Criminal Res Judicata Binding Civil Court on Fault and Damage in Tax Evasion Accomplice Liability

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 9.08.2017, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamantul Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a chemat în judecată pe pârâtul A. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 12.066.239 RON, ce reprezintă prejudiciu total adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate, aşa cum rezultă din Sentinţa penală nr. 359/18.06.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş.

Prin Sentinţa civilă nr. 58/14.02.2018, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 324.107 RON reprezentând prejudiciu adus bugetului consolidat al statului la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin Decizia civilă nr. 3473/15.11.2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi de apelantul-pârât A., împotriva Sentinţei civile nr. 58/14.02.2018 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Pârâtul A. a declarat în termen legal recurs împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel.

Cererea de recurs este întemeiată dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi cuprinde următoarele critici:

O primă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Recurentul susţine că art. 28 alin. (1) C. proc. pen. reglementează autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale numai în ceea ce priveşte existenţa şi autorul faptei. Or, răspunderea civilă delictuală cuprinde patru elemente: faptă ilicită, prejudiciu, vinovăţia făptuitorului şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Prin urmare, existenţa şi întinderea prejudiciului, caracterul ilicit al faptei şi vinovăţia făptuitorului, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, trebuie stabilite de instanţa civilă.

Recurentul susţine că instanţa civilă era ţinută de prevederile legii civile cu privire la administrarea şi interpretarea probelor pentru a stabili dacă există vinovăţie, în ce proporţie aceasta aparţine pârâtului pentru întreg prejudiciul cauzat reclamantei, cuantumul prejudiciului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

A doua critică vizează nepronunţarea instanţei de apel asupra motivului trei de apel şi nesocotirea prevederilor art. 1371 C. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a arătat care este proporţia în care recurentul este vinovat de producerea faptei (deşi a reţinut că, din considerentele Sentinţei penale nr. 359/18.07.2017 a Tribunalului Argeş, rezultă că fapta săvârşită de recurent a fost aceea de complicitate, actele materiale fiind săvârşite în realitate de B.), sau care sunt argumentele pentru care a înlăturat susţinerile recurentului în sensul că răspunderea acestuia nu poate fi una solidară cu cea a persoanei care a săvârşit în concret fapta, respectiv B..

Recurentul prezintă aspecte care ţin de situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriul care a stat la baza procesului penal şi arată că împrejurarea că a acordat lui B. posibilitatea de a emite facturi fiscale nu poate institui o prezumţie de vinovăţie, întrucât nu a împuternicit persoana respectivă să emită acte false.

Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, relaţiile intre administrator şi societate sunt guvernate de contractul de mandat. Un astfel de contract de mandat (reglementat de art. 1530 şi urm. în vechiul C. civ., în vigoare la momentul faptelor comise) a existat şi între recurent şi B.. Însa, mandantul nu răspunde de actele efectuate de mandatar cu depăşirea puterilor încredinţate, pentru acestea, mandatarul fiind direct răspunzător conform art. 1540 şi art. 1546 alin. (2) din vechiul C. civ.

Recurentul arată că în sentinţa penală se reţine că nu a fost implicat în mod concret în elaborarea mecanismului infracţional conceput pentru eludarea obligaţiilor fiscale datorate bugetului statului şi că nu a avut un rol principal în cadrul acestui mecanism. Prin urmare, nu se poate reţine că recurentul ar fi vinovat de producerea unui prejudiciul în patrimoniul reclamantei. Pe cale de consecinţă, nu există nici legătura de cauzalitate între fapta sa, aceea de a împuternici o persoană să se ocupe de administrarea unei societăţi, şi prejudiciul produs de această persoană prin completarea unor acte contabile (facturi) care atestă operaţiuni nereale.

Recurentul susţine că, în situaţia în care exista un prejudiciu, sunt incidente prevederile art. 1371 alin. (2), rap. la alin. (1) C. civ., şi nu ar putea fi obligat să răspundă pentru fapta unui terţ - în speţă B. - decât în măsura în care ar fi cunoscut şi facilitat în mod direct efectuarea infracţiunii. Or, recurentul nu a avut cunoştinţa de actele completate de B., fiind lipsit de posibilitatea de a interveni şi de a cenzura în vreun fel acţiunile acestuia.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din data de 19.09.2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 16.01.2020.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 22.02.2019, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, care a fost comunicată părţii adverse şi prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

a. În ceea ce priveşte critica vizând greşita interpretare a prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Este necontestat în cauză că prin Sentinţa penală nr. 359/18.07.2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, rămasă definitivă, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 26 din C. pen. din 1968 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968.

În temeiul art. 486 alin. (2) C. proc. pen., instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă, ceea ce a determinat declanşarea litigiului civil de faţă, având ca obiect solicitarea reclamantului - Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - de obligare a pârâtului A. la repararea prejudiciului rezultat din producerea infracţiunii.

În considerentele hotărârii penale menţionate, se reţine că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prin care a contribuit la producerea unui prejudiciu bugetului consolidat al statului în valoare totală de 324.107 RON. Inculpatul a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi, astfel cum se consemnează în cuprinsul hotărârii, a declarat expres, în prezenţa avocatului ales, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi acceptă încadrarea lor juridică.

În temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o".

Cum autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive este raportată la fapta penală, urmează a se avea în vedere înţelesul pe care legea penală îl atribuie infracţiunii, ca unic temei al răspunderi penale. Astfel, potrivit art. 15 C. pen.: "(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. (2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale."

Prin urmare, câtă vreme prin Sentinţa penală nr. 359/18.07.2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, autoritatea de lucru judecat pe care această hotărâre penală definitivă o are în faţa instanţei civile şi care, în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., vizează săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, urmează a-şi produce efecte şi în privinţa vinovăţiei cu care a fost săvârşită fapta. Numai în acest fel pot fi aplicate prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la art. 15 C. pen.: fapta în privinţa căreia este reţinută autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale nu poate fi decât o faptă săvârşită cu vinovăţie, pentru că numai o astfel de faptă poate constitui temei al răspunderii penale.

În ceea ce priveşte producerea unui prejudiciu ca element al răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că, întocmai ca în cazul celuilalt element analizat - vinovăţia - şi, având în vedere faptul că infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de natură patrimonială, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale prin care s-a reţinut în sarcina recurentului săvârşirea acestei infracţiuni în calitate de complice, conduce la concluzia producerii unui prejudiciu patrimonial.

În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii penale, recurentul A. a declarat expres că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi acceptă încadrarea lor juridică, încheind în acest sens un acord de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile art. 478 şi următoarele C. proc. pen.

În consecinţă, având în vedere natura infracţiunii pentru a cărei săvârşire a fost condamnat recurentul, dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 15 C. pen., ca şi poziţia procesuală a acestuia pe parcursul soluţionării litigiului penal, Înalta Curte apreciază că, în cauză, astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, sunt întrunite elementele constitutive pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului.

b. Din dezvoltarea criticilor formulate la pct. 2 al motivelor de recurs, rezultă că recurentul susţine, pe de o parte, că hotărârea instanţei de apel este nemotivată sub anumite aspecte invocate de pârâtul-apelant (ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, că hotărârea pronunţată încalcă prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 1530 C. civ. şi ale art. 72 din Legea nr. 31/1990 (critică care poate fi încadrată în cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Criticile ce pot fi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 C. proc. civ. alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii reprezintă o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar. Înalta Curte constată că, în cauză, această garanţie procesuală a fost respectată, instanţa de apel arătând motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, fiind posibilă efectuarea controlului de legalitate în prezenta cale de atac.

Astfel, curtea de apel a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, prin prisma dispoziţiilor art. 1357 C. civ., a răspuns criticilor invocate, a cenzurat concluziile părţilor şi a arătat considerentele pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument formulat în cauză.

Instanţa de apel a arătat care sunt considerentele pentru care poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului şi, cât timp, l-a obligat pe acesta la repararea întregului prejudiciu reţinut în procesul penal, rezultă că a avut în vedere că în sarcina acestuia cade obligaţia de acoperire a întregii daune produse reclamantului.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost puse (cauza Albina c. României).

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a hotărârii în acord cu cerinţele art. 425 C. proc. civ., chiar dacă argumentele expuse au fost prezentate succint.

Înalta Curte va respinge şi criticile recurentului întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) şi (2) C. civ., ale art. 1530 C. civ. şi ale art. 72 din Legea nr. 31/1990, care, în opinia recurentului, s-ar opune obligării sale la repararea integrală a prejudiciului, ar determina angajarea răspunderii civile delictuale a unui terţ - B. - şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului produs, proporţional cu vina pe care a avută în producerea daunei, nu pot fi aplicate în prezentul litigiu, faţă de limitele învestirii instanţei sub aspectul obiectului şi a cauzei juridice deduse judecăţii.

Prin cererea care a învestit instanţele în cauza de faţă, reclamantul Statul Român - prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului pârâtul A. la repararea prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, la care se adaugă accesoriile aferente debitului până la data stingerii sumei datorate, iar cauza cererii de chemare în judecată a fost săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală pentru care pârâtul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 359/18.06.2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, rămasă definitivă.

Or, având în vedere prevederile art. 1382 C. civ. şi faptul că reclamantul nu a înţeles să îşi formuleze pretenţiile şi în contradictoriu cu persoana indicată de pârât - numitul B. -, că şi-a întemeiat cererea adresată instanţei pe o hotărâre penală în care acesta din urmă nu figurează în calitate de condamnat, Înalta Curte apreciază că eventuale raporturi între recurent şi terţul menţionat care ar atrage o proporţie diferită a răspunderii reţinute în sarcina recurentului nu pot analizate în prezentul litigiu.

În plus, principiul contradictorialităţii s-ar opune verificării pretinselor raporturi existente între recurent şi o persoană care nu este parte în litigiul în care se pun în discuţie răspunderea sa delictuală şi limitele în care ar putea fi obligat la suportarea unui prejudiciu.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva Deciziei civile nr. 3473 din 15 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2020.

GGC - GV