Moral damages claim for defamatory television statements: appeal allowed, decision quashed, and case remanded for retrial

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 8 aprilie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciu adus onoarei, reputaţiei, prestanţei şi demnităţii reclamantului prin fapta ilicită săvârşită de pârât, constând în exprimarea părerii despre reclamant în mod public şi repetat, în direct, pe posturi de televiziune, utilizând expresii jignitoare şi calomnioase.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin Sentinţa civilă nr. 1539 din 19 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi a obligat pe pârât la plata, către reclamant, a sumei de 3.000 de euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 271 A din 19 martie 2018, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât B. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, a admis apelul formulat de apelantul reclamant A., a schimbat în parte sentinţa apelată, stabilind cuantumul despăgubirilor la suma de 30.000 euro. Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligat apelantul pârât să plătească apelantului reclamant suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.

Prin cererea de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea este nelegală, deoarece nu este îndeplinită una dintre condiţiile pentru antrenarea răspunderii delictuale, în ceea ce priveşte consecinţele faptei pretins păgubitoare, care i-ar fi adus reclamantului chiar daune materiale.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a suferit daune majore şi viaţa i-a fost afectată grav şi serios datorită "uşurinţei în exprimarea jignitoare a pârâtului" (pagina 15 alin. (8) din decizia atacată), iar aceste afirmaţii au condus chiar la pagube materiale pentru reclamant.

Recurentul arată că, fără a mai fi necesară o analiză a celorlalte condiţii ale răspunderii delictuale, este evident că nu poate fi reţinut raportul de cauzalitate între fapta, constând în afirmaţii jignitoare, şi prejudiciile materiale şi morale suferite de reclamant ca urmare a faptelor unor terţe persoane, pentru care pârâtul nu este ţinut să răspundă.

Instanţa de apel a avut în vedere declaraţia martorei audiate în apel, care a declarat că au existat alte persoane care au vandalizat autoturismul reclamantului, alte persoane care i-au adus jigniri şi ofense pe strada şi pe reţelele de socializare.

Pentru faptele acestor persoane, pârâtul nu poate fi chemat să răspundă, chiar dacă am admite că este un formator de opinie, deoarece niciodată afirmaţiile sale nu au instigat la ură sau violenţă, nici faţă de pârât şi nici faţă de alte persoane.

Mai mult decât atât, chiar din înscrisurile depuse de reclamant la dosar reiese ca acesta a devenit ţinta unor atacuri mediatice şi on-line pe fondul implicării acestuia în dosarul privind Marca x, fiind foarte probabil ca, având în vedere acţiunile judiciare ale reclamantului îndreptate împotriva unui club de fotbal popular şi iubit de o ţară întreagă, să fi existat asemenea replici atitudini, comportamente, ale unor persoane, pentru care pârâtul nu răspunde.

Curtea de apel a motivat decizia recurată, sub aspectul cuantificării daunelor, din perspectiva atitudinii şi declaraţiilor pârâtului, care ar fi determinat terţe persoane la săvârşirea unor fapte/declaraţii în urma cărora reclamantul a avut de suferit, însă, trebuie avute în vedere doar cele ce fac obiectul acţiunii, nu şi altele pe care reclamantul cu rea-credinţa le-a menţionat, ele nefăcând obiectul cauzei. Injuriile, ameninţările, atacurile altor persoane nu au legătură directă cu afirmaţiile în privinţa cărora instanţa a fost învestită a se pronunţa, ci cu un litigiu civil privind marca x. Nu există nicio probă în dovedirea vreunei legături de cauzalitate între prejudiciul invocat de către reclamant şi afirmaţiile pârâtului.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la caracterul ilicit al faptei imputate prin acţiune, recurentul pârât invocă dreptul la liberă exprimare, arătând că este important contextul în care acest drept se manifestă. În acest sens se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a stabilit că, are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, contextul în care dreptul la liberă exprimare se exercită, acordându-se o atenţie sporită acestui aspect şi subliniindu-se necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei, § 62). Caracterul justificat al unei ingerinţe se stabileşte, aşadar, în lumina tuturor circumstanţelor, prin raportare la toate elementele existente şi cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale relevante.

În acest sens, arată că ceea ce l-a adus pe reclamant în această situaţie este orgoliul şi propria conduită, deoarece a ales să ducă această luptă în faţa presei şi a făcut tot ce a putut pentru a-l provoca pe pârât.

Recurentul pârât invocă şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile aduse onoarei şi demnităţii (Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă); susţine că, în realitate, aşa cum reiese din afirmaţiile făcute în scris de reclamant, acesta nu doreşte ca opinia publică să îşi schimbe părerea despre el, ci ca pârâtul să fie pedepsit, urmărind obţinerea unor despăgubiri necuvenite, care în practica judiciară şi în practica CEDO nu se acordă nici în cazul unor reţineri/arestări abuzive.

5. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 august 2018 şi repartizat completului de filtru CF x.

Prin Rezoluţia din 30 august 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimat, care a depus întâmpinare, prin care a invocat: excepţia netimbrării recursului pe motiv că recurentul nu a ataşat cererii de recurs dovada taxei judiciare de timbru; excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant justificată de lipsa împuternicirii avocaţiale şi de incidenţa prevederilor art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi art. 87 alin. (2) C. proc. civ.. excepţia nulităţii căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a reţinut că recurentul a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, că recursul a fost promovat în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., că a fost făcută dovada calităţii de reprezentant a apărătorului recurentului şi că recursul este admisibil în principiu, în raport de criteriul valorii obiectului litigiului.

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 271 A din 19 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a stabilit termen de judecată a recursului la 16 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

În considerentele acestei încheieri, Înalta Curte a reţinut că excepţiile invocate prin întâmpinare sunt nefondate, deoarece recurentul a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, precum şi dovada calităţii de reprezentant, iar criticile expuse în cererea de recurs se pot subsuma în parte dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerentele:

Reclamantul a învestit instanţa de judecată cu acţiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul adus imaginii publice, demnităţii şi onoarei reclamantului prin afirmaţiile şi expresiile jignitoare şi calomnioase făcute de pârât, în mod repetat, la posturile de televiziune.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, text care se coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., care consacră regula de principiu potrivit căreia fiecare om răspunde direct şi nemijlocit pentru faptele sale ilicite.

Prima instanţă, analizând susţinerile părţilor şi probele administrate, a reţinut ca fiind dovedite elementele răspunderii civile delictuale în raport cu faptele imputate, constând în afirmaţii şi comentarii, aşa cum ele au fost prezentate în acţiune, necontestate de pârât, nici în cuprinsul întâmpinării şi nici în modalitatea în care a fost concepută apărarea, singurele aspecte în dispută rămânând cele legate de interpretarea caracterului lor licit ori ilicit, prin raportare la limitele libertăţii de exprimare.

Examinând apărarea pârâtului, bazată pe dreptul său la liberă exprimare, prima instanţă a reţinut că afirmaţiile şi comentariile pârâtului nu reprezintă imputaţii factuale, ci sunt simple judecăţi de valoare, exprimate de către pârât într-un context mediatic preexistent, iar o parte dintre acestea nu pot fi apreciate ca referindu-se direct la persoana şi activitatea reclamantului.

Cu toate acestea, tribunalul a constatat, din simpla lor lecturare, că o parte a comentariilor şi afirmaţiilor, ce-l vizează direct pe reclamant, sunt, în mod evident jignitoare, defăimătoare, ele depăşind limitele unei critici acide, precum şi doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care, îndeobşte, o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranţă, din perspectiva poziţiei sale publice şi a legitimităţii sale de a o ocupa.

Instanţa a avut în vedere faptul că reclamantul a recurs la elemente de limbaj nu doar inadecvate, ci şi de natură a jigni, a leza acea componentă psihologică, interioară, a demnităţii constând în stima de sine; tocmai de aceea rezultatul vătămător (prejudiciul) nu trebuie căutat (numai) în planul exterior individului, adică, în concret, în reacţiile publicului, în scăderea încrederii, a respectului ori a popularităţii reclamantului, vătămarea fiind preponderent internă, subiectivă şi instantanee, fără a fi condiţionată de producerea unei schimbări negative în percepţia semenilor.

În ceea ce priveşte împrejurarea că pe reţelele de socializare s-a declanşat o "avalanşă" de invective la adresa reclamantului, din partea utilizatorilor acestora, prima instanţă a reţinut că pentru acestea nu ar putea fi făcut răspunzător pârâtul, lipsind o legătură evidentă de cauzalitate între faptele altor persoane şi prejudiciul reclamat prin fapta pârâtului însuşi.

În ceea ce priveşte invocarea unei stări de provocare, instanţa a reţinut că aceasta nu reprezintă un element exonerator de răspundere civilă delictuală, faţă de rigoarea normei cuprinse în art. 1357 alin. (2) C. civ., ce instituie răspunderea pentru cea mai uşoară culpă, ci ea constituie, după împrejurări, numai un element de diminuare a răspunderii, asimilat cazului prevăzut de art. 1371 alin. (1) C. civ.

De asemenea, nici protecţia oferită de dispoziţiile art. 1353 C. civ. (referitor la exerciţiul propriilor drepturi) nu poate fi invocată de pârât ca şi element exonerator de răspundere, căci acelaşi text de lege instituie răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-un exerciţiu abuziv al dreptului, aşa cum poate fi apreciat exerciţiul dreptului pârâtului.

Cuantificând prejudiciul, instanţa a acordat suma de 3.000 euro, reţinând că are în vedere aspectele particulare ale speţei, probate de reclamant, ţinând de buna sa reputaţie, precum şi celelalte elemente expuse anterior, în contextul în care nu toate faptele în legătură cu care s-a formulat acţiunea au fost comise cu vinovăţia cerută de lege, precum şi împrejurarea că reparaţia vizează efectul compensatoriu al suferinţelor pricinuite prin lezarea componentelor demnităţii, iar prin acordarea de despăgubiri morale se încearcă o reparaţie justă şi echilibrată a prejudiciului adus, de aşa manieră încât să se obţină realizarea unei reparaţii echitabile şi fără ca prin aceasta să se realizeze îmbogăţirea fără just temei a reclamantului.

Curtea de apel, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de ambele părţi, a majorat cuantumul daunelor morale, reţinând, pe baza declaraţiei martorei audiate în apel, că "uşurinţa în exprimarea jignitoare a apelantului - pârât, conştient de faptul că este formator de opinie pentru anumiţi membri ai societăţii, a condus chiar la pagube materiale (distrugerea unor bunuri ale martorei - concubina reclamantului), dincolo de starea de temere care l-a determinat pe apelantul - reclamant şi concubina sa să fie rezervaţi, prudenţi, în ceea ce priveşte apariţiile lor în public (închiderea contului facebook, deplasarea cu un alt autoturism, separarea celor doi pentru a evita eventuale admonestări stradale, autoizolare)". Curtea a reţinut în mod expres că "aceste aspecte au condus instanţa de apel la reformarea soluţiei doar din perspectiva propriei aprecieri asupra cuantumului despăgubirilor morale ce vor fi acordate reclamantului".

Înalta Curte constată că, în timp ce prima instanţă a reţinut inexistenţa unei legături evidente de cauzalitate între faptele altor persoane şi prejudiciul reclamat, instanţa de apel, dimpotrivă, a majorat cuantumul daunelor morale, reţinând existenţa unui prejudiciu constând în pagube materiale (distrugerea unor bunuri ale martorei - concubina reclamantului) şi starea de temere cauzată reclamantului şi martorei ca urmare a acţiunii unor terţe persoane, prejudiciu pe care l-a imputat pârâtului, fără a examina dacă între afirmaţiile acestuia şi prejudiciul astfel stabilit există vreo legătură de cauzalitate.

Din analiza dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi (2) şi art. 1357 - 1371 C. civ. rezultă că angajarea răspunderii pentru fapta ilicită proprie presupune existenţa cumulată a patru condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. Existenţa acestor condiţii trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptăţit să obţină repararea prejudiciului.

Raportul de cauzalitate este o condiţie materială, obiectivă, a răspunderii civile, care nu se confundă cu vinovăţia. Fără raport de cauzalitate, nu există răspundere civilă reparatorie. În acelaşi timp, raportul de cauzalitate constituie şi un criteriu în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului. Dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru şi în limitele prejudiciului care este, neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite.

În speţă, instanţa de apel nu a analizat acest element al răspunderii civile delictuale, reţinând că pârâtul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat de terţe persoane, fără o analiză proprie a cauzalităţii directe între faptele imputate pârâtului şi prejudiciul invocat de reclamant, în contextul în care prima instanţă înlăturase această pretenţie a reclamantului, tocmai pentru lipsa unei legături evidente de cauzalitate.

Schimbând sentinţa tribunalului şi majorând în mod consistent cuantumul despăgubirii, exclusiv ca efect al reţinerii, în plus faţă de prima instanţă, a existenţei unor pagube materiale şi a stării de temere, provocate reclamantului şi martorei de persoane neidentificate, curtea de apel ar fi trebuit să expună raţionamentul care a condus la stabilirea unei legături de cauzalitate între faptele imputate pârâtului prin cererea de chemare în judecată şi acest prejudiciu, având în vedere, totodată, şi care sunt limitele judecăţii, sub aspectul obiectului, cauzei şi părţilor, fixate prin cererea de chemare în judecată.

În acest context, este întemeiată critica formulată în recurs de către recurentul pârât, privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, critică care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica referitoare la inexistenţa raportului de cauzalitate, ca element obligatoriu al răspunderii civile delictuale, nu constituie o problemă de netemeinicie a deciziei recurate, care să nu poată fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum s-a susţinut prin întâmpinare, ci reprezintă a problemă de nelegalitate, deoarece pune în discuţie modul de aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează materia răspunderii delictuale. Pentru acest motiv, Înalta Curte a considerat că nu este întemeiată excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul reclamant prin întâmpinare, ceea ce a determinat, alături de constatarea îndeplinirii şi a celorlalte condiţii prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului, prin încheierea din 7 noiembrie 2019.

În raport cu aceste considerente, constatând că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1357 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., stabilind în sarcina pârâtului răspunderea pentru un prejudiciu cu privire la care nu a examinat existenţa raportului de cauzalitate între faptele imputate prin cererea de chemare în judecată şi prejudiciul pretins de reclamant, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

Celelalte aspecte invocate de recurentul pârât, referitoare la existenţa unei provocări şi la criteriile de cuantificare a prejudiciului în raport cu practica instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu pot fi examinate de instanţa de recurs, deoarece presupun aprecieri de fapt, incompatibile cu structura recursului. Pe de altă parte, cuantificarea prejudiciului este subsecventă examinării de către instanţa de apel a raportului de cauzalitate între faptele pârâtului, invocate prin cererea de chemare în judecată şi prejudiciul material şi moral rezultat din acţiunile unor terţi, reţinut prin decizia recurată, astfel încât, aspectele invocate de pârât vor fi avute în vedere de instanţa de apel, ca apărări, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 271 A din 19 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM