Inadmissible appeal in annulment against a review decision under the Code of Civil Procedure; lack of appellate court status

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Acţiunea disciplinară

Prin Rezoluţia din 24 iunie 2016, înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2016, Inspecţia Judiciară a dispus exercitarea acţiunii disciplinare faţă de judecătorul A. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), solicitând să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din aceeaşi lege.

2. Hotărârea instanţei de disciplină

Prin Hotărârea nr. 1J din 8 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 ("Hotărârea nr. 1J/2017"), Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a hotărât următoarele: (i) respinge excepţia nelegalei sesizări a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, ca neîntemeiată; (ii) respinge excepţia prescripţiei invocată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată; (iii) admite acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti; (iv) în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică doamnei A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din acelaşi act normativ; (v) admite cererile de intervenţie accesorie formulate în interesul reclamantei Inspecţia Judiciară de către B. şi C.; (vi) respinge cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei A. de către D., ca neîntemeiată; (vii) respinge cererea de despăgubiri formulată de pârâta judecător A., ca neîntemeiată.

3. Recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la pct. 2

Împotriva hotărârii menţionate la pct. 2 au declarat recurs pârâta A. şi intervenienta D.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/2017.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin Decizia nr. 336 din 13 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 ("Decizia nr. 336/2017"), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, cu majoritate, a admis recursurile declarate de pârâta A. şi intervenienta D. împotriva Hotărârii nr. 1J/2017, a casat în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte sancţiunea excluderii din magistratură, pe care a înlocuit-o cu sancţiunea constând în mutarea disciplinară pe o perioadă de 6 luni la Curtea de Apel Târgu Mureş, începând cu data de 15 ianuarie 2018, sancţiune prevăzută de art. 100 lit. c) din Legea nr. 303/2004, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.

5. Cererea de revizuire formulată împotriva hotărârii de la pct. 2

Împotriva Hotărârii nr. 1J/2017, A. a formulat cerere de revizuire, iar prin Decizia nr. 148 din 25 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire.

6. Contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018, A. a formulat contestaţie în anulare, iar prin Decizia nr. 73 din 18 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a dispus următoarele:

A respins excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, invocată de A..

A admis excepţia tardivităţii cererii de completare a motivelor de contestaţie în anulare.

A respins cererea formulată de A. de suspendare a judecăţii până la soluţionarea Dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Cluj.

A respins cererea formulată de A. de suspendare a judecăţii până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în cauză.

A respins cererile formulate de A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de suspendare a judecăţii până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018.

În motivarea acestei hotărâri, cu privire la cererea de completare a motivelor de contestaţie în anulare, instanţa a reţinut că a fost formulată peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 506 din C. proc. civ., calculat potrivit art. 181 din acelaşi act normativ, iar cu privire la contestaţia în anulare, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în cauză, contestaţia în anulare vizează o decizie pronunţată în revizuire, or, potrivit textelor de lege incidente, pot fi atacate cu contestaţie în anulare hotărârile instanţelor de recurs şi cele ale instanţelor de apel nesupuse recursului.

Instanţa a constatat, aşadar, că nu este admisibilă contestaţia în anulare formulată ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 503 din C. proc. civ. cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de retractare pe această cale determinate ca atare de lege.

7. Contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei de la pct. 6

Împotriva Deciziei nr. 73/2019, revizuenta A. a formulat contestaţie în anulare, care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/2019.

Contestaţie în anulare a fost formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se susţine că hotărârea contestată este rezultatul unei erori materiale, întrucât instanţa nu a analizat motivele de contestaţie depuse la 21 septembrie 2019, considerând că au fost depuse cu depăşirea termenului legal, deşi la dosar exista dovada comunicării Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 la 12 septembrie 2019, iar termenul de contestaţie în anulare este de 15 zile de la comunicare.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., se argumentează că hotărârea atacată a fost pronunţată de un complet nelegal compus, pentru următoarele critici. Este întemeiată excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată pentru nerespectarea art. 2 şi art. 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană ("TUE"). S-a solicitat formularea unei cereri de sesizare a CJUE în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ("TFUE"), derivând din nelegalitatea Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 3 ianuarie 2019, nr. 157 din 13 decembrie 2018 şi nr. 153 din 27 noiembrie 2018, cu privire la care a fost invocată excepţia de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Nelegalitatea acestor acte derivă din nelegalitatea Hotărârilor secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1367/2018 şi nr. 1535/2018, în privinţa cărora a fost invocată excepţia de nelegalitate în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, contestatoarea expune următoarele critici referitoare la nelegalitatea actelor menţionate: completurile de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt formate numai din judecători specializaţi; prin hotărârile menţionate ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, sub aspectul compunerii completurilor de 5 judecători în materie disciplinară numai din judecători specializaţi, precum şi în privinţa specializării judecătorilor secţiei penale în materia combaterii spălării banilor/recuperării produsului infracţiunii în vederea receptării corecte a acquis-ului comunitar; hotărârile menţionate ale secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii au fost adoptate cu încălcarea competenţelor şi prin imixtiunea în activitatea Înaltei Curţi sub pretextul punerii în executare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018.

Circumscris motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se susţine că hotărârea contestată este expresia denegării de dreptate, deoarece instanţa nu a analizat motivele contestaţiei în anulare, considerând că au fost depuse cu depăşirea termenului legal, deşi la dosar exista dovada comunicării Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 la 12 septembrie 2019, iar termenul de contestaţie în anulare este de 15 zile de la comunicare, astfel că instanţa a cenzurat în mod nelegal precizările depuse peste termen.

8. Cereri formulate de contestatoare privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Constituţionale

8.1. Cereri de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil derivând din nespecializarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie disciplinară şi compunerea Completului de 5 judecători prin ingerinţa Curţii Constituţionale în activitatea Instanţei Supreme, prin care să se răspundă la următoarele întrebări: (i) Articolul 2 din TUE trebuie interpretat în sensul abţinerii intervenţiei unei Curţi Constituţionale, prin depăşirea propriilor competenţe, în activitatea administrativă a unei instanţe judecătoreşti privitoare la stabilirea componenţei completelor de judecată? Dreptul Uniunii Europene impune ignorarea efectelor unei astfel de decizii pronunţate de o Curte Constituţională, a cărei interpretare este contrară celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului dată în situaţii similare? (ii) Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE trebuie interpretat în sensul existenţei unei protecţii juridice efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectiv prin înlăturarea oricărui risc legat de intervenţia unei Curţi Constituţionale, prin depăşirea propriilor competenţe, în activitatea administrativă a unei instanţe judecătoreşti privitoare la stabilirea componenţei completelor de judecată? (iii) Articolul 2 din TUE raportat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se interpretează în sensul obligativităţii constituirii completelor de judecată din judecători specializaţi în materia în care aceştia sunt chemaţi să se pronunţe? (iv) Dacă, în interpretarea art. 2 din TUE raportat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, o decizie a unui organ administrativ poate să constituie temei legal pentru continuarea activităţii unui complet de judecată care şi-a încetat existenţa la finalul anului, conform legii statului membru? (v) Mecanismul de cooperare şi de verificare (MCV) trebuie considerat un act adoptat de o instituţie a Uniunii Europene, în sensul articolului 267 TFUE, care poate fi supus interpretării CJUE? (vi) Conţinutul, caracterul şi întinderea temporală a Mecanismului de cooperare şi de verificare (MCV) se circumscriu Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005? Cerinţele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru Statul român?

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare privind dezincriminarea, prin Legea nr. 129/2019, a infracţiunii de spălare a banilor, pentru a se răspunde la următoarele întrebări: (i) Articolul 2 din TUE trebuie interpretat în sensul abţinerii intervenţiei unei Curţi Constituţionale, prin depăşirea propriilor competenţe, în activitatea administrativă a unei instanţe judecătoreşti privitoare la interpretarea unei legi care incriminează spălarea banilor ? Dreptul Uniunii Europene impune ignorarea efectelor unei astfel de decizii pronunţate de o Curte Constituţională, a cărei interpretare este contrară celei a calendarului Uniunii Europene şi Directivei (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, al cărei termen de transpunere a fost pe 26 iunie 2017? (ii) Efectul util al Directivei (UE) 2018/1673 a Parlamentului European şi Consiliului din 23 octombrie 2018 privind combaterea prin măsuri de drept penal a spălării banilor se opune dezincriminării auto-spălării în varianta achiziţionării deţinerii şi folosirii de bunuri cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, împiedicând investigarea infracţiunii de spălare a banilor cu caracter autonom, conform art. 3 alin. (3) lit. a) şi b) din Directivă?

8.2. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Contestatoarea a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul violării dreptului la un proces echitabil aplicabil cu prioritate conform art. 20 alin. (2), art. 124, art. 126, art. 21 alin. (3) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie.

Susţine contestatoarea că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, pentru următoarele argumente: (i) excepţia este invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; (ii) excepţia are ca obiect dispoziţii cuprinse într-o lege, care nu au fost declarate neconstituţionale anterior; (iii) dispoziţiile vizate au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât: în Dosarul nr. x/2018 a fost invocată nulitatea Deciziei nr. 148 din 25 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, pe cale de consecinţă, şi a Deciziei nr. 336 din 13 decembrie 2017, hotărâre care evocă fondul, sau a Hotărârii nr. 1J/2017 şi a fost invocată excepţia nelegalei compuneri a completului, nefiind clară semnificaţia sintagmei "judecători specializaţi".

În susţinere, contestatoarea expune situaţia de fapt din litigiul dedus judecăţii şi arată că, în faţa instanţei, a invocat nelegalitatea compunerii completului de judecată, motivat de faptul că nu este clar dacă în compunerea acestuia participă judecători specializaţi, ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil, art. 32 fiind neconstituţional prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 21, art. 124 şi art. 126 din Constituţie, lipsind cerinţa clarităţii legii, şi prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor, care trebuie aplicat cu prioritate conform art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În plus, contestatoarea afirmă că nu se înţelege dacă sintagma "judecător specializat în cauze disciplinare" este de natură per se a înlătura interdicţia doamnei judecător Iulia Cristina Tarcea, judecătorul cel mai specializat în soluţionarea cauzelor de contencios, de a face parte din compunerea completurilor de 5 judecători, interdicţia legală fiind consacrată în mod expres prin dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În acest context, contestatoarea susţine că pronunţarea hotărârii de către judecători care nu îndeplinesc cerinţele legale pentru a face parte din compunerea completului, este afectată per se activitatea de înfăptuire a justiţiei la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, astfel, sunt încălcate dispoziţiile art. 73 lit. k), art. 124 şi art. 126 din Constituţie.

Subsecvent, contestatoarea solicită, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea soluţionării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

II. Considerentele Înaltei Curţi

1. Cu privire la cererile de sesizare a CJUE

Deliberând asupra cererilor contestatoarei de sesizare a CJUE, Înalta Curte le-a respins, conform celor menţionate în practicaua prezentei decizii, pentru considerentele arătate în continuare.

Conform art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE):

"Articolul 267 (ex-articolul 234 TCE)

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană:

"Art. 1. - În baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005 [...]:

România declară că acceptă competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în conformitate cu prevederile art. 35 paragraful (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

România îşi rezervă dreptul de a prevedea dispoziţii în dreptul intern pentru ca, în cazul în care se invocă o chestiune privind validitatea sau interpretarea unui act prevăzut la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană într-o cauză pendinte pe rolul unei instanţe judecătoreşti naţionale a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, instanţa judecătorească să fie obligată să înainteze Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Art. 2. - (1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

În privinţa sesizării formulate în temeiul articolului 267 TFUE, CJUE a reţinut în jurisprudenţa sa (cu titlu de exemplu, Ordonanţa din 6 decembrie 2010, pronunţată în cauza C-377/10) următoarele:

"8. Potrivit unei jurisprudenţe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 1992, Meilicke, C-83/91, Rec., p. I-4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider, C-380/01, Rec., p. I-1389, punctul 20, şi Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier, C-445/06, Rep., p. I-2119, punctul 65).

9. În cadrul acestei cooperări, întrebările preliminare privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumţie de pertinenţă. Refuzul de a se pronunţa asupra unei cereri formulate de o instanţă naţională nu poate interveni decât atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanţa naţională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla şi alţii, C-94/04 şi C-202/04, Rec., p. I-11421, punctul 25, precum şi Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez şi Chao Gómez, C-570/07 şi C-571/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 36)."

Prin prisma dispoziţiilor citate şi jurisprudenţei menţionate a CJUE, Înalta Curte reţine că, faţă de obiectul contestaţiei în anulare pendinte, sesizarea CJUE cu întrebările preliminare formulate de contestatoare nu este necesară pentru pronunţarea hotărârii în cauză.

Prima cerere de sesizare a CJUE vizează specializarea în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor care intră în compunerea completurilor de 5 judecători şi competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa, pe calea conflictului juridic de natură constituţională, cu privire la respectarea dispoziţiilor legale referitoare la tragerea la sorţi a judecătorilor care compun aceste completuri.

A doua cerere de sesizare a CJUE vizează, aşa cum susţine contestatoarea, dezincriminarea, prin Legea nr. 129/2019, a infracţiunii de spălare a banilor.

Or, în cauză, aşa cum rezultă din practicaua deciziei, Înalta Curte a rămas în pronunţare cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare, în raport cu cerinţele procedurale prevăzute de art. 503 - 508 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în soluţionarea prezentei cauze, aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, instanţa nu are a se pronunţa cu privire la vreo chestiune de drept care să aibă legătură cu întrebările preliminare formulate de contestatoare în cererile de sesizare a CJUE.

Pe de altă parte, se reţine că niciuna dintre dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene indicate de contestatoare în cuprinsul cererilor de sesizare a CJUE nu au relevanţă pentru soluţionarea cauzei, care se rezumă la condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare, în raport cu obiectul acesteia. Sub acest aspect, se cuvine a fi subliniat că cerinţele de admisibilitate a contestaţiei în anulare sunt reglementate în dreptul intern şi nu intră în competenţa Uniunii Europene, astfel că nu poate fi primită propunerea de sesizare a CJUE cu o cerere de hotărâre preliminară care nu vizează norme din dreptul Uniunii Europene.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte apreciază că sesizările CJUE cu întrebările preliminare formulate de contestatoarea A. nu sunt necesare pentru soluţionarea prezentei cauze.

2. Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Cererea contestatoarei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 este soluţionată prin încheiere separată, pronunţată în Dosarul asociat nr. x/2019

3. Cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare

Analizând admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză, în raport cu dispoziţiile art. 503 - 508 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestaţia în anulare, pentru considerentele arătate în continuare.

Potrivit art. 503 C. proc. civ.:

"Art. 503. - Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare

(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Contestaţia în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1, 2 şi 3 C. proc. civ., care prevăd lipsit de orice echivoc faptul că sunt supuse acestei căi extraordinare de atac în ipotezele reglementate numai hotărârile instanţelor de recurs.

Or, conform celor expuse anterior, la pct. I.1-5 din prezenta decizie, contestaţia în anulare este formulată împotriva unei hotărâri (Decizia nr. 73/2019) prin care a fost soluţionată contestaţia în anulare formulată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri administrativ-jurisdicţionale (Hotărârea nr. 1J/2017) administrativ-jurisdicţionale (Hotărârea nr. 1J/2017) prin care a fost soluţionată o acţiune în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor.

Astfel fiind, în cronologia căilor de atac exercitate, se constată că obiectul contestaţiei în anulare nu îl reprezintă o hotărâre a unei instanţe de recurs pentru a fi îndeplinită cerinţa de admisibilitate prevăzută expres de art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A..

4. Cu privire la cheltuielile de judecată

Cu privire la cererea contestatoarei, formulată verbal şi consemnată în practicaua deciziei, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la divergenţe de jurisprudenţă în materia cheltuielilor de judecată, se reţine că aceasta nu poate fi primită, întrucât o asemenea sesizare poate fi formulată numai de titularii prevăzuţi expres de art. 514 C. proc. civ. ("procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului ").

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere motivele anterior menţionate şi ţinând cont de textele de lege invocate, faţă de care se constată că problema de drept pentru care se solicită sesizarea nu este o chestiune de drept, în sensul de a fi controversată sau de a ridica probleme de interpretare juridică, completul de 5 judecători respinge şi această solicitare.

În temeiul art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere a contestaţiei în anulare, se va dispune obligarea contestatoarei la plata către intimata B. a sumei de 5.661,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedite prin factura nr. x din 1 noiembrie 2019 şi extrasul de cont din 22 noiembrie 2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 73 din 18 martie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 5.661,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM