Admissibility of constitutional challenge to SRI surveillance data evidentiary effect in criminal proceedings

Asupra recursului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 25 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 14 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) şi (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) şi art. 143 alin. (1) din C. proc. pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale formulată de inculpata A.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege, privind:

1. calitatea de parte în proces a autorului excepţiei, condiţie îndeplinită în prezenta cauză.

2. identificarea exactă a normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei. În prezenta cauză o serie de norme sunt evocate numai formal, cele ce ţin de faza de început a urmăririi penale, deoarece acestea nu mai pot fi aplicabile în cursul judecăţii ori în faza apelului, însă aceste norme puteau fi cenzurate in limine litis în procedura de cameră preliminară (art. 61 C. proc. pen.).

3. existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014). Autorul excepţiei a invocat art. 97 lit. f), art. 139 alin. (3), art. 140 alin. (5) şi art. 143 alin. (1) C. proc. pen., referindu-se la înregistrările efectuate de SRI în procesul penal, însă în această problematică este incidentă Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 190/14.03.2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen., prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională.

Curtea Constituţională a reţinut în considerentele deciziei precitate, cu referire la efectele şi limitele aplicabilităţii:

"... caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]."

Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a mai reţinut că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză. Înalta Curte a constatat, raportat la faptul că în dosarul cauzei există interceptări realizate cu sprijinul SRI şi obţinute în baza punerii în executare a unui mandat de siguranţă naţională, că, în apel, s-a solicitat declasificarea mandatului şi încheierii care a stat la baza emiterii Mandatului de siguranţă naţională nr. x/05.02.2016, nefiind primit avizul de oportunitate pentru declasificare.

În acest sens, instanţa a reţinut că solicitările apărării pe acest palier constituie în realitate o repunere în discuţiei a legalităţii probatoriului administrat şi eventual a forţei probante, aspect ce intră în competenţa funcţională a instanţei şi se va evalua în prezenta fază procesuală, fără a fi posibilă nicio ingerinţă exterioară. Astfel, s-a arătat că prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 publicată în M. Of. nr. 116 din 06.02.2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional a reţinut că "o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din C. proc. pen., doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei."(parag. 29).

În ceea ce priveşte solicitarea de sesizare pentru decelarea efectelor pentru viitor ale unei decizii de admitere pronunţate de Curtea Constituţională a României, Înalta Curte a constatat că aceasta este o chestiune de drept afirmată constant în jurisprudenţa sa şi este, de asemenea, o chestiune asumată de doctrină şi jurisprudenţă. Astfel, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 190 din 14.03.2016, Curtea Constituţională a subliniat caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a constatat că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în condiţiile în care instanţa de contencios constituţional nu a fost sesizată pentru ca o eventuală decizie pronunţată să poată da naştere unor consecinţe juridice şi să producă efecte numai pentru viitor.

Referitor la ultima condiţie pentru sesizarea Curţii Constituţionale a României privind preexistenţa unei decizii de admitere în ce priveşte textele evocate de noua solicitare, s-a precizat că acest aspect a fost deja antamat anterior.

Împotriva acestei dispoziţii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 25 februarie 2019, apelanta B. a formulat recurs, solicitând admiterea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legi, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În cauză se observă că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional vizează excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 14 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) şi (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) şi art. 143 alin. (1) din C. proc. pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Apărarea susţine că aceste texte sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca datele şi informaţiile obţinute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională să devină automat, necondiţionat şi nerestricţionat probe în procesul penal, indiferent de natura infracţiunilor în care aceste date sau informaţii au fost comunicate.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de apelanta B. într-un dosar aflat pe rolul instanţei supreme, are în vedere neconstituţionalitatea unor norme aflate în vigoare, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Din motivele scrise, cât şi din susţinerile orale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, constată că nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, ci a concluziei ce se desprinde din coroborarea textelor în sine. Or, aceste chestiuni ţin de interpretarea şi aplicarea legii, respectiv interpretarea probelor administrate în cauză aspecte ce nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale, fiind de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, în raport de situaţiile de fapt deduse judecăţii. Jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale vizând problematica legalităţii probelor administrate de către un alt organ judiciar decât cel de urmărire penală (Decizia nr. 51/2016, Decizia nr. 802/2017 şi Decizia nr. 91/2018) a stabilit că numai judecătorul poate aprecia dacă probele obţinute de către Serviciul Român de Informaţii în această cauză sunt lovite sau nu de nulitate.

Însă prin argumentele oferite apărarea tinde şi la lămurirea efectelor deciziilor pronunţate de instanţa de contencios constituţional pentru a se obţine o extindere a efectelor acestora şi la alte situaţii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, reţine că partea care invocă o excepţie de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale. Simpla invocare a neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale nu este adecvată atâta timp cât recurenta s-a raportat doar formal la prevederile din Constituţie, fără a argumenta în ce constă legătura textului în discuţie cu prevederile constituţionale şi care este neconcordanţa dintre ele şi textul legii fundamentale.

Or, recurenta, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate a făcut doar o trimitere generică la dispoziţiile art. 1 alin. (3), (4) şi 5, art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24, art. 28, art. 131 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În concluzie, în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate. Or, pentru a proceda la sesizarea Curţii Constituţionale trebuie să existe o legătură între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, excepţia trebuie să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi asupra situaţiei inculpatei.

De asemenea, se reţine că dispoziţiile art. 97 lit. f), art. 139 alin. (3) şi art. 142 alin. (5) C. proc. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin Deciziile nr. 802/2017, nr. 756/2016 şi nr. 473/2017, toate excepţiile fiind respinse ca inadmisibile.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, constată că nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători - Penal 2-2019, în majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, din cuprinsul încheierii din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelanta B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, din cuprinsul încheierii din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2019.

OPINIE SEPARATĂ

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Optica separată a unora dintre membrii completului este în sensul constatării admisibilităţii cererii şi a creării obligaţiei trimiterii sesizării la Curtea Constituţională, atâta vreme cât aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei, adică poate să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În cauză se observă că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional vizează excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 14 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) şi (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) şi art. 143 alin. (1) din C. proc. pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Apărarea susţine că aceste texte sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca datele şi informaţiile obţinute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională să devină automat, necondiţionat şi nerestricţionat probe în procesul penal.

De menţionat că excepţia a fost invocată de către o apelantă, B., într-un dosar aflat pe rolul instanţei supreme ce are o plenitudine de jurisdicţie în speţă (cauză aflată chiar în momentul procesual al discutării şi ulterior pronunţării asupra cererilor în probaţiune formulate), are în vedere neconstituţionalitatea unor norme aflate în vigoare, iar textele criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Fără a nega în niciun fel posibilitatea instanţei de apel de a soluţiona o cerere de excludere a interceptărilor/înregistrărilor ambientale efectuate în baza unui mandat de siguranţă naţională (cerere susţinută expres de altfel de către apărare), acest lucru nu reprezintă un impediment pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Posibilitatea teoretică de a dispune excluderea direct în apel a unor mijloace probă nu se transpune în lipsa unei legături între soluţionarea cauzei şi invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, atâta vreme cât prin soluţionarea acesteia în sensul urmărit de apărare s-ar tranşa dezbaterea juridică generată de acest aspect, cu efecte erga omnes.

Cert este că nu se poate susţine că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu ar produce niciun efect concret în cauză.

Nu în ultimul rând, partea care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a indicat atât textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, raportând aceste dispoziţii la legea fundamentală şi şi-a argumentat pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată nu ar corespunde cu prevederile constituţionale.

Astfel,

SECŢIUNEA I;

Dispoziţii privind transformarea necondiţionată în probe în procesul penal a datelor sau informaţiilor furnizate de SRI organelor de urmărire penală:

- art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind SRI (forma ulterioară modificării sale prin Legea nr. 255/2013) şi art. 14 din aceeaşi lege;

- art. 14 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind organizarea şi funcţionarea DNA şi

- art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) şi art. 143 alin. (1) C. proc. pen.

Reglementări care, luate în mod individual ori coroborate, se afirmă că sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca datele şi informaţiile obţinute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională să devină automat, necondiţionat şi nerestricţionat probe în procesul penal, indiferent de natura infracţiunilor - obiect al procesului penal - în care aceste date sau informaţii au fost comunicate.

Se apreciază că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale raportat la următoarele prevederi:

- art. 131 alin. (3) din Constituţie privind Ministerul Public din perspectiva faptului, prin dispoziţiile de mai sus, SRI primeşte în mod implicit şi necondiţionat prerogative în materia cercetării penale, prerogative care conform Constituţiei ar trebui să aparţină doar procurorilor şi ofiţerilor de poliţie judiciară. Astfel, SRI, realizează el însuşi trierea (selectarea) informaţiilor pe care le consideră relevante pentru un proces penal anume, eventual procedează la traducerea acestora, iar apoi le comunică organului de urmărire penală care le "transformă" fără niciun soi de filtru propriu în mijloace de probă.

- art. 1 alin. (3), (4) şi (5) din Constituţie referitor la statul de drept în componenta sa privind principiul separaţiei puterilor în stat, din perspectiva faptului că aceste dispoziţii legale permit imixtiuni ale unui organ ce aparţine puterii executive în puterea judecătorească lato sensu (mai exact, în modul de exercitare a prerogativelor constituţionale ale Ministerului Public).

- art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul legalităţii, din perspectiva faptului că normele mai sus invocate, care aduc reglementări în materia extrem de sensibilă a probelor şi legalităţii probelor în procesul penal, sunt neclare, imprevizibile şi chiar în contradicţie flagrantă cu alte dispoziţii legale.

- art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare, din perspectiva faptului că inculpatul este pus în imposibilitatea de a-şi exercita într-o manieră efectivă dreptul său la apărare, neavând posibilitatea de a avea acces la toate probele deţinute de către Stat, care ar putea fi utilizate de inculpat în susţinerea nevinovăţiei sau în atenuarea răspunderii sale penale.

- art. 21 alin. (3) din Constituţie care consacră dreptul la un proces echitabil, din perspectiva faptului că toate aceste dispoziţii creează un cadru normativ prin care se încalcă egalitatea de arme (inculpatul nu poate accesa/cunoaşte toate datele, informaţiile sau probele de care dispune acuzarea), aspect ce, coroborat cu încălcarea dreptului la apărare mai sus expusă, compromite în mod esenţial echitatea procesului penal în ansamblul său.

- art. 28 din Constituţie care consacră dreptul la secretul corespondenţei.

- art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţie, din motivele mai sus expuse privind încălcarea dreptului constituţional la un proces echitabil şi

- a art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţie.

SECŢIUNEA II

Art. 102 alin. (1) şi (2) este neconstituţional raportat la următoarele prevederi:

- art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la obligativitatea respectării constituţiei;

- art. 21 alin. (1) din Constituţie referitor la liberul acces la justiţie, din perspectiva faptului că inculpatul nu are la dispoziţie un remediu efectiv pentru contestarea probelor nelegale obţinute prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale;

- art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil.

- art. 24 din Constituţie ce garantează dreptul la apărare, din perspectiva faptului că inculpatul nu poate contesta în mod efectiv legalitatea unor mijloace de probă din procesul penal.

- art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la faptul că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.

- art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 alin. (3) şi (5), art. 28 din Constituţie, din perspectiva faptului că legislaţia naţională nu prevede un remediu efectiv pentru situaţia mai sus expusă.

SECŢIUNEA III

Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform căruia deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale au "efecte numai pentru viitor" este constituţional doar în măsura în care nu lipseşte de efecte o decizie a Curţii Constituţionale într-o cauză pendinte, indiferent dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată sau nu în respectiva cauză, raportat la art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

În concluzie, în cauza de faţă există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei.

Tranşarea dezbaterii juridice nu trebuie şi nu poate fi realizată de către instanţele comune. Acest lucru ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. Înalta Curte ar putea eventual să opineze în sensul că excepţia de neconstituţionalitate ar trebui respinsă ca neîntemeiată, neputându-se însă susţine faptul că este inadmisibil ca instanţa de contencios Constituţional să se pronunţe în cauză.

Pentru toate acest motive se impune desfiinţarea în parte a încheierii atacate şi să se dispună în temeiul art. 1 - 3, art. 11 alin. (1) lit. A). d), art. 29 şi urm. din Legea nr. 47/1992 sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Procesat de GGC - NN