Peremption of Cassation Appeal and Invalidity of Unsigned Request to Resume Proceedings

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 3831 din 7 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a constatat perimat recursul declarat de A. împotriva Încheierilor din 23 iunie 2016 şi 12 octombrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, pronunţate în Dosarul nr. x/2014.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 a declarat recurs A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul susţine că deşi au trecut 6 luni de la ultimul act al instanţei, cursul perimării a fost întrerupt prin îndeplinirea actelor de procedură făcute în vederea judecării procesului de către recurent.

Astfel, cererea formulată olograf la 1 octombrie întrerupe cursul perimării, solicitarea de soluţionare a recursului în sensul admiterii constituind ea însăşi o nouă cerere de repunere pe rol - lăsată nesoluţionată de către instanţă.

Aceeaşi cerere vădeşte stăruinţa recurentului în judecata - deci că nu mai erau întrunite condiţiile de suspendare, instanţa se impunea să repună din oficiu cauza pe rol.

Cererea nesemnată din 9 iulie 2018 nu era lovită de nulitate (deci întrerupe cursul perimării), întrucât formularea cererii de la 1 octombrie complineşte lipsa semnăturii de pe cererea din 9 iulie 2018 (această critică se cuvine dedusă pe calea prezentului recurs, deşi nulitatea a fost pronunţată prin încheierea din 3 octombrie 2018).

Cererea formulată olograf la 1 octombrie întrerupe cursul perimării, constituind implicit şi o nouă cerere de repunere pe rol având în vedere că tinde spre acelaşi obiectiv - soluţionarea recursului -, intenţie inechivoc exprimată direct prin "îmi însuşesc recursurile şi solicit admiterea recursurilor".

Potrivit prevederilor art. 152 C. proc. civ., cererea este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.

În subsidiar este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa şi-a nesocotit obligaţia rolului activ, prevăzut de art. 22 alin. (4) din cod, de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

Pe de altă parte, cererea nesemnată din 9 iulie 2018 nu era lovită de nulitate întrucât formularea cererii de la 1 octombrie 2018 complineşte lipsa semnăturii.

Potrivit prev. art. 177 alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia.

Contrar concluziei instanţei, împrejurarea formulării actului procedural din 1 octombrie 2018 constituie însăşi însuşirea de către recurent a cererii de repunere pe rol a cauzei din 9 iulie 2018.

Însă instanţa nu şi-a explicat considerentele, atrăgând aşadar, în subsidiar, şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea necuprinzând motivele pe care se întemeiază concluzia instanţei privind neînsuşirea cererii de repunere pe rol prin cererea ulterioară.

În privinţa celui de-al doilea motiv de recurs, se arată că instanţa nu putea ignora efectul întreruptiv al termenul de perimare pe care îl are cererea de repunere pe rol, chiar dacă aceasta a fost declarată nulă, iar cererea ulterioară de repunere pe rol consolidează efectul întreruptiv al cererii anulate.

Potrivit prev. art. 179 alin. (4) C. proc. civ., nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie.

Pronunţarea nulităţii cererii de repunere pe rol o privează pe aceasta doar de efectul repunerii pe rol a cauzei. Nulitatea nu afectează alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie, cum este întreruperea cursului decăderii.

Potrivit normei generale art. 2537 alin. (2) C. civ., prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri, iar potrivit prev. art. 2539 alin. (1) din acelaşi cod, prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea este nulă pentru lipsă de formă.

Mai mult, noua cerere de repunere pe rol din 22 octombrie 2018 (sau chiar din 1 octombrie) a consolidat efectul de întrerupere a cursului perimării cu ocazia precedentei cereri de repunere pe rol (din 9 iulie 2018), prescripţia fiind considerată întreruptă prin cererea precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2539 alin. (2) C. civ.).

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi retrimiterea cauzei spre soluţionare aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

3. Procedura de filtrare a recursului

Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost urmată procedura de pregătire a dosarului de recurs şi procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. (prezentul dosar a fost început la data de 28 decembrie 2013, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu data de 21 decembrie 2018).

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-raportor a concluzionat în sensul că recursul îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, sub rezerva îndeplinirii obligaţiei de către recurent de a depune la dosarul cauzei un exemplar semnat al recursului declarat în cauză.

Prin Încheierea din 1 aprilie 2019, Completul de filtru a analizat raportul, a constatat că este întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. şi a dispus comunicarea acestuia către părţi, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol.

Recurentul A. a depus, prin mail, la data de 22 aprilie 2019, o declaraţie semnată, în care precizează că îşi însuşeşte recursul declarat la data de 8 noiembrie 2018, îndeplinind astfel obligaţia stabilită în sarcina sa prin raport.

Prin Încheierea din 13 mai 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de A. împotriva deciziei nr. 3831 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014 a fost fixat termen de judecată la data de 3 iunie 2019, în şedinţă publică, pentru soluţionarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părţilor.

Cauza a fost suspendată la data de 3 iunie 2019, pentru lipsa părţilor, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la 4 octombrie 2019 recurentul A. a solicitat repunerea cauzei pe rol şi a solicitat judecata în lipsă.

La termenul din 4 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 415 pct. C. proc. civ., repunerea cauzei pe rol şi a rămas în pronunţare asupra recursului.

4. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurentul a criticat decizia atacată invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte apreciază că criticile recurentului se impun a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., întrucât pct. 8 se referă la dispoziţii de drept material, iar nu la cele de drept procesual, incidente în speţă.

Primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurent nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate reglementate.

Conform prevederilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni."

Prin Încheierea din 17 ianuarie 2018, secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus suspendarea judecării recursului, având în vedere lipsa nejustificată a părţilor de la dezbateri şi faptul că nici una din părţile legal citate nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 9 iulie 2018, recurentul A. a formulat, prin poşta electronică, cerere de repunere pe rol, nesemnată, iar, ulterior, la 1 octombrie 2018, prin aceeaşi modalitate de comunicare, recurentul a expediat la dosar un înscris, în copie, prin care a arătat că îşi însuşeşte recursul declarat în cauză.

Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din 3 octombrie 2018 a menţinut măsura suspendării judecării recursului, reţinând că recurentul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, în sensul de a depune la dosar un înscris prin care îşi însuşeşte, prin semnătură, cererea de redeschidere a judecăţii.

Prin decizia recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a constatat perimarea recursului, în considerentele deciziei arătându-se că nu a fost întrerupt cursul perimării, neexistând un act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes, fiind respinsă cererea de repunere pe rol formulată de recurent din cauza nesemnării acesteia de către acesta, iar cererea recurentului, înregistrată la instanţă la 22 octombrie 2018, expediată tot de la adresă electronică, dar purtând şi semnătura părţii, deşi aptă din punct de vedere formal a fi valorificată ca act de procedură făcut în vederea continuării judecăţii, nu poate împiedica reţinerea incidentului procedural al perimării, dat fiind că este ulterioară împlinirii termenului de perimare şi, deci, intervenirii acesteia.

Conform prevederilor art. 417 C. proc. civ., "Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes".

Nu poate fi primită interpretarea dată de recurent actelor de procedură săvârşite după ce a fost dispusă suspendarea cauzei prin încheierea din 417 ianuarie 2018, anume cererea de repunere pe rol din 9 iulie 2018 şi cererea de însuşire a recursului din 1 octombrie 2018, ca fiind acte care întrerup cursul perimării.

Potrivit art. 148 C. proc. civ., "Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă (...), precum şi semnătura."

În acelaşi sens, dispoziţiile art. 196 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează condiţiile de formă aplicabile acţiunilor introductive, incidente în privinţa oricăror cereri adresate instanţelor, arată că:

"Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă."

Conform art. 268 C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii":

"(1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condiţiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanţei de judecată, chiar şi în ipoteza depunerii cererilor prin mijloace de comunicare la distanţă, potrivit art. 148 alin. (2) şi art. 149 alin. (4) C. proc. civ.

În acest context legal, cererea de repunere pe rol neînsoţită de semnătura recurentului nu putea constitui act de procedură căruia să i se recunoască efectul de întrerupere a termenului de perimare, conform art. 417 C. proc. civ., în condiţiile în care cererea de repunere pe rol nu a fost semnată, iar recurentul nu s-a conformat dispoziţiei instanţei de a complini acest aspect ulterior, astfel că, în mod legal, prin încheierea din 3 octombrie 2018, instanţa a respins cererea de repunere pe rol şi a menţinut suspendarea, reţinând că nu se pot da efectele prevăzute de lege unui înscris neînsuşit de cel de la care se pretinde că provine.

Mai mult decât atât, în cauză se constată că cererea de repunere pe rol a pricinii, formulată de petent la data de 9 iulie 2018, a fost respinsă prin încheierea pronunţată la 3 octombrie 2018, fiind menţinută măsura suspendării judecăţii.

Această încheiere, conform dispoziţiilor art. 414 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., nu era susceptibilă de recurs. Nefiind susceptibilă de recurs încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol, în prezenta cale de atac nu poate fi cenzurată măsura dispusă de instanţă prin încheierea pronunţată la data de 3 octombrie 2019.

Ca atare, formularea acestei cereri de repunere pe rol, respinsă fiind, nu are aptitudinea de a fi întrerupt cursul termenului de perimare în condiţiile art. 417 C. proc. civ., întrucât nu reprezintă un act de procedură efectuat în vederea judecării procesului.

Cum de la data suspendării judecăţii (17 ianuarie 2018) astfel cum a fost menţinută prin încheierea de şedinţă din 09.10.2018, pricina a rămas în nelucrare din culpa recurentului, care nu şi-a manifestat voinţa cu respectarea exigenţelor procedurale în sensul continuării judecăţii, în mod corect instanţa învestită cu judecarea recursului a constatat perimarea acestuia.

Potrivit prevederilor art. 181 alin. (3) C. proc. civ., când termenul se socoteşte pe luni, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima lună.

În speţă, termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ. a început să curgă la data de 17 ianuarie 2018 şi s-a împlinit la 17 iulie 2018, potrivit prevederilor legale enunţate anterior, în contextul în care cererea de repunere pe rol formulată de recurent în data de 9 iulie 2018 a fost respinsă, neproducând astfel niciun efect întreruptiv al termenului de perimare.

Nici susţinerile recurentului cu privire la incidenţa prevederilor art. 179 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt fondate.

Astfel, nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia procedurală, dar, dacă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt, acestea îşi vor produce efectele.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia, chiar dacă prin încheierea din 9 octombrie 2018 s-a respins cererea de repunere pe rol şi s-a menţinut măsura suspendării, instanţa nu putea ignora efectul întreruptiv al termenul de perimare pe care îl are cererea de repunere pe rol, aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 417 C. proc. civ., este necesar ca actul de procedură, făcut în vederea judecării procesului de partea care justifică un interes, să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege.

Or, în speţă, cererea de repunere pe rol din 9 iulie 2018 nu a fost semnată, conform dispoziţiilor legale anterior menţionate, şi nici nu a fost complinită această cerinţă, astfel că aceasta nu putea produce efectul prevăzut de art. 417 C. proc. civ.

Actul de procedură întreruptiv al termenului de perimare trebuie să fie făcut cu intenţia clară de a continua judecata, situaţie faţă de care o cerere de repunere pe rol lipsită de această finalitate nu are, prin ea însăşi, doar prin simpla formulare, această funcţie.

Nici susţinerile recurentului în sensul că lipsa semnăturii de pe cererea de repunere pe rol din 9 iulie 2018 este complinită de cererea depusă la 1 octombrie 2018 prin care recurentul arăta că îşi însuşeşte recursul nu pot fi primite.

În condiţiile în care, deşi fusese legal citat, recurentul nu s-a prezentat la termenul de judecată din 3 octombrie 2018 şi nici nu a complinit lipsa semnăturii de pe cererea de repunere pe rol depusă la 9 iulie 2018, rolul activ al instanţei nu presupunea ca judecătorul să intuiască şi să remedieze din oficiu eventualele erori săvârşite de părţi în cuprinsul cererilor formulate în cadrul dosarului.

Raportat la susţinerile recurentului, se cuvine a fi subliniat faptul că erorile din cererile adresate instanţei nu pot fi remediate de părţi în căile de atac şi nu atrag nelegalitatea ori netemeinicia hotărârilor pronunţate în circumstanţele de fapt şi de drept aşa cum acestea sunt expuse de părţi.

Prin urmare, în mod legal, instanţa a reţinut că nu există niciun temei de a califica cererea de însuşire a recursului ca fiind una de însuşire a cererii de repunere pe rol a judecăţii întrerupte de o suspendare cauzată de lipsa nejustificată a părţilor la termenul acordat.

O atare împrejurare şi un astfel de act procedural nu vădeşte prin el însuşi însuşirea de către recurent a cererii de repunere pe rol a cauzei.

Implicit, în acest context, recurentul nu poate susţine încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, nici calificarea cererii de însuşire a recursului ca fiind o nouă cerere de repunere pe rol nu ar avea caracter întreruptiv al termenului de perimare, întrucât la data formulării acestei cereri, 1 octombrie 2018, prin raportare la data pronunţării încheierii de suspendare a judecăţii (17 ianuarie 2018), termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. era împlinit.

Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 177 alin. (3) C. proc. civ., invocate de recurent, întrucât acesta nu a complinit lipsa semnăturii de pe cererea de repunere pe rol până la termenul de judecată din 3 octombrie 2018, astfel că la momentul pronunţării instanţei asupra excepţiei de nulitate a cererii de repunere pe rol nu dispăruse cauza acesteia.

În ce priveşte criticile ce susţin incidenţa prevederilor din C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, acestea nu au relevanţa acordată de autorul recursului, întrucât termenul de perimare este unul procedural legal peremptoriu, iar întreruperea cursului perimării este prevăzută de art. 417 C. proc. civ.

Nu este întrunită nici ipoteza de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele.

Conform acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Argumentele invocate de recurent nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată.

Din examinarea considerentelor ce au fundamentat soluţia de perimare, se constată, însă, că acestea sunt în concordanţă cu hotărârea pronunţată, cu natura şi cu circumstanţele speţei.

Cât priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de recurent cu privire la însuşirea cererii de repunere pe rol prin cererea ulterioară, se reţine că acest argument nu poate fi reproşat instanţei de revizuire din perspectiva unor vicii de motivare a soluţiei adoptate.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

Se reţine că decizia recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanţa ce a constatat perimarea a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către recurent în susţinerea solicitării sale de respingere a excepţiei perimării, reţinându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care recurentul a înţeles să convingă instanţa de judecată.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa nu a răspuns fiecărei susţineri formulate de revizuent sau a grupat şi a structurat aceste susţineri în funcţie de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Instanţa de recurs nu poate reţine nici critica potrivit căreia decizia recurată cuprinde motive superficiale în raport cu argumentele recurentului ce nu au fost analizate, aceste afirmaţii reflectând dezacordul recurentului în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei de perimare a recursului declarat de A., fără a susţine însă motivul de casare invocat, întrucât în considerentele deciziei au fost expuse, în mod clar şi logic, argumentele care au fundamentat concluziile instanţei în privinţa problemelor de drept în discuţie.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că aspectele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor de lege ce reglementează chestiunea perimării căii de atac, supusă examinării în speţă.

În contextul arătat, faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind contrazise de conţinutul hotărârii, care îndeplineşte exigenţele unei motivări corespunzătoare.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 3831 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - LM