Judicial disciplinary liability for undignified conduct and bad-faith refusal to sign procedural orders

Prin Hotărârea nr. 10J din 13 martie 2019 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători în Dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Tribunalului Hunedoara, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 s-a aplicat doamnei A., judecător în cadrul Tribunalului Hunedoara, sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 10% pe o perioadă de 3 luni, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) şi t) prima ipoteză raportat la art. 991 din acelaşi act normativ şi a respins acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) ultima ipoteză din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, s-a reţinut că faptele doamnei judecător A., constând în: atitudinea agresivă faţă de colege judecător, îmbrâncirea colegului de complet în văzul tuturor colegilor, afirmaţiile nepotrivite făcute în timpul şedinţei de judecată la adresa colegului de complet cu privire la modul de instrumentare a dosarului, formularea unor plângeri penale nefondate împotriva colegilor săi, apostrofarea preşedintelui instanţei cu privire la îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere, refuzul de a colabora, atitudinea imperativă faţă de personalul economic al instanţei, precum şi atitudinea agresivă faţă de doamna psiholog constituie atitudini nedemne ale doamnei judecător A. faţă de colegii judecători, precum şi faţă de personalul instanţei, iar vinovăţia magistratului sub forma intenţiei rezultă din modul în care aceasta a înţeles să se manifeste şi expună, în mod public, adoptând în relaţiile cu colegii judecători şi personalul din cadrul instanţei, un comportament nefiresc, agresiv, incompatibil cu funcţia de judecător.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) ipoteza a II-a din Legea nr. 303/2004, s-a constatat că fapta pârâtei, care cu ştiinţă, a refuzat să semneze încheierile de amânare a pronunţării, deşi a participat la dezbateri în acea cauză întruneşte cumulativ elementele constitutive ale acestei abateri.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, s-a arătat că fapta doamnei judecător A. de a proceda la strigarea unei cauzei cu o întârziere de aproximativ o oră faţă de cea înscrisă pe lista de şedinţă (la 16,00 în loc de 15.00), deşi încalcă dispoziţiile prevăzute de art. 89 şi 90 din Regulamentul de organizare interioară a instanţelor judecătoreşti, nu are gravitatea cerută de lege pentru a atrage răspunderea disciplinară a pârâtei din perspectiva acestei abateri disciplinare, având în vedere durata relativ mică a întârzierii, împrejurarea că părţile nu au fost prejudiciate, cauza fiind amânată pentru lipsă de procedură, precum şi faptul că fapta săvârşită de pârâtă este singulară, nemaifiind identificate şi alte situaţii de acest gen, astfel încât constituie o situaţie limitată şi izolată în activitatea profesională a doamnei judecător.

Împotriva acestei hotărâri, doamna judecător A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea sesizării Inspecţiei Judiciare, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) din C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs, s-a arătat că secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a ignorat probele solicitate în apărare din care ar fi rezultat relaţiile interprofesionale dificile existente la nivelul secţiei din care face parte doamna magistrat, nu a verificat Sistemul Ecris şi a ţinut seama de declaraţiile persoanelor direct interesate sa îşi acopere greşelile.

Prin întâmpinarea depusă, Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, întrucât aspectele expuse de recurentă nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de normele procedurale menţionate, fiind contrazise de conţinutul hotărârii.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii".

Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003:

"magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia".

Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

În acest context, se impune a fi reţinute dispoziţiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform cărora:

"Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate".

De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează "Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror".

Din interpretarea literală, sistematică şi teleologică a tuturor textelor normative mai sus menţionate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, responsabilitatea în menţinerea imaginii justiţiei şi a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.

În privinţa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare menţionate, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt contrazise de actele şi lucrările dosarului.

Astfel, declaraţiile concrete, clare şi concordante existente la dosarul cauzei demonstrează pe de o parte, situaţia de fapt expusă din această perspectivă în acţiunea disciplinară şi reţinută ca atare de instanţa de disciplină, iar, pe de altă parte, atestă faptul că sancţionarea s-a realizat în temeiul unor fapte concrete şi nu al unor principii abstracte.

Ca atare, apărările formulate de doamna judecător privind pretinsele scopuri principiale pe care le-ar fi urmărit şi respectat în relaţiile cu colegii şi cu personalul auxiliar, rămase în stadiu de afirmaţie (sau infirmate de parte din probe), nu pot fi primite, câtă vreme acestea nu dovedesc lipsa unuia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

Nici în privinţa concluziei existenţei laturii subiective, criticile recurentei nu sunt fondate.

În raport cu particularitatea situaţiei în care s-a aflat doamna judecător, instanţa de disciplină a dedus în mod just, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, existenţa elementului intenţional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară.

Consecinţa imediată şi directă a acestei conduite, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii şi a respectului faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii şi prestigiului justiţiei, ca sistem şi serviciu public.

Aprecierile personale ale recurentei magistrat, cu privire la lipsa urmărilor conduitei sale, pe de-o parte, sunt în contradicţie cu susţinerile din declaraţiile explicite şi concordante ale martorilor, iar, pe de altă parte, aprecierile proprii sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a magistratului derivă din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, respectiva exigenţă fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective şi nu pe baza evaluărilor personale.

Conţinutul concret al declaraţiilor unor martori confirmă nu numai starea de fapt corect reţinută de instanţa de disciplină, dar şi îndoielile create cu privire la probitatea judecătorului, la lipsa de părtinire a acestuia, precum şi deteriorarea imaginii justiţiei, a încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat şi de eficienţa sistemului judiciar.

Se constată, aşadar, că faptele imputate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) prima ipoteză din legea nr. 303/2004, anume "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă", se reţine că obiectul juridic al acesteia îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Noţiunea de "rea-credinţă" este definită de art. 991 din Legea nr. 303/2004 şi, potrivit alin. (1) din acest articol, "există rea-credinţă atunci când judecătorul (...) încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".

Exercitarea funcţiei de magistrat presupune desfăşurarea tuturor activităţilor stabilite de lege în sarcina acestuia.

Pentru a constitui abatere disciplinară, sub aspectul elementului material al laturii obiective în această primă modalitate, este necesară îndeplinirea unei singure condiţii, respectiv încălcarea normelor de drept material ori procesual.

Fapta doamnei judecător de a nu semna încheierea de amânare a pronunţării, în condiţiile în care a participat la dezbaterea recursului şi a deliberat în sala de şedinţă, împreună cu ceilalţi membrii ai completului, constituie o încălcare a normelor de procedură reglementate de Capitolul IV - Titlul III - Cartea II - Procedura contencioasă din C. proc. civ. de la 1865.

Motivele invocate de doamna judecător, anume faptul că nu a fost prezentă în sala de judecată şi nu a deliberat în acel dosar, nu sunt susţinute de persoanele prezente în sala de judecată şi nici de înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv listele de şedinţă din 4 decembrie 2017, 11 decembrie 2017 şi 18 decembrie 2017, faptele fiind examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, rezultând încălcarea cu ştiinţă a dispoziţiilor procedurale care reglementează întocmirea şi semnarea încheierilor de amânare a pronunţării, recurenta acceptând vătămarea intereselor părţilor din dosar.

Înalta Curte, în deplin acord cu instanţa disciplinară, reţine că recurenta nu a respectat normele de drept procesual civil menţionate în raport cu circumstanţele cauzei, apreciind că au fost încălcate prevederile art. 147, 256 alin. (1), 258 şi 261 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865.

Aşadar, ipotezele privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conţinutul hotărârii recurate, iar expunerea argumentelor de fapt şi de drept reţinută de instanţa de disciplină este în acord cu normele legale incidente, motivarea amplă şi corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate cu legea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei disciplinare este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 10J din 13 martie 2019, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM