenţial sub aspectul soluţionării cererii de comunicare a rezultatului interviului este efectuarea în concret a evaluării socioprofesionale a reclamantei de către intimată, a existenţei fizice a procesului-verbal sau înscrisului care să o ateste, iar nu neîndeplinirea obligaţiei de evaluare în termenul legal.

Instanţa de fond a validat apărările intimatei numai din perspectiva verosimilităţii susţinerii că procesul de evaluare nu a mai fost finalizat, întrucât până la momentul întocmirii raportului de evaluare instituţia de credit angajatoare a renunţat la solicitarea de acordare a unei aprobări prealabile pentru ocuparea de către reclamantă a postului de director al direcţiei juridice, concluzie la care achiesează şi instanţa de control judiciar.

Prin urmare, refuzul de comunicare a rezultatului interviului şi a suportului tehnic de stocare a acestuia de către intimată este justificat, astfel că hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită este motivată corespunzător, este pronunţată cu respectarea normelor de procedură edictate pentru valida derulare a procesului şi cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, pentru menţinerea ei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Încheierii din 18 septembrie 2017 şi Sentinţei nr. 3377 din 29 septembrie 2017 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2020.

Procesat de GGC - LM