Inadmissibility of extraordinary appeal against revision judgment: failure to satisfy statutory requirement of appeal against appellate court decision

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Acţiunea disciplinară

Prin Rezoluţia din 24 iunie 2016, înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2016, Inspecţia Judiciară a dispus exercitarea acţiunii disciplinare faţă de judecătorul A. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), solicitând să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din aceeaşi lege.

2. Hotărârea instanţei de disciplină

Prin Hotărârea nr. 1J din 8 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 ("Hotărârea nr. 1J/2017"), Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a hotărât următoarele: (i) respinge excepţia nelegalei sesizări a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, ca neîntemeiată; (ii) respinge excepţia prescripţiei invocată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată; (iii) admite acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti; (iv) în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică doamnei A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din acelaşi act normativ; (v) admite cererile de intervenţie accesorie formulate în interesul reclamantei Inspecţia Judiciară de către B. şi C.; (vi) respinge cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei A. de către D., ca neîntemeiată; (vii) respinge cererea de despăgubiri formulată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată.

3. Recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la pct. 2

Împotriva hotărârii menţionate la pct. 2 au declarat recurs pârâta A. şi intervenienta D.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/2017.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 ("Decizia nr. 336/2017"), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâta A. şi intervenienta D. împotriva Hotărârii nr. 1J/2017, a casat în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte sancţiunea excluderii din magistratură, pe care a înlocuit-o cu sancţiunea constând în mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Târgu Mureş, începând cu data de 15 ianuarie 2018, sancţiune prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

5. Cererea de revizuire formulată împotriva hotărârii de la pct. 2

Recurenta A. a formulat cerere de revizuire împotriva Hotărârii nr. 1J/2017, irevocabilă conform Deciziei nr. 336/2017, invocând, în drept, motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi solicitând anularea hotărârii atacate şi, în consecinţă, respingerea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară prin Rezoluţia din 24 iunie 2016, în Dosarul nr. x/2016

6. Decizia pronunţată în revizuire

Prin Decizia civilă nr. 86 din 1 aprilie 2019 ("Decizia nr. 86/2019"), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a anulat, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 1J/2017, definitivă prin Decizia civilă nr. 336/2017. Prin aceeaşi decizie, s-a dispus obligarea revizuentei A. la plata sumei de 6.956,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-intervenientă B..

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor 82 alin. (1), art. 486 alin. (1) lit. e), art. 148, art. 268 C. proc. civ. în raport cu împrejurarea că cererea de revizuire a fost depusă prin poşta electronică, nefiind semnată olograf sau în formă electronică, în condiţiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică. La termenul de judecată din 4 februarie 2018, instanţa i-a pus în vedere revizuentei să semneze cererea de revizuire, precum şi toate actele de procedură depuse ulterior, sub sancţiunea anulării cererii, conform art. 513 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 486 alin. (3). La 22 februarie 2018, la arhiva instanţei, s-a prezentat, pentru revizuenta A., avocat E., care a depus la dosarul cauzei delegaţia avocaţială seria x nr. x/2019 din 22 februarie 2019 prin care aceasta era împuternicită, pe lângă asistenţă juridică şi reprezentare în prezenta cauză, şi la semnarea actelor procesuale, aceasta procedând la semnarea cererii de revizuire şi a actelor procedurale din cauză. În şedinţa publică din 4 martie 2019, la solicitarea reprezentantului convenţional al intimatei-interveniente B. şi în raport de conţinutul incomplet al delegaţiei avocaţiale, instanţa a dispus citarea revizuentei cu menţiunea de a depune la dosar o copie a contractului de asistenţă juridică în baza căruia a fost emisă împuternicirea avocaţială depusă la dosar prin care reprezentanta revizuentei a fost împuternicită să semneze cererea de revizuire şi actele de procedură din dosar în numele acesteia, cu menţiunea că este ultimul termen acordat în vederea lămuririi acestui aspect. Citaţiile cu această menţiune au fost comunicate la domiciliul procesual indicat de revizuentă la 13 martie 2019. La termenul din 1 aprilie 2019, s-a constatat că revizuenta nu a depus copie de pe contractul de asistenţă juridică solicitat. În raport cu dispoziţiile art. 80 alin. (1), art. 85 alin. (3) şi art. 148 C. proc. civ., revizuenta îşi putea îndeplini această obligaţie de a semna cererea de revizuire şi actele de procedură depuse ulterior, fie personal, fie prin mandatar avocat sau neavocat, anume împuternicit în acest sens.

Cum revizuenta nu a semnat ea însăşi cererea de revizuire şi verificând în ce măsură semnarea cererii de revizuire de către avocatul împuternicit prin delegaţia avocaţială este un act de procedură valabil îndeplinit în numele părţii, instanţa a reţinut că împuternicirea avocaţială seria x nr. x/2019 din 22 februarie 2019, aflată la dosar, nu cuprinde numărul şi data contractului de asistenţă juridică, nu este semnată de către revizuentă, în locul semnăturii acesteia fiind indicată menţiunea conform contract, fiind semnată de avocat şi aplicată ştampila acestuia, contrar dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi art. 126 alin. (1) şi (3) şi Anexei II la Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64 din 3 decembrie 2011, publicat în M. Of. al României nr. 898 din 19 decembrie 2011.

În lipsa menţiunilor de pe împuternicirea avocaţială referitoare la numărul şi data contractului de asistenţă juridică, precum şi a lipsei semnăturii revizuentei, era necesară depunerea unei copii a contractului de asistenţă juridică pentru a se putea verifica mandatul special al avocatului, contractul de asistenţă juridică sau reprezentare judiciară fiind singurul act juridic prin care se stabileşte în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului său, astfel cum prevede art. 126 din Statutul profesiei de avocat.

Prezentarea contractului de asistenţă juridică, ce nu excludea posibilitatea ascunderii elementelor de confidenţialitate, dacă acestea existau, permitea instanţei verificarea mandatului conferit de către revizuentă avocatului pentru semnarea cererii de revizuire şi a actelor de procedură ulterioare.

În aceste condiţii, în lipsa prezentării contractului de asistenţă juridică, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada unei împuterniciri anume date de revizuentă mandatarului avocat, de a semna cererea de revizuire şi actele de procedură ulterioare, astfel încât deşi toate acte de procedură poartă o semnătură, se reţine că aceasta nu provine de la o persoană care să-şi fi justificat calitatea sa de reprezentant în condiţiile art. 85 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa a analizat şi a reţinut că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere şi jurisprudenţa CEDO în cauza Lefter împotriva României (Decizia din 15 aprilie 2014).

7. Contestaţie în anulare formulată împotriva deciziei de la pct. 6

Împotriva Deciziei nr. 86/2019, revizuenta A. a formulat contestaţie în anulare, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/2019.

Contestaţie în anulare a fost formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se susţine că instanţa nu a observat dintr-o eroare materială că au fost depuse actele solicitate, respectiv contractul adiţional semnat cu Societatea Civilă de Avocaţi "F.", care face parte integrantă din contractul încheiat iniţial, care, de asemenea, a fost depus de apărătorul ales, prin poşta electronică, la 1 aprilie 2019, ora 8:31. Sub acest aspect, se arată următoarele: prin citaţia primită la 11 februarie 2019, revizuentei i s-a pus în vedere să semneze contestaţia în anulare până la termenul din 04.03.2019; revizuenta s-a conformat şi a semnat, prin reprezentant convenţional, toate actele procesuale; remarcând faptul că împuternicirea avocaţială nu era completată corespunzător, revizuentei i s-a pus în vedere să depună contractul de asistenţă juridică în original; la 1 aprilie 2019, revizuenta a transmis, prin poşta electronică, prin reprezentant convenţional, o copie a contractului de asistenţă juridică şi a actului adiţional, făcând dovada raporturilor contractuale pe care le are cu Societatea Civilă de Avocaţi "F." studiind dosarul după pronunţarea deciziei atacate, revizuenta a constatat că mesajul transmis prin poşta electronică de la adresa x@x.biz nu era ataşat la dosarul cauzei.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., se argumentează că hotărârea atacată a fost pronunţată de un complet nelegal compus, pentru următoarele critici. Este întemeiată excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată pentru nerespectarea art. 2 şi art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană ("TUE"). S-a solicitat formularea unei cereri de sesizare a CJUE în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ("TFUE"), derivând din nelegalitatea Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 3 ianuarie 2019, nr. 157 din 13 decembrie 2018 şi nr. 153 din 27 noiembrie 2018, cu privire la care a fost invocată excepţia de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Nelegalitatea acestor acte derivă din nelegalitatea Hotărârilor secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1367/2018 şi nr. 1535/2018, în privinţa cărora a fost invocată excepţia de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, contestatoarea expune următoarele critici referitoare la nelegalitatea actelor menţionate: completurile de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt formate numai din judecători specializaţi; prin hotărârile menţionate ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, sub aspectul compunerii completurilor de 5 judecători în materie disciplinară numai din judecători specializaţi, precum şi în privinţa specializării judecătorilor secţiei penale în materia combaterii spălării banilor/recuperării produsului infracţiunii în vederea receptării corecte a acquis-ului comunitar; hotărârile menţionate ale secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii au fost adoptate cu încălcarea competenţelor şi prin imixtiunea în activitatea Înaltei Curţi sub pretextul punerii în executare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018.

Totodată, contestatoarea critică decizia atacată pentru faptul că a fost obligată la cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea unei persoane care a fost condamnată prin hotărâre pronunţată de revizuentă, persoană care este beneficiar real şi membru fondator al B., care nu avea voie să facă plăţi voluptorii atât timp cât prejudiciul cauzat bugetului de stat nu este achitat în integralitate.

8. Cereri formulate de contestatoare privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Constituţionale

8.1. Cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil derivând din nespecializarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie disciplinară şi compunerea Completului de 5 judecători prin ingerinţa Curţii Constituţionale în activitatea Instanţei Supreme, prin care să se răspundă la următoarele întrebări: (i) Articolul 2 din TUE trebuie interpretat în sensul abţinerii intervenţiei unei Curţi Constituţionale, prin depăşirea propriilor competenţe, în activitatea administrativă a unei instanţe judecătoreşti privitoare la stabilirea componenţei completelor de judecată? Dreptul Uniunii Europene impune ignorarea efectelor unei astfel de decizii pronunţate de o Curte Constituţională, a cărei interpretare este contrară celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în situaţii similare? (ii) Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE trebuie interpretat în sensul existenţei unei protecţii juridice efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectiv prin înlăturarea oricărui risc legat de intervenţia unei Curţi Constituţionale, prin depăşirea propriilor competenţe, în activitatea administrativă a unei instanţe judecătoreşti privitoare la stabilirea componenţei completelor de judecată? (iii) Articolul 2 din TUE raportat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se interpretează în sensul obligativităţii constituirii completelor de judecată din judecători specializaţi în materia în care aceştia sunt chemaţi să se pronunţe? (iv) Dacă, în interpretarea art. 2 din TUE raportat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, o decizie a unui organ administrativ poate să constituie temei legal pentru continuarea activităţii unui complet de judecată care şi-a încetat existenţa la finalul anului, conform legii statului membru? (v) Mecanismul de cooperare şi de verificare (MCV) trebuie considerat un act adoptat de o instituţie a Uniunii Europene, în sensul articolului 267 TFUE, care poate fi supus interpretării CJUE? (vi) Conţinutul, caracterul şi întinderea temporală a Mecanismului de cooperare şi de verificare (MCV) se circumscriu Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005? Cerinţele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru Statul român?

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare privind dezincriminarea, prin Legea nr. 129/2019, a infracţiunii de spălare a banilor, pentru a se răspunde la următoarele întrebări: (i) Articolul 2 din TUE trebuie interpretat în sensul abţinerii intervenţiei unei Curţi Constituţionale, prin depăşirea propriilor competenţe, în activitatea administrativă a unei instanţe judecătoreşti privitoare la interpretarea unei legi care incriminează spălarea banilor ? Dreptul Uniunii Europene impune ignorarea efectelor unei astfel de decizii pronunţate de o Curte Constituţională, a cărei interpretare este contrară celei a calendarului Uniunii Europene şi Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, al cărei termen de transpunere a fost pe 26 iunie 2017? (ii) Efectul util al Directivei (UE) 2018/1673 a Parlamentului European şi Consiliului din 23 octombrie 2018 privind combaterea prin măsuri de drept penal a spălării banilor se opune dezincriminării auto-spălării în varianta achiziţionării deţinerii şi folosirii de bunuri cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, împiedicând investigarea infracţiunii de spălare a banilor cu caracter autonom, conform art. 3 alin. (3) lit. a) şi b) din Directivă?

8.2. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul violării dreptului la un proces echitabil aplicabil cu prioritate conform art. 20 alin. (2), art. 124, art. 126, art. 21 alin. (3) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie.

Susţine contestatoarea că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru următoarele argumente: (i) excepţia este invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; (ii) excepţia are ca obiect dispoziţii cuprinse într-o lege, care nu au fost declarate neconstituţionale anterior; (iii) dispoziţiile vizate au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât: în Dosarul nr. x/2018 a fost invocată nulitatea Deciziei nr. 48 din 25 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, pe cale de consecinţă, şi a Deciziei nr. 336 din 13 decembrie 2017, hotărâre care evocă fondul, sau a Hotărârii nr. 1J/2017 şi a fost invocată excepţia nelegalei compuneri a completului, nefiind clară semnificaţia sintagmei "judecători specializaţi".

În susţinere, contestatoarea expune situaţia de fapt din litigiul dedus judecăţii şi arată că, în faţa instanţei, a invocat nelegalitatea compunerii completului de judecată, motivat de faptul că nu este clar dacă în compunerea acestuia participă judecători specializaţi, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil, art. 32 fiind neconstituţional prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 21, art. 124 şi art. 126 din Constituţie, lipsind cerinţa clarităţii legii, şi prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor, care trebuie aplicat cu prioritate conform art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În plus, contestatoarea afirmă că nu se înţelege dacă sintagma "judecător specializat în cauze disciplinare" este de natură per se a înlătura interdicţia doamnei judecător G., judecătorul cel mai specializat în soluţionarea cauzelor de contencios, de a face parte din compunerea completurilor de 5 judecători, interdicţia legală fiind consacrată în mod expres prin dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În acest context, contestatoarea susţine că pronunţarea hotărârii de către judecători care nu îndeplinesc cerinţele legale pentru a face parte din compunerea completului, este afectată per se activitatea de înfăptuire a justiţiei la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, astfel, sunt încălcate dispoziţiile art. 73 lit. k), art. 124 şi art. 126 din Constituţie.

Subsecvent, contestatoarea solicită, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

II. Considerentele Înaltei Curţi

1. Cu privire la cererile de sesizare a CJUE

Deliberând asupra cererilor contestatoarei de sesizare a CJUE, Înalta Curte le-a respins, conform celor menţionate în practicaua prezentei decizii, pentru considerentele arătate în continuare.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE):

"Articolul 267 (ex-articolul 234 TCE)

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană:

"Art. 1. - În baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005 [...]:

România declară că acceptă competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în conformitate cu prevederile art. 35 paragraful (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

România îşi rezervă dreptul de a prevedea dispoziţii în dreptul intern pentru ca, în cazul în care se invocă o chestiune privind validitatea sau interpretarea unui act prevăzut la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană într-o cauză pendinte pe rolul unei instanţe judecătoreşti naţionale a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, instanţa judecătorească să fie obligată să înainteze Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Art. 2. - (1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

În privinţa sesizării formulate în temeiul articolului 267 TFUE, CJUE a reţinut în jurisprudenţa sa (cu titlu de exemplu, Ordonanţa din 6 decembrie 2010, pronunţată în cauza C-377/10) următoarele:

"8. Potrivit unei jurisprudenţe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 1992, Meilicke, C-83/91, Rec., p. I-4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider, C-380/01, Rec., p. I-1389, punctul 20, şi Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier, C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 65).

9. În cadrul acestei cooperări, întrebările preliminare privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumţie de pertinenţă. Refuzul de a se pronunţa asupra unei cereri formulate de o instanţă naţională nu poate interveni decât atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanţa naţională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla şi alţii, C-94/04 şi C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 25, precum şi Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez şi Chao Gómez, C-570/07 şi C-571/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 36)."

Prin prisma dispoziţiilor citate şi jurisprudenţei menţionate a CJUE, Înalta Curte reţine că, faţă de obiectul contestaţiei în anulare pendinte, sesizarea CJUE cu întrebările preliminare formulate de contestatoare nu este necesară pentru pronunţarea hotărârii în cauză.

Prima cerere de sesizare a CJUE vizează specializarea în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor care intră în compunerea completurilor de 5 judecători şi competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa, pe calea conflictului juridic de natură constituţională, cu privire la respectarea dispoziţiilor legale referitoare la tragerea la sorţi a judecătorilor care compun aceste completuri.

A doua cerere de sesizare a CJUE vizează, aşa cum susţine contestatoarea, dezincriminarea, prin Legea nr. 129/2019, a infracţiunii de spălare a banilor.

Or, în cauză, aşa cum rezultă din practicaua deciziei, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare, în raport cu cerinţele procedurale prevăzute de art. 503-508 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în soluţionarea prezentei cauze, aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, instanţa nu are a se pronunţa cu privire la vreo chestiune de drept care să aibă legătură cu întrebările preliminare formulate de contestatoare în cererile de sesizare a CJUE.

Pe de altă parte, se reţine că niciuna dintre dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene indicate de contestatoare în cuprinsul cererilor de sesizare a CJUE nu au relevanţă pentru soluţionarea cauzei, care se rezumă la condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare, în raport cu obiectul acesteia. Sub acest aspect, se cuvine a fi subliniat că cerinţele de admisibilitate a contestaţiei în anulare sunt reglementate în dreptul intern şi nu intră în competenţa Uniunii Europene, astfel că nu poate fi primită propunerea de sesizare a CJUE cu o cerere de hotărâre preliminară care nu vizează norme din dreptul Uniunii Europene.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte apreciază că sesizarea CJUE cu întrebările preliminare formulate de contestatoarea A. nu este necesară pentru soluţionarea prezentei cauze.

2. Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Cererea contestatoarei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 este soluţionată prin încheiere separată, pronunţată în Dosarul asociat nr. x/2019

3. Cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare

Analizând admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză, în raport cu dispoziţiile art. 503 - 508 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestaţia în anulare, pentru considerentele arătate în continuare.

Potrivit art. 503 C. proc. civ.:

"Art. 503. - Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare

(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Contestaţia în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 şi 2 C. proc. civ., care prevăd lipsit de orice echivoc faptul că sunt supuse acestei căi extraordinare de atac în ipotezele reglementate numai hotărârile instanţelor de recurs.

Or, conform celor expuse anterior, la pct. I.1-5 din prezenta decizie, contestaţia în anulare este formulată împotriva unei hotărâri (Decizia nr. 86/2019) prin care a fost soluţionată cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri administrativ-jurisdicţionale (Hotărârea nr. 1J/2017) prin care a fost soluţionată o acţiune în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor.

Astfel fiind, în cronologia căilor de atac exercitate, se constată că obiectul contestaţiei în anulare nu îl reprezintă o hotărâre a unei instanţe de recurs pentru a fi îndeplinită cerinţa de admisibilitate prevăzută expres de art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A.

4. Cu privire la cheltuielile de judecată

Cu privire la cererea contestatoarei, formulată verbal şi consemnată în practicaua deciziei, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la divergenţe de jurisprudenţă în materia cheltuielilor de judecată, se reţine că aceasta nu poate fi primită, întrucât o asemenea sesizare poate fi formulată numai de titularii prevăzuţi expres de art. 514 C. proc. civ. ("procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului ").

În temeiul art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere a contestaţiei în anulare, se va dispune obligarea contestatoarei la plata către intimata B. a sumei de 5.661,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin Factura nr. x din 1 noiembrie 2019 şi extrasul de cont din 22 noiembrie 2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 86 din 1 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 5.661,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM