Territorial jurisdiction for challenging administrative inaction in property restitution: location of the immovable property versus defendant’s domicile under Law No. 165/2013

Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28.06.2019, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligată aceasta la soluţionarea cu prioritate a Dosarului administrativ nr. x/2017, ce priveşte imobilul aflat în comuna Palazu Mare, judeţ Constanţa.

Prin Sentinţa nr. 1778/25.07.2019 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei Tribunalului Constanta.

În motivare, Tribunalul Bucureşti a reţinut că art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 111/2019 reprezintă o normă atributivă de competenţă teritorială în soluţionarea contestaţiilor promovate conform art. 34 în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul.

Din interpretarea coroborată a textelor mai sus evocate, interpretare ce se impune a fi făcută în spiritul legii, Tribunalul Bucureşti a apreciat că ceea ce prezintă relevanţă în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cererii este sediul entităţii învestite de lege, emitente a hotărârii prin care s-au acordat măsuri compensatori.

A arătat că a avut în vedere şi principiul celerităţii care guvernează derularea procedurii judiciare (art. 6 C. proc. civ.), care, în materia partajării competenţelor teritoriale între diferite instanţe, implică şi impune proximitatea în administrarea probatoriului şi în consecinţă preîntâmpinarea avansării unor costuri suplimentare pentru parte.

Învestit prin declinare, Tribunalul Constanţa a pronunţat Sentinţa nr. 2901 din 18 noiembrie 2019, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat că există conflict negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Constanţa şi a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, a arătat că, din modul de redactare al cererii de chemare în judecată, instanţa constată că a fost investită cu trei capete de cerere, unul principal şi două subsecvente, competenţa de soluţionare a cauzei fiind dată de norma juridică care reglementează competenţa de soluţionare a capătului de cerere principal.

În speţă, capătul de cerere principal este solicitarea reclamantului de soluţionare "cu prioritate" a Dosarului nr. x/2017 în temeiul art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013. În funcţie de modul de soluţionare a capătului de cerere principal, instanţa legal investită urmând a se pronunţa şi asupra cererilor accesorii, respectiv obligarea emitentului pârât la emiterea unui act determinat de soluţionarea primului capăt de cerere şi plata cheltuielilor de judecată, la fel determinat de modul de soluţionare al celorlalte capete de cerere.

În aceste condiţii, s-a arătat că aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a cauzei, însă cea teritorială urmează a fi stabilită prin raportare la capătul de cerere principal.

Astfel, solicitarea reclamantului de soluţionare cu prioritate a unui dosar intră în sfera de competenţă a tribunalului unde se află sediul entităţii care are atribuţiile de a efectua acţiunea solicitată a fi obligată prin capătul de cerere principal.

Aceasta întrucât emitentul, în cadrul competentei sale de analiză şi ulterior soluţionare a dosarului, efectuează în cadrul "soluţionării cu prioritate a dosarului" şi acte de analiză, solicitare completare documentaţie, care în final se concluzionează prin emiterea unei decizii, decizie care însă se emite doar după efectuarea de acte de felul celor exprimate mai sus.

În aceste condiţii, a reţinut tribunalul, norma atributivă de competenţă specială, prevăzută de art. 35 alin. (1) coroborat cu alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este de strictă interpretare şi se referă doar la litigiile privind contestarea deciziilor sau refuzului de a emite această decizie şi nu la litigiile legate de toate actele materiale şi juridice efectuate de către entitatea prevăzută de lege în scopul şi concretizate cu emiterea unei decizii sau refuzului de a emite o astfel de decizie.

Prin urmare, competenţa teritorială exclusivă aparţine, în mod neechivoc, tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Analizând conflictul de competenţă dedus prezentei judecăţi, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aşa cum a fost modificat de Legea nr. 111/2019:

(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(11) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

În speţa pendinte, cererea de chemare în judecată s-a înregistrat pe rolul instanţelor la data de 28 iunie 2019, aşadar acestui litigiu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 165/2013 varianta în vigoare la data sesizării instanţei.

Înalta Curte reţine că obiectul prezentului dosar îl constituie cererea reclamantului, prin care solicită obligarea pârâtei la soluţionarea, cu prioritate, a Dosarului administrativ nr. x/2017, respectiv la emiterea unei decizii cu privire la imobilul situat în comuna Palazu Mare, judeţ Constanţa.

Competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni este reglementată de alin. (2) al textului de lege mai sus citat, fiind stabilită în raza teritorială a secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul.

Cum imobilul este situat în comuna Palazu Mare, judeţ Constanţa, aflat în raza teritorială a Tribunalului Constanţa, în favoarea acestei instanţe se va stabili competenţa de soluţionare a cererii pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2020.

GGC - NN