Inadmissibility of revision for contradictory judgments within the same case file following retrial

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea atacată

La 13 februarie 2018, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., A., în contradictoriu cu intimata Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Argeş, a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 198 din 5 februarie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, solicitând anularea acesteia sub motiv că încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, pronunţate de aceeaşi instanţă în Dosarul nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 2558 din 14 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A.

Instanţa de revizuire a reţinut, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de revizuent drept temei al cererii formulate, întrucât, contrar susţinerilor sale, hotărârile pretins potrivnice au fost pronunţate nu în dosare diferite, ci în acelaşi dosar, având ca obiect acelaşi litigiu, care a fost soluţionat în cicluri procesuale diferite, în urma casării primei soluţii a instanţei de fond şi a rejudecării cauzei.

A considerat instanţa de revizuire că această cale de atac nu poate fi exercitată pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cazul unor hotărâri pronunţate în acelaşi proces, indiferent dacă, după casarea unei hotărâri şi rejudecarea fondului, se revine asupra soluţiei iniţial pronunţate. În cadrul aceluiaşi proces, nu se poate pretinde că au fost pronunţate hotărâri potrivnice, întrucât, chiar dacă, în diferite faze sau cicluri procesuale, soluţiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecăţii.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii, la 27 iunie 2018, a declarat recurs revizuentul, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

Recurentul susţine, în esenţă, că Înalta Curte a soluţionat, în mod greşit, cauza cu care a fost învestită, cererea de revizuire, întemeiată pe contrarietate de hotărâri, îndeplinind condiţiile de admisibilitate, întrucât hotărârea judecătorească atacată încalcă principiul lucrului judecat.

Instanţa de revizuire a analizat, în mod superficial, pretenţii recurentului, fundamentate pe soluţiile obţinute în Dosarele nr. x/2010, nr. y/2015 şi nr. y/109/2016.

La 8 august 2018, recurentul a depus o cerere de completare a motivelor de recurs, formulată în termenul prevăzut de art. 487 alin. (1) cu referire la art. 485 alin. (1) C. proc. civ., de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, data comunicării fiind 27 iulie 2018 (conform dovezii de la dosar revizuire), astfel încât şi această cerere va fi avută în vedere de Înalta Curte.

1. În motivarea recursului, se arată că instanţa de revizuire nu a manifestat un rol activ în analizarea cererii sale, săvârşind omisiuni de natură a afecta stabilirea adevărului, constând în neevaluarea dovezilor existente în dosarele primite de la Tribunalul Argeş, ignorarea unor hotărâri şi considerente ale acestora, cu consecinţa aprecierii greşite asupra admisibilităţii cererii de revizuire.

2. Recurentul arată că hotărârea atacată s-a raportat numai la Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, fără ca instanţa să ţină seama de împrejurarea că decizia a cărei revizuire a solicitat-o (nr. 198/2018 a Curţii de Apel Piteşti), precum şi Sentinţa nr. 865/2017 a Tribunalului Argeş, pronunţată de prima instanţă în rejudecare, încalcă autoritatea de lucru judecat şi a altor hotărâri judecătoreşti.

În acest sens, invocă sentinţa nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş, pronunţată într-un alt dosar, nr. x/2015, definitivă, prin care i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru motivul prevăzut de art. 1 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, şi anume că a fost "o persoană privată de libertate, ţinută în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative, în scop de cercetare şi represiune politică". Or, conform art. 4 alin. (1) din Decretul-lege, se prevede că persoanele aflate în situaţia reglementată de art. 1 alin. (1) lit. b) au dreptul la o indemnizaţie lunară, text de lege pe care intimata l-a ignorat.

Sentinţa civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş, definitivă, a fost menţionată în considerentele celor două hotărâri judecătoreşti atacate cu revizuire, care au încălcat principiul autorităţii de lucru judecat a respectivei hotărâri, instanţa de revizuire omiţând să analizeze acest aspect.

3. În mod greşit s-a considerat de către Înalta Curte, în revizuire, că Dosarul nr. x/2016, în care s-a pronunţat, în primul ciclu procesual, Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, nu a fost finalizat printr-o decizie definitivă asupra fondului recursului. Această decizie este definitivă, întrucât trimiterea spre rejudecare a fost motivată doar de stabilirea perioadei privării de libertate, hotărându-se, cu putere de lucru judecat, în considerentele deciziei, că recurentul este îndreptăţit să beneficieze de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Ca atare, Decizia nr. 198/2018 a Curţii de Apel Piteşti încalcă autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 699 din 8 iulie 2016 a Tribunalului Argeş, prin care a fost admisă contestaţia recurentului, constatându-se că este îndreptăţit să beneficieze de prevederile art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990.

4. Recurentul susţine că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat şi a Deciziei nr. 1923 din 24 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. x/2010, prin care s-a reţinut că, în perioada 1977 - 1988, a fost supus unor măsuri operative specifice, realizate de fosta Securitate, aducându-i-se atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi producându-i-se suferinţe pe plan moral şi social, recunoscute de Legea nr. 221/2009.

Tot astfel, s-a încălcat şi autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 159 din 4 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în acelaşi dosar, prin care s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus.

Aceste două hotărâri judecătoreşti, pronunţate în acelaşi dosar, au fost invocate în faţa instanţei de revizuire, care a omis să le analizeze în soluţionarea căii de atac.

În fundamentarea acestor critici, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

5. În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că, potrivit art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, indemnizaţia lunară cuvenită pentru fiecare an privativ de libertate în baza unor măsuri administrative sau cercetări ale organelor de represiune reprezintă echivalentul unui drept de proprietate, astfel că aplicarea greşită a normelor de drept material încalcă dreptul la un proces echitabil, aspect survenit din ignorarea efectelor puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Recurentul a solicitat admiterea căii de atac declarate.

3. Întâmpinarea

Intimata Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Argeş a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3. Hotărârea instanţei de recurs

Examinând decizia recurată în raport cu criticile formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce priveşte motivele invocate prin cererea de recurs înregistrată la 27 iunie 2018, acestea vor fi analizate prin prisma criticilor expuse în cea de-a doua cerere, înregistrată la 8 august 2018, întrucât criticile din cererea iniţială sunt formulate în mod generic, fără a permite o analiză concretă din partea instanţei de recurs. Astfel, recurentul susţine că decizia din revizuire încalcă principiul autorităţii de lucru judecat şi analizează, în mod superficial, hotărârile pronunţate în trei dosare diferite, fără să particularizeze, însă, în ce ar consta greşelile instanţei sub aspectele evocate.

Referitor la motivele de recurs formulate prin cererea înregistrată la 8 august 2018, Înalta Curte constată următoarele:

1. Susţinerile din cadrul primului motiv de recurs nu pot face obiect al examinării prezentei instanţe, faţă de caracterul imprecis al criticilor, recurentul nearătând ce omisiuni ale instanţei de revizuire, în instrumentarea litigiului, justifică, în opinia sa, lipsa de rol activ, dar şi faţă de invocarea neevaluării unor probe de către aceeaşi instanţă, critică incompatibilă cu structura recursului, care permite, în condiţiile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., verificarea doar a motivelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, nu şi de netemeinicie.

2. Critica subsumată acestui motiv de recurs va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât supune dezbaterii omisiunea instanţei de a verifica cererea de revizuire raportat şi la o altă hotărâre judecătorească decât cea examinată, respectiv Sentinţa civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş, definitivă. Nu va fi avut în vedere motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., evocat de recurent, întrucât, prin susţinerile formulate, nu se pretinde că instanţa de revizuire ar fi încălcat, ea însăşi, autoritatea de lucru judecat a sentinţei sus-menţionate, ci că decizia atacată cu revizuire ar fi nesocotit principiul în discuţie, Înalta Curte ignorând analiza acestui aspect, în soluţionarea căii de atac de retractare.

Critica este nefondată.

Prin cererea de revizuire înregistrată în dosarul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 13 februarie 2018, a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată în favoarea Înaltei Curţi, prin decizia nr. 557/R-CONT din 9 martie 2018, recurentul a solicitat anularea Deciziei nr. 198/5 februarie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, invocând contradictorialitatea acestei hotărâri în raport cu Decizia nr. 1565/R-CONT din 15 noiembrie 2016 a aceleiaşi instanţe.

În expunerea motivului de revizuire, partea menţionată a arătat că, în Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, favorabilă recurentului, instanţa de recurs a ţinut seama, printre altele, şi de cele statuate prin Sentinţa civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş, referitor la calitatea acestuia, de persoană privată de libertate în perioada 1971 - 1988, în baza unor măsuri administrative represive, în sensul art. 1 alin. (1) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, recunoscându-i-se, astfel, prin această decizie, cu putere de lucru judecat, dreptul de a beneficia de reparaţia prevăzută de textul de lege respectiv.

Ca atare, chiar dacă, în cuprinsul cererii de revizuire, recurentul a făcut trimitere la Sentinţa civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş, această susţinere fundamentează pretenţiile formulate în raport cu Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, care preia, în opinia părţii, considerentele sentinţei menţionate, încălcarea autorităţii de lucru judecat, prin Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, atacată cu revizuire, fiind invocată, însă, doar cu privire la Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, din primul ciclu procesual al dosarului, iar nu şi cu sentinţa avută în vedere în considerentele acestei decizii.

Prin urmare, Înalta Curte, în soluţionarea cererii de revizuire, nu avea a analiza condiţiile de admisibilitate în raport cu Sentinţa civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş, ci cu Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, a cărei autoritate de lucru judecat a fost invocată de recurent în susţinerea căii de atac de retractare formulate, sens în care instanţa de revizuire a şi procedat.

Mai trebuie precizat că, în dosarul de revizuire înregistrat pe rolul Înaltei Curţi, recurentul a depus, la 31 mai 2018, un răspuns la întâmpinarea formulată de intimată, prin care a invocat contradictorialitatea deciziei atacate şi în raport cu alte hotărâri judecătoreşti faţă de cea menţionată iniţial, nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, printre care a enumerat şi Sentinţa civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş, rămasă definitivă.

Această cerere nu trebuia să fie avută în vedere, însă, de instanţa de revizuire în soluţionarea cauzei, întrucât, pe de-o parte, nu răspunsul la întâmpinare reprezintă mijlocul procesual legal de învestire a instanţei cu analiza contradictorialităţii în raport cu o altă hotărâre judecătorească faţă de cea arătată în cererea iniţială, ci completarea cererii de revizuire, formulată în termenul procedural legal. Pe de altă, parte, răspunsul la întâmpinare, fiind înregistrat la 31 mai 2018, cu depăşirea unui asemenea termen, astfel cum este definit în art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (termenul de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, împlinindu-se la 5 martie 2018, în condiţiile art. 182 alin. (1) din acelaşi cod), revizuentul, conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., era decăzut din a mai formula o cerere de completare a revizuirii. Prin urmare, nici nu se mai punea problema unei eventuale calificări a susţinerilor expuse în răspunsul la întâmpinare, în vederea analizării de către instanţa de revizuire şi a acestora.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea deciziei recurate şi în raport cu Sentinţa civilă nr. 251 din 18 martie 2016 a Tribunalului Argeş.

3. Criticile din cadrul acestui motiv de recurs vor fi examinate nu din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci a pct. 5 din acelaşi cod, întrucât recurentul nu susţine că, prin decizia civilă recurată, s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat, ci că instanţa de revizuire ar fi apreciat, în mod greşit, asupra efectelor de ordin procesual ale Deciziei nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti.

Recurentul a menţionat, în opinia sa, contrar considerentelor Înaltei Curţi din decizia de revizuire, că decizia din primul ciclu procesual al Dosarului, nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, reprezenta o decizie definitivă, care punea capăt fondului procesului în ceea ce priveşte dreptul părţii la indemnizaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel cum se constatase prin Sentinţa nr. 699 din 8 iulie 2016 a Tribunalului Argeş, casarea fiind dispusă doar pentru stabilirea perioadei privării de libertate.

Critica nu poate fi primită.

Instanţa de revizuire nu a înlăturat caracterul definitiv al Deciziei nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti, ci a menţionat că aceasta nu stinge litigiul pe fond, cauza fiind trimisă spre rejudecare. În continuarea raţionamentului juridic, Înalta Curte a considerat că cele două decizii pretins aflate în conflict, Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018 şi Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, fiind pronunţate în acelaşi dosar, în cicluri procesuale diferite, nu pot servi ca premisă a motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu sunt contradictorii în sensul motivului de revizuire reglementat de acest text de lege, chiar dacă, în urma casării, prin hotărârea finală se revine asupra soluţiei iniţiale.

Prin susţinerile formulate, în realitate, recurentul nu combate argumentele instanţei de revizuire, ci consideră că, prin soluţia finală din recurs, exprimată în Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, s-ar fi încălcat limitele de rejudecare stabilite prin prima Decizie de casare, nr. 1565 din 15 noiembrie 2016, şi, în mod simetric, ceea ce intrase în puterea lucrului judecat asupra aspectelor de drept menţinute prin această decizie. Or, aşa cum, în mod corect, a considerat şi Înalta Curte, aceste chestiuni nu puteau fi contestate prin intermediul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care presupune ca hotărârile pretins contradictorii să fie pronunţate în pricini diferite.

Există o singură hotărâre finală care pune capăt litigiului, în speţă, Decizia nr. 198 din 5 februarie 2018, iar, dacă s-ar considera că, prin intermediul revizuirii, se poate ajunge la verificarea acestei hotărâri în raport cu o altă hotărâre pronunţată într-un ciclu procesual anterior, în acelaşi dosar, s-ar transforma instituţia revizuirii într-o cale de atac de reformare, şi anume, un recurs la recursul soluţionat prin decizia finală, ceea ce nu este admisibil.

Acesta este şi argumentul pentru care incidenţa motivului de revizuire reglementat de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. implică, printre altele, ca hotărârile judecătoreşti definitive, pretins contradictorii, să fie pronunţate în cauze diferite.

Raţiunea reglementării acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Într-o asemenea situaţie, valorificarea sau/şi executarea hotărârilor este imposibilă, ca urmare a faptului că fiecare parte s-ar prevala de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia creată de existenţa hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat a primei hotărâri.

În consecinţă, deciziile pretins contradictorii fiind pronunţate în acelaşi dosar, în mod corect, instanţa de revizuire a considerat că cererea este inadmisibilă, o soluţie contrară, în sensul anulării ultimei decizii de casare, transformând instanţa de retractare într-o instanţă de reformare asupra unei decizii definitive, ceea ce nu poate fi conceput faţă de efectul puterii lucrului judecat al unei hotărâri definitive.

4. Argumentele acestei instanţe, prezentate în cadrul analizei motivului de recurs de la pct. 2 din cerere sunt aceleaşi şi pentru criticile subsumate pct. -ului 4, susţinerile recurentului fiind identice cu cele anterioare, cu referire la Decizia nr. 1923 din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti şi la Sentinţa nr. 159 din 4 mai 2012 a Tribunalului Argeş.

Cele două hotărâri judecătoreşti, cu privire la care se menţionează încălcarea autorităţii de lucru judecat, au fost invocate nu prin cererea de revizuire, ci prin răspunsul la întâmpinare, înregistrat în dosarul Înaltei Curţi cu depăşirea termenului legal, astfel încât nu se poate reproşa instanţei de revizuire că nu a analizat calea de atac şi în raport cu aceste hotărâri, nefiind, deci, întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

5. Nici ultima dintre critici nu poate fi reţinută în sensul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru argumentele deja expuse, doar Decizia nr. 1565 din 15 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Piteşti trebuia avută în vedere în verificarea condiţiilor de admisibilitate a motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu şi hotărârile judecătoreşti menţionate în răspunsul la întâmpinare formulat de revizuent.

Prin această decizie nu s-a pronunţat o soluţie finală asupra pretenţiilor deduse judecăţii de către recurent, în legătură cu dreptul său la indemnizaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru a se considera că acesta are "un bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind o asemenea indemnizaţie.

Pe de altă parte, existenţa "unui bun" în patrimoniul unei părţi, în sensul textului sus-menţionat din Convenţie, nu are legătură cu verificările ce se efectuează în cadrul unei cereri de revizuire, întrucât, a priori, revizuirea presupune două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive, care, în condiţiile legii, fiecare poate confirma existenţa unui "bun" în favoarea celui sau celor care se prevalează de una sau alta dintre hotărârile definitive.

În realitate, admisibilitatea unei cereri de revizuire presupune îndeplinirea anumitor condiţii, printre care şi cea referitoare la pronunţarea hotărârilor pretins contradictorii în cauze diferite, iar constatarea instanţei, privind neîntrunirea unei asemenea condiţii, nu poate constitui temei al încălcării dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce partea a beneficiat de toate garanţiile procesuale conferite de lege.

Contrar celor urmărite de recurent prin demersul promovat, "dreptul la un proces echitabil" nu presupune şi obţinerea soluţiei favorabile pentru parte, ci desfăşurarea procesului într-un cadru adecvat, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, cu asigurarea unui tratament egal al părţilor în exercitarea drepturilor procesuale, aspecte în legătură cu care partea nu a formulat obiecţiuni.

Prin urmare, nu se poate constata, în speţă, încălcarea "dreptului la un proces echitabil" al recurentului, iar necesitatea întrunirii mai multor condiţii pentru declararea ca admisibilă a cererii sale de revizuire, cerinţe neîndeplinite în speţă, nu constituie, la rândul său, o încălcare a art. 6 din Convenţie.

Faţă de cele prezentate, constatând că nu sunt întemeiate motivele căii de atac, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 2558 din 14 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2019.

Procesat de GGC - LM