Damages for failure to conserve restituted property under Law 10/2001; causality and exclusion of normal wear from compensation.

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 24 octombrie 2013, A. a solicitat, în contradictoriu cu E., obligarea pârâtei la achitarea contravalorii prejudiciului cauzat ca urmare a neefectuării măsurilor de conservare a imobilului proprietatea reclamantei situat în Bucureşti, str. x, restituit în temeiul Legii nr. 10/2001, sumă evaluată provizoriu la 100.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii şi pe care şi-a rezervat dreptul de a o modifica în raport de expertiza ce va fi administrată în cauză, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 10/2001 raportate la cele ale art. 555 C. civ.

Pârâta E. a formulat cerere de chemare în garanţie a lui B., fost administrator unic al C. SA, iar B. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC C. SA.

Prin încheierea din 23 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în principiu, cererea de chemare în garanţie formulată de E. faţă de B..

Prin încheierea din 26 ianuarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în principiu, cererea de chemare în garanţie formulată de B. faţă de SC C. SA.

Prin încheierea din 23 februarie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în principiu, cererea de chemare în garanţie formulată de SC C. împotriva lui B., a respins, ca tardivă, cererea de chemare în garanţie formulată de E. împotriva SC C. SA şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta E. prin întâmpinare.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 822F din 22 iunie 2015, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta E.. A disjuns cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta E. împotriva lui B., cererea de chemare în garanţie formulată de B. împotriva SC C. SA, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de SC C. SA împotriva lui B. şi a dispus formarea unui nou dosar. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului de avocat.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin Decizia nr. 814A din 2 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a anulat-o, în parte şi a reţinut, pentru evocarea fondului, cererea principală. A păstrat, în rest, sentinţa în privinţa disjungerii cererilor de chemare în garanţie.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1169A din 17 octombrie 2018, evocând fondul, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta E. şi cu chemaţii în garanţie SC C. SA şi B.. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.083,34 euro, echivalent în RON la data plăţii. A respins, în rest, acţiunea. A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (compusă din 2500 RON onorariu de expertiză şi 500 RON onorariu de avocat redus conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ.).

4. Căile extraordinare de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei au declarat recursuri reclamanta şi chemata în garanţie.

1) Prin motivele de recurs circumscrise pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei, exclusiv pe modul de stabilire şi obligare a pârâtei la plata sumei de 1083,34 euro şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea corectei stabiliri a prejudiciului cauzat ca urmare a neluării măsurilor de conservare a imobilului proprietatea reclamantei, cu atât mai mult cu cât nu a fost pus în discuţie modul de reducere a valorii minimale a prejudiciului de către expertul care a întocmit raportul în dosarul de asigurare de dovezi, în condiţiile art. 497 teza I C. proc. civ.

A apreciat decizia atacată ca fiind "nelegală şi netemeinică" întrucât a reţinut aspecte contradictorii, contrare concluziilor expertizei din cadrul dosarului de asigurare dovezi conex, care a stabilit o valoare minimală de 22.952,26 euro prin aplicarea tuturor coeficienţilor de reducere, la care instanţa de apel a aplicat procente dintr-o altă expertiză, care se referă la diminuarea valorii totale a construcţiilor, ceea ce a condus la greşita aplicare a normelor de drept material cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului şi implicit la modul eronat de reducere a onorariului de avocat în raport de cuantumul prejudiciului admis.

Astfel, s-a criticat motivarea contradictorie, prin combinarea concluziilor a două expertize complet diferite, pe valori care nu au legătură între ele şi care practic, în plus, fac dubla aplicare a aceloraşi coeficienţi de reducere de valoare, dar din care una se referă la diminuarea valorii construcţiilor - valoarea de circulaţie (expertiza judiciară din apel) şi cealaltă valoare se referă la contravaloarea lucrărilor de refacere a distrugerilor aduse construcţiei principale (corpurile A+A1).

Recurenta a susţinut că din concluziile rapoartelor de expertiză evaluatorii rezultă că între 2011 şi până la predarea imobilului valoarea acestuia a fost semnificativ diminuată din cauza degradărilor suferite în urma masivelor infiltraţii lăsate să se producă cu o intenţie manifestă, deoarece buna credinţă nu putea permite ca o clădire aflată în stare normală de uzură dar în perfectă stare de funcţionare şi exploatare să ajungă parţial o ruină în numai câţiva ani.

Prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea pentru greşita aplicare a normelor de drept material, pe acelaşi aspect al modului de stabilire a existenţei şi întinderii prejudiciului.

A arătat astfel, că deşi instanţa de apel a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în analiza prejudiciului nu a stabilit întinderea certă a acestuia, ci dimpotrivă a creat o incertitudine, fără a avea niciun suport în normele de drept material sau în cele de natură tehnică cuprinse în H.G. nr. 614/2001 sau a metodelor de evaluare acceptate de ANEVAR.

În continuare, recurenta-reclamantă a făcut referire la expertizele administrate în cauză şi la concluziile acestora, susţinând că deteriorările şi distrugerile imobilului nu vizează uzura normală ci lipsa măsurilor de conservare, care se constituie într-un prejudiciu adus proprietăţii sale, costurile reparaţiilor şi restaurării ridicându-se la sume foarte mari, dată fiind şi mărimea imobilului.

Cum obligaţia de conservare a bunului prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost încălcată de intimata - pârâtă şi constituie legătura directă şi nemijlocită dintre prejudiciul produs şi fapta reprezentată de inacţiunea contrară conduitei prevăzute de lege, impusă de calitatea de unitate deţinătoare, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate în vederea corectei stabiliri a întinderii prejudiciului.

2) Prin motivele de recurs circumscrise pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., SC C. SA a solicitat, în principal, casarea, în tot, a deciziei cu efectul trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, cu consecinţa admiterii recursului şi implicit a constatării lipsei calităţii sale procesuale.

A susţinut nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte pronunţarea în dispozitivul acesteia a soluţiei şi în contradictoriu cu aceasta societate, deşi instanţa de apel nu a avut niciun temei în acest sens.

A arătat astfel, în ceea ce priveşte calitatea sa de chemat în garanţie, că judecarea cererii de chemare în garanţie a format obiectul dosarului nr. x/2015, cu prim termen de judecată la 12 octombrie 2015, însă soluţionarea acestei cereri a fost suspendată, prin acordul părţilor, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Având în vedere disjungerea cererii de chemare în garanţie, prin încheierea din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a dispus menţinerea sa în proces în calitate de chemat în garanţie cu unicul scop de a i se garanta dreptul la apărare.

Ulterior, având în vedere că E. a lăsat în nelucrare cererea formulată împotriva sa, în data de 28 noiembrie 2016, în Dosarul nr. x/2015, instanţa a constatat din oficiu perimarea cererii de chemare în garanţie.

Cu toate că a fost constatată perimarea cererii de chemare în garanţie şi, mai mult, a învederat instanţei de apel că nu poate avea calitatea de parte în proces, prin decizia atacată a fost admisă cererea reclamantei şi în contradictoriu cu această societate.

În ceea ce priveşte absenţa motivelor pentru care instanţa a pronunţat decizia atacată şi în contradictoriu cu ea, a solicitat a se observa că nu a existat o judecată asupra cererii de chemare în garanţie.

S-a susţinut că decizia este nemotivată cu privire la modalitatea în care ar putea fi obligată în calitate de chemat în garanţie, instanţa încălcând în acest mod prevederile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că prin nemotivarea deciziei cu privire la aspectele indicate, instanţa de apel a privat-o de dreptul la un proces echitabil, încălcând dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât societatea, în calitate de chemat în garanţie, ar putea fi obligată la plata unei sume de bani fără temei juridic.

A considerat astfel că decizia este lovită de nulitate în conformitate cu art. 174 C. proc. civ., nemotivarea acesteia echivalând cu necercetarea fondului, motiv de casare cu trimitere spre rejudecare conform art. 488 pct. 6 din cod.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de E., s-a solicitat, în principal, a se constata nulitatea recursului reclamantei, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, dacă se va trece peste excepţia invocată, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată de aceeaşi parte la recursul SC C. SA, s-a solicitat, în principal, să se constate nulitatea acestuia raportat la lipsa calităţii de reprezentant a societăţii D. SCA, ca urmare a denunţării unilaterale a tuturor contractelor de asistenţă juridică.

În subsidiar, faţă de dispoziţiile art. 445 C. proc. civ., s-a invocat inadmisibilitatea formulării cererii de recurs prin raportare la motivele invocate care puteau fi cerute exclusiv pe calea art. 442 sau 443 din cod.

În al doilea subsidiar, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., s-a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, având în vedere că motivele nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din cod.

S-a solicitat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele nu au formulat răspunsuri la întâmpinările comunicate la 3 mai 2019.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, constatându-se că, în principiu, criticile sunt încadrabile în aspecte de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în ce priveşte calitatea de reprezentant al SC C. SA, s-a constatat că există depusă împuternicirea avocaţială a D. SCA, de a redacta şi semna recursul acestei părţi.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta A. şi de chemata în garanţie SC C. SA împotriva Deciziei nr. 1169A din 17 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi la data de 15 ianuarie 2020.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul reclamantei supune judecăţii critici referitoare la modalitatea de stabilire a întinderii prejudiciului susţinându-se pe de o parte, o motivare contradictorie pe acest aspect şi pe de altă parte, o aplicare greşită a normelor de drept material (neindicate în mod expres şi neidentificate ca atare în cuprinsul memoriului de recurs) în ce priveşte existenţa şi determinarea cuantumului prejudiciului.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (deşi nesusţinut oral, va fi supus analizei în contextul în care mandatul dat avocatului n-a vizat şi posibilitatea renunţării la această critică), el se fundamentează, în mod neîntemeiat, pe susţinerea existenţei unor considerente contradictorii ale deciziei din apel, deduse din utilizarea concluziilor a două rapoarte de expertiză, care ar fi fost incompatibile, referindu-se la "valori care n-au legătură între ele" şi care ar face "dublă aplicare a aceloraşi coeficienţi de reducere a valorii cerute cu titlu de despăgubire.

Susţinerea recurentei-reclamante este nefondată, în contextul în care în realitate, instanţa de apel a valorificat concluziile raportului de expertiză întocmit în Dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, (având ca obiect asigurare dovezi, respectiv stabilirea stării imobilului, a degradărilor/deteriorărilor aduse acestuia ulterior datei de 14.02.2001) şi în mod corespunzător, concluziile expertizei efectuate în apel, având ca obiectiv stabilirea ponderii, în cadrul contravalorii acestor degradări, neluării măsurilor de conservare imputabile pârâtei.

Este eronată susţinerea recurentei reclamante conform căreia valorile din cele două rapoarte de expertiză erau incompatibile (pentru că unele se refereau la contravaloarea degradărilor, celelalte la valoarea de circulaţie a imobilului) şi ca atare nu puteau fi analizate coroborat.

Astfel, Curtea de apel a procedat, în cadrul devoluţiunii realizate - ca urmare a anulării sentinţei de primă instanţă, care nu efectuase o cercetare a fondului cererii - la o analiză raportat la obiectul învestirii instanţei, constând în contravaloarea despăgubirilor pretinse a fi datorate de către pârâtă ca urmare a neluării măsurilor de conservare la imobilul proprietatea reclamantei, restituit conform Legii nr. 10/2001 (pretenţii formulate pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestui act normativ şi data punerii efective în posesie a reclamantei, 4.10.2013).

În aceste limite ale obiectului judecăţii, valoarea care interesa, pentru verificarea pretenţiilor reclamantei, era cea evidenţiată în raportul de expertiză efectuat în procedura asigurării dovezilor (având tocmai acest obiectiv, al constatării contravalorii degradărilor suportate de imobil), iar nu valoarea însăşi a imobilului.

De aceea, instanţa de apel a procedat corect, dând eficienţă, sub acest aspect, concluziilor expertizei întocmite cu ocazia asigurării dovezilor, în acord cu dispoziţiile art. 363 C. proc. civ. referitoare la puterea doveditoare a probelor astfel asigurate.

În acelaşi timp, este lipsită de temei susţinerea recurentei-reclamante conform căreia, procedând în această modalitate, instanţa de apel ar fi aplicat în mod greşit, de două ori, coeficienţi de reducere a valorii degradărilor, preluând ca atare valoarea reieşită din raportul de expertiză aflat în dosarul de asigurare dovezi (asupra căreia se aplicaseră toţi coeficienţii de reducere), pentru ca asupra acestei valori să mai aplice încă o dată coeficienţi de diminuare, aşa cum au rezultat din expertiza efectuată în apel.

În realitate, expertiza efectuată cu ocazia asigurării dovezilor nu a stabilit decât cuantumul valorii degradărilor, fără să particularizeze cât se datorează vechimii imobilului şi cât atitudinii culpabile a pârâtei, constând în neluarea măsurilor adecvate de conservare.

Dimpotrivă, răspunzând sub acest aspect obiecţiunilor formulate de reclamantă cu ocazia asigurării dovezilor, expertul consemnează existenţa unor deteriorări provocate îndeosebi "de un grad de uzură corespunzător vechimii imobilului" şi faptul că "pentru construcţii de acest tip, durata de viaţă stabilită este de 80 ani, astfel încât, raportat la anul construcţiei, 1928, aceasta a expirat, valoarea fiind doar una reziduală", fără să evidenţieze cât s-ar datora neglijenţei posesorului.

De aceea, în mod corect, ţinând seama de obiectul învestirii sale şi de specificul raportului litigios - grefat pe atitudinea culpabilă a pârâtei, de a nu lua măsuri de întreţinere şi conservare a bunului - instanţa de apel a solicitat ca prin expertiza administrată cu ocazia devoluării fondului să se stabilească în mod punctual cât anume din prejudiciu se datorează faptei ilicite şi în mod corespunzător, uzurii normale determinate de vechimea imobilului.

Ca atare, aplicând procentul (de 0,3%) reţinut de expert ca fiind în legătură cu absenţa unor măsuri adecvate de conservare, la contravaloarea degradărilor aşa cum rezulta ea din expertiza anterioară, instanţa de apel a efectuat un raţionament corect, ţinând seama de fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantei, neputându-se pune în sarcina pârâtei uzura determinată de trecerea timpului (vechimea bunului imobil).

Or, pretinzând contrariul, recurenta susţine în mod implicit că pârâta ar trebui să fie obligată nu doar la ceea ce este consecinţa faptei sale ilicite, ci la întreaga valoare a despăgubirilor (şi a celor derivând din uzura normală dată de curgerea timpului), ceea ce o situează în afara raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, deci la lipsa de temei a pretenţiilor.

Rezultă, conform celor arătate anterior, nu doar că instanţa de apel nu a prezentat considerente contradictorii în susţinerea raţionamentului şi justificarea soluţiei adoptate, ci că a procedat, în mod corect, la o analiză corelată şi coroborată a concluziilor unor probe ştiinţifice, dând eficienţă acestora pe de o parte, în raport cu dispoziţiile art. 363 C. proc. civ. (puterea doveditoare a probelor administrate) şi pe de altă parte, în raport cu obiectul învestirii sale [apreciind concludenţa probei administrate anterior, astfel cum permite art. 363 alin. (1) C. proc. civ.], în funcţie de pretenţia concretă şi fundamentul juridic al acesteia, asupra cărora urma să se pronunţe.

- În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat, recurenta indică, de o manieră generică, nesocotirea normelor de drept material, fără să le identifice, reluând aceleaşi aspecte referitoare la întinderea prejudiciului şi susţinând că instanţa nu ar fi stabilit "întinderea certă a acestuia, ci dimpotrivă a creat o stare de incertitudine".

O astfel de critică, ce nu se fundamentează pe texte de lege a căror nesocotire la speţă să fie invocată şi respectiv, demonstrată nu se poate constitui într-un aspect de nelegalitate cenzurabil din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Că este aşa, rezultă o dată în plus, din modalitatea în care recurenta înţelege să dezvolte acest motiv de recurs, neprocedural faţă de specificul căii extraordinare de atac în care se află, cu trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, realizând o evaluare proprie a acestora, pentru a combate constatări ale rapoartelor de expertiză şi ale instanţei de apel în sensul că "deteriorările şi distrugerile imobilului nu vizează uzura normală, ci lipsa măsurilor de conservare".

Totodată, se constată lipsirea de orice fundament a susţinerii recurentei conform căreia instanţa de apel "nu ar fi stabilit întinderea certă a prejudiciului", ci dimpotrivă "a creat o incertitudine".

Aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei atacate şi din considerentele justificative ale soluţiei, prejudiciul a fost determinat, obligaţia de plată a sumei de 1.083,34 eu (echivalent în RON la data plăţii) pusă în sarcina pârâtei dând expresie tocmai determinării în concret a acestui element al răspunderii civile.

2) Recursul formulat de SC C. SA are de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, cu trimitere la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., societatea recurentă pretinde pe de o parte o nemotivare a soluţiei asupra cererii de chemare în garanţie şi pe de altă parte, caracterul nelegal al soluţiei care a fost pronunţată şi în contradictoriu cu această parte, în contextul în care cererea de chemare în garanţie în urma căreia dobândise calitate procesuală a fost disjunsă, s-a constituit dosar distinct, iar prin decizia pronunţată în Dosarul nr. x/2015 s-a constatat perimarea chemării în garanţie.

Faptul că decizia recurată nu conţine o motivare cu privire la cererea de chemare în garanţie prin intermediul căreia SC C. SA a fost atrasă în proces ca intervenient forţat (la solicitarea numitului B.) se datorează împrejurării semnalate de recurenta însăşi: cererea de chemare în garanţie a fost disjunsă prin sentinţa de primă instanţă, soluţie confirmată prin prima decizie dată în apel (nr. 814/A/2.12.2016) şi rămasă astfel definitivă.

Ca atare, la momentul rejudecării fondului, instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra unei cereri incidentale disjunse, obiect al unui alt dosar (finalizat, de altfel, prin constatarea perimării chemării în garanţie, aşa cum însăşi recurenta subliniază).

Nefiind învestită şi neputându-se pronunţa asupra unei astfel de cereri, în mod firesc şi logic în considerentele deciziei instanţei de apel nu se pot regăsi argumente legate de chemarea în garanţie, pentru a se putea pretinde o nemotivare şi incidenţa astfel, a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ce priveşte menţionarea societăţii în dispozitivul deciziei atacate, aceasta este rezultatul unei erori materiale care nu este aptă să atragă nelegalitatea soluţiei.

Astfel, eroarea este una de ordin formal, care nu atrage vicii de nelegalitate, în condiţiile în care decizia nu impune vreo obligaţie în sarcina recurentei, neexistând faţă de aceasta vreun efect de obligativitate a soluţiei.

În realitate, opozabilitatea deciziei faţă de societate, deşi menţionată în dispozitivul deciziei, se manifestă la fel ca în raporturile faţă de orice terţ neparticipant la procedura judiciară (în contextul arătat, în care relativitatea efectelor judecăţii faţă de aceasta este una pur formală care se limitează, în mod particular la speţă, doar în menţionarea societăţii în dispozitivul deciziei, fără impunerea vreunei obligaţii sau stabilirea unui drept potrivnic faţă de recurentă).

Ca atare, critica dedusă judecăţii este la rândul ei una pur formală, neinvocându-se şi nedemonstrându-se caracterul nelegal al soluţiei.

Pentru toate considerentele arătate, ambele recursuri declarate în cauză au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de chemata în garanţie SC C. SA împotriva Deciziei nr. 1169A din 17 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - GV