Scope of mandatory civil liability insurance vs. Civil Code integral reparation for loss of work capacity

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 3 februarie 2017, A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SA C. prin reprezentant (mandatar) legal D. SA şi intervenientul forţat E., obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale, la plata unei rente viagere lunare la nivelul salariului minim net pe economie de la data producerii evenimentului rutier - 17 aprilie 2015 şi până la redobândirea capacităţii de muncă, la plata sumei de 60.000 euro, convertită în RON la cursul de schimb al BNR aplicabil la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale şi la plata unor penalităţi de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere la plata sumelor anterior menţionate şi până la plata efectivă a acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 1387 şi următ., art. 1391 - 1392, art. 2199 şi următ. C. civ., Legea nr. 136/1995, Norma nr. 23/2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 1576 din 4 octombrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale, invocate din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 284 din 12 iunie 2018, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de A. în contradictoriu cu B. SA C. prin mandatar legal D. SA şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 2.100 RON cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi la plata unei rente viagere pentru perioada cuprinsă între 17 aprilie 2015 - 20 iulie 2015 în cuantum de 724 RON lunar reprezentând venitul minim net pe economie, iar pentru perioada cuprinsă între 20 iulie 2015 şi data pronunţării sentinţei, 12 iunie 2018, a unei sume egale cu diferenţa dintre venitul minim net pe economie şi pensia socială de care beneficiază reclamantul, respectiv: între 20 iulie 2015 - 1 iunie 2016, suma de 2.898 RON, între 1 iunie 2016 - 1 februarie 2017, suma de 4.200 RON, între 1 februarie 2017 - 1 martie 2017, suma de 665 RON, între 1 martie 2017 - 1 ianuarie 2018, suma de 5.450 RON, între 1 ianuarie 2018 şi 12 iunie 2018 suma de 3.531 RON. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a unei rente viagere constând în diferenţa dintre venitul minim net pe economie şi pensia socială de care beneficiază reclamantul în continuare până la împlinirea vârstei de pensionare sau unei noi dispoziţii a instanţei. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 85.000 RON cu titlu de despăgubiri morale, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aplicate la sumele datorate după împlinirea termenului de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii şi la plata sumei de 1.190 RON cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin Decizia nr. 30/A din 13 februarie 2019, prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC D. SA şi s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de SC D. SA pentru B. SA C. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. A fost obligată apelanta să plătească intimatului A. suma de 190 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea extraordinară de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei a declarat recurs B. SA C. prin reprezentantul D. SA.

Recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, cu privire la renta acordată intimatului-reclamant, prin coroborarea dispoziţiilor C. civ. şi ale Normei ASF nr. 23/2014 emisă în baza Legii nr. 136/1995.

A susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv s-a analizat apelul doar prin prisma normelor cuprinse în C. civ. fără corelarea acestora cu prevederile Legii speciale nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014.

A considerat recurenta că aplicarea eronată a prevederilor legale, în sensul că Legea nr. 136/1995 nu poate deroga de la dispoziţiile C. civ., a condus la soluţionarea greşită a apelului.

Ca un prim argument în susţinerea criticii au fost invocate considerentele Deciziei nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cărora C. civ. tratează răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar Legea nr. 136/1995 conţine prevederi speciale cu privire la răspunderea delictuală a persoanei răspunzătoare de producerea evenimentului rutier, răspundere în baza căreia se naşte obligaţia asigurătorului RCA de despăgubire a persoanei păgubite.

Or, în opinia recurentei, esenţa problemei de drept ce face obiectul recursului rezidă în activarea răspunderii asigurătorului RCA în limitele prevăzute de Norma ASF nr. 23/2014, emisă în baza Legii speciale nr. 136/1995.

Un al doilea argument îl reprezintă, pentru recurentă, reţinerea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1385 şi art. 1386 C. civ. ca fiind incidente în cauză, câtă vreme în cererea de chemare în judecată s-a solicitat renta pentru pierderea capacităţii de muncă, iar art. 1387 şi art. 1388 C. civ. tratează despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă şi ca atare, deveneau incidente dispoziţiile art. 1387, 1388 C. civ..

A arătat că intimatul-reclamant a lucrat anterior producerii evenimentului rutier, însă fără a avea contract de muncă.

Mai mult decât atât, în opinia recurentei, prevederile C. civ. sunt obligatoriu de coroborat cu cele ale Normei ASF nr. 23/2014 emise în baza Legii nr. 136/1995, din care rezultă că acordarea daunelor materiale se poate face în condiţiile strict reglementate de Norma ASF şi pe baza documentelor justificative.

Un al treilea argument în susţinerea criticii s-a referit la faptul că daunele materiale cu titlu de rentă nu pot fi acoperite în baza contractului de asigurare, asigurătorul de răspundere civilă delictuală asumându-şi obligaţia de a acoperi numai cheltuielile prevăzute la art. 50 din normele RCA. Astfel, în opinia recurentei, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie nu poate prelua întreţinerea păgubitului pe viaţă, întrucât aceasta ar însemna transformarea poliţei RCA într-o poliţă de asigurare de viaţă, ceea ce nu este admisibil.

De aceea, în aplicarea dispoziţiilor art. 2213 C. civ., recurenta a susţinut că îşi asumă obligaţia de dezdăunare în acord şi strict în limitele prevăzute de Legea nr. 136/1995 şi Norma ASF nr. 23/2014, având calitatea de lege specială, aplicabilă contractului RCA.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 4 decembrie 2019, a fost admis, în principiu, recursul declarat de pârâta D. SA reprezentant al B. SA C. împotriva Deciziei nr. 30/A din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 15 ianuarie 2020.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

- Susţinerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Legii speciale nr. 136/1995 şi ale Normei ASF nr. 23/2014, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de temei şi de corespondent în considerentele deciziei atacate.

Astfel, instanţa de apel nu a reţinut, în motivarea soluţiei adoptate, faptul că Legea nr. 136/1995 nu ar avea caracter special în materia ce face obiect de reglementare a acestui act normativ (privind asigurările şi reasigurările) în raport cu dispoziţiile din C. civ. referitoare la contractul de asigurare.

De aceea, referirea pe care o face recurenta la considerente din Decizia nr. 86/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea chestiunilor de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în sensul că "asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale" (o preluare, de fapt, a dispoziţiilor art. 2213 C. civ.) şi respectiv, că "prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale" - nu este aptă să demonstreze vreun aspect de nelegalitate al deciziei atacate.

Pe de o parte, pentru că argumentele extrase din decizia pronunţată de instanţa supremă nu fac decât să dea expresie principiului generalia specialibus derogant şi pe de altă parte, pentru că decizia din apel nu nesocoteşte, prin soluţia şi argumentele utilizate, aplicarea acestui principiu.

În realitate, instanţa de apel constată că nu poate fi primită susţinerea pârâtei conform căreia în recunoaşterea dreptului la despăgubiri al reclamantului ar trebui avute în vedere condiţiile restrictive instituite de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 (adică, repararea prejudiciului la nivelul venitului mediul lunar net realizat de persoana vătămată, probat cu documente justificative) întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparaţie reglementat de dispoziţiile C. civ., faţă de situaţia de fapt rezultată în legătură cu desfăşurarea de către victimă a unei activităţi remunerate, dar în absenţa unui contract de muncă.

În acest context s-a apreciat, în mod corect, că Norma ASF menţionată nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalenţă în aplicarea ei faţă de normele C. civ., întrucât ea are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior.

Un astfel de raţionament al instanţei este corect întrucât dă eficienţă ierarhiei actelor normative şi forţei juridice a acestora, ţinând seama de faptul că Norma ASF este una emisă în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuşi (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

Or, în ce priveşte "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Întrucât actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conţine o reglementare detaliată asupra acestui aspect, el trebuie considerat că se completează cu dispoziţiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) (text la care recurenta însăşi face referire) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

De aceea, în mod corect instanţa de apel a aplicat în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, normele din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare (tale quale) ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale.

Astfel cum s-a menţionat, raţionamentul instanţei de apel dă eficienţă ierarhiei actelor normative şi totodată, dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din C. civ.

- Este, de asemenea, neîntemeiată critica potrivit căreia decizia atacată ar face în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 1385, 1386 C. civ., deşi ar fi fost incidente prevederile art. 1387, 1388 C. civ., de vreme ce s-a reţinut că reclamantul a lucrat anterior producerii evenimentului rutier, însă fără a avea un contract de muncă încheiat.

În realitate, referirea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile art. 1385, 1386 C. civ. nu nesocoteşte cadrul judecăţii şi situaţia de fapt reţinută, aceea că la data producerii accidentului reclamantul lucra, realiza venituri, fără a avea însă perfectat contract de muncă.

Textele legale menţionate reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparaţiei (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) şi formele reparaţiei (în natură, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestaţii periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate).

În ce priveşte dispoziţiile art. 1387, 1388 C. civ., referitoare la acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrităţii corporale, respectiv pierderea/nerealizarea câştigului din muncă ele dau expresie şi fac aplicarea, în mod particular acestor situaţii, normelor cu valoare de principiu regăsite în textele menţionate anterior, a căror interpretare sistematică trebuie realizată.

Or, prima instanţă a fondului a realizat această analiză atunci când a stabilit prestaţiile periodice datorate de către asigurător, soluţia acesteia fiind validată în apel.

Astfel, s-a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unor prestaţii băneşti periodice (aşa cum rezultă din art. 1387 alin. (2) C. civ.), formă de reparaţie reglementată pentru ipoteza în care vătămarea integrităţii corporale a dus la pierderea capacităţii de muncă (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin decizie medicală, fiind încadrat în gradul II de invaliditate).

De aceea, în privinţa cuantumului acestor prestaţii periodice, prin raportarea realizată la salariul minim net pe economie (şi deducerea corespunzătoare a pensiei de asigurări sociale) s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1388 alin. (3) C. civ., a căror nesocotire, în mod nejustificat o pretinde recurenta.

- Este lipsită de temei şi critica recurentei conform căreia acordarea despăgubirilor sub formă de rentă nu ar putea fi acoperită în baza contractului de asigurare întrucât aceasta ar însemna "transformarea poliţei RCA într-o poliţă de asigurare pe viaţă", ceea ce este inadmisibil.

Aşa cum s-a arătat, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 1381 - 1395 C. civ., repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale trebuie să fie una integrală, fiind supus reparării inclusiv prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Or, atunci când pierderea capacităţii de muncă este una ireversibilă (aşa cum s-a stabilit în speţă, raportat la situaţia medicală a reclamantului), este evident că prejudiciul cert, supus reparaţiei, nu este doar cel prezent, ci şi cel care se va produce în viitor, decurgând din imposibilitatea acestuia de a desfăşura o activitate remunerată, în absenţa capacităţii sale de muncă.

De aceea, prejudiciul de acoperit trebuie să cuprindă, în termenii art. 1385 alin. (3) C. civ., art. 1387 alin. (1) C. civ. şi câştigul pe care, în condiţii obişnuite, ale existenţei capacităţii de muncă, reclamantul ar fi putut să îl realizeze, şi care, în contextul lipsei unui contract de muncă valabil încheiat anterior producerii faptei ilicite, a fost raportat la nivelul salariului minim net pe economie, conform art. 1388 alin. (3) C. civ..

Cum pentru astfel de situaţii despăgubirea se acordă sub forma unor prestaţii băneşti periodice (art. 1387 alin. (2) C. civ..), în mod evident ele vor subzista atât timp cât se produce rezultatul vătămător al faptei ilicite (pierderea capacităţii de muncă) întrucât în caz contrar nu s-ar realiza reparaţia integrală.

Aşadar, contrar poziţiei exprimate de recurentă, în speţă nu este vorba despre transformarea contractului de asigurare de răspundere civilă delictuală într-un contract de asigurare de viaţă, ci în mod particular, raportat la datele speţei şi la consecinţele faptei prejudiciabile, la asigurarea aplicării şi respectării principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pe care autorul faptei ilicite o datorează şi pe care, la rândul său, recurenta, în calitate de asigurător de răspundere delictuală al autorului ilicitului civil, o datorează în egală măsură cu acesta.

Pentru aceste considerente, toate criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. SA reprezentant al B. SA C. împotriva Deciziei nr. 30/A din 13 februarie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - LM