Challenge to moral damages valuation in insolvency guarantee fund claims and admissibility of evidence raised exclusively in litigation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 28.12.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor: anularea în parte a Deciziei nr. 2508 din 14 noiembrie 2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv a articolului 2; obligarea pârâtului la plata sumei de 406.000 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei de 406.000 RON, calculată de la data de 14 noiembrie 2016 şi până la data achitării efective a sumei respective; şi obligarea pârâtului la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată prilejuite de acest demers procesual.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 2288/12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs reclamantul A., invocând critici care vizează cazurile prev. de art. 488 pct. 6, 8 C. proc. civ. În susţinerea recursului a depus un set de înscrisuri solicitând încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Susţine recurentul că judecătorul fondului a încălcat dispoziţiile articolului 425 (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că a omis să se pronunţe asupra motivelor de fapt şi de drept pentru care a respins contestaţia, limitându-se la menţionarea unor argumente cu caracter general, fără legătură directă cu situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Din întreaga motivare, se poate observa cu uşurinţă că instanţa şi-a fundamentat concluziile pe susţinerile intimatei, preluând din argumente invocate de aceasta din urmă, demonstrând pe această cale lipsă de echidistanţă şi părtinire. Practic, motivarea sentinţei este lipsită de concreteţe şi fundament juridic, atât timp cât nu se poate decela niciun motiv de respingere a contestaţiei care să fi rezultat în urma unei argumentări logice care să aparţină instanţei, iar nu intimatei.

Mai mult decât atât, pentru susţinerea concluziei de respingere a contestaţiei, instanţa nu a făcut nicio referire directă cu privire la probele depuse la dosarul cauzei de către recurent, menţionând în schimb, mai multe înscrisuri despre care a făcut vorbire intimata şi care au fost depuse la dosarul cauzei de către aceasta din urmă.

Se mai arată că acest mod de abordare devoalează faptul că judecătorul fondului nu a trecut prin propriul filtru de apreciere documentele şi argumentele expuse de ambele părţi, ci a ales să îşi însuşească în mod direct toate argumentele intimatei pentru a justifica decizia de respingere.

Referitor la practica jurisprudenţială depusă la dosarul cauzei, subliniază că singura parte care a depus documente doveditoare este recurentul (inclusiv decizii pronunţate chiar de către Curtea de Apel Bucureşti cu privire la despăgubirile obţinute de terţe persoane ca urmare a prejudiciilor morale suferite în urma unor accidente rutiere). Însă, instanţa de fond a ales să ignore toată practica depusă de recurent şi să respingă contestaţia în baza unor formulări cu titlu general, fără a preciza cazurile similare pe care şi-a fundamentat sentinţa.

În opinia recurentului, toate aceste aspecte denotă, în fapt, că judecătorul a avut o abordare superficială asupra fondului cauzei şi că a respins contestaţia fără să aprofundeze datele speţei. Practic, motivarea lacunară a instanţei echivalează cu lipsa unei motivări concrete, fundamentată şi aplicată pe particularităţile cauzei deduse judecăţii.

Dintr-o altă perspectivă, recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond, susţinând că, greşit a fost refuzată încuviinţarea probelor solicitate în judecata fondului.

Se susţine că, având în vedere limitarea probatoriului din faza prealabilă care s-a desfăşurat în faţa intimatei, precum şi specificul acestui dosar în care se solicită demonstrarea unui prejudiciu moral (fiind antamate aspecte sensibile, care ţin de situaţia de fapt şi de situaţia intimă a persoanei care suferă), instanţa ar fi trebuit să încuviinţeze şi să administreze cât mai multe mijloace de probă cu scopul de a afla adevărul şi de a da o soluţie justă în prezenta cauză.

Recurentul arată că deşi a solicitat administrarea probei cu martori, instanţa a respins administrarea acestei probe, fără o motivare concretă, ci pentru simplul fapt că în cadrul procedurii prealabile din faţa intimatei, art. 14 din Legea nr. 213/2015 prevede doar posibilitatea depunerii de înscrisuri, iar nu şi administrarea unor alte probe.

Însă, susţine că la o analiză meticuloasă a dispoziţiilor legale din materie, se poate extrage concluzia potrivit căreia instanţa de fond, spre deosebire de intimată, nu are nicio limitare legală în ce priveşte posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă.

Astfel, spre deosebire de procedura reglementată în faţa intimatei, în care Legea nr. 213/2015 limitează expres posibilitatea unui petent de a propune probe, la depunerea unor înscrisuri, în cazul judecăţii pe fond a cauzei, nu există absolut nicio limitare, redevenind aplicabil C. proc. civ. şi întregul arsenal probatoriu reglementat de acesta.

Prin urmare, nelegalitatea sentinţei dată de instanţa de fond, rezultă şi din perspectiva faptului că prin aceasta, judecătorul a nesocotit şi încălcat mai multe principii fundamentale de drept: principiul potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare şi, ca o consecinţă directă, negarea dreptului la apărare al recurentului, care a fost limitat prin imposibilitatea încuviinţării şi administrării altor mijloace de probă cu excepţia înscrisurilor.

Privit dintr-un alt unghi, este de esenţă prejudiciului moral ca acesta să fie dificil de cuantificat, cu atât mai mult cu cât fiecare persoană poate să resimtă diferit pierderea mamei, în funcţie de nivelul de educaţie, ataşamentul existent între mamă şi fiu, vârsta fiului etc.

În concret, cuantificarea prejudiciului moral nu este o chestiune matematică, care poate fi încadrată în anumite limite care nu suportă niciun fel de excepţie. Dimpotrivă, având în vedere multitudinea de elemente relative care pot interveni în procesul de cuantificare a prejudiciului, rezultă că aprecierea acestuia este e chestiune intimă, care ţine de particularităţile fiecărei speţe şi care trebuie făcută de instanţă "ex proprii sensibus", fără a ţine cont de normele interne ale unei societăţi de asigurare.

Aşadar, apreciază că având în vedere particularităţile de ordin strict personal al aceste cauze, instanţa de fond ar fi trebuit, de la sine putere, să administreze cât mai multe mijloace de probă pentru a se elucida cu privire la daunele suferite de recurent, iar nu să respingă "de plano" orice mijloc de probă prin aplicarea analogiei în cazul unei excepţii (limitarea probelor în cadrul procedurii în faţa intimatei).

Un alt motiv de recurs, se referă la faptul că instanţa de fond a respins contestaţia reţinând că recurentul a formulat cererea de despăgubiri, în conformitate cu dispoziţiile legale - Anexa nr. 3 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Din această perspectivă, se arată că recurentul a formulat o cerere tipizată, cerută prin Legea nr. 213/2015 privind funcţionarea Intimatei ("Legea nr. 213/2015"), al cărei format a fost stabilit de legiuitor şi care nu permite, prin însăşi modul în care a fost concepută, dezvoltări sau explicaţii vaste cu privire la prejudiciul suferit de o persoană.

Însă, instanţa de fond a ales să atribuie în sarcina recurentului culpa pentru faptul că legiuitorul a fost laconic atunci când a conceput modelul cererii tipizate. Această abordare este nelegală şi inechitabilă deoarece interpretează eronat dispoziţiile legale şi, în egală măsură, ignoră atât faptul că recurentul a avut de la bun început un câmp limitat de acţiune cât şi faptul că acest câmp a fost limitat chiar de către legiuitor (în ce priveşte posibilitatea de dezvoltare a motivelor care ar fi ţinut de demonstrarea prejudiciilor morale suferite).

Practic, raţionamentul instanţei este viciat întrucât pleacă de la premisa că recurentul ar fi putut să modifice anexele unei legi. Dacă ar fi procedat în acest mod, soluţia logică care s-ar fi conturat ar fi fost respingerea de către intimată a cererii de despăgubiri ca fiind inadmisibilă sau ca fiind făcută fără respectarea cerinţelor formale impuse de lege.

Totodată, se susţine că greşit prima instanţă a statuat că recurentul a invocat motive şi probe noi în contestaţie faţă de cererea de despăgubiri formulată faţă de intimată.

Se apreciază că la o analiză exhaustivă atât a cererii de despăgubiri cât şi a contestaţiei rezultă că toate motivele invocate pe calea cererii de despăgubiri au fost dezvoltate în cadrul contestaţiei (nefiind invocate motive noi, astfel cum a reţinut instanţa de fond), iar probele pe care le-a solicitat recurentul pe calea cererii de despăgubiri (înscrisuri) sunt aceleaşi cu cele solicitate şi în cadrul contestaţiei formulată către instanţă.

Aminteşte că, în legătură cu motivele dezvoltate de recurent pe calea contestaţiei, acestea nu ar fi putut să facă obiectul unei dezvoltări în cadrul cererii tipizate prevăzuta la Anexa nr. 3 din Norma nr. 16/2015 din motive obiective, care ţin de modul în care a fost concepută cererea de despăgubiri de către legiuitor (formular tipizat).

Un ultim motiv de recurs invocat are în vedere nelegalitatea sentinţei din perspectiva faptului că instanţa a aplicat normele interne ale societăţii de B. S.A. în procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Se susţine în acest sens că argumentul iniţial al instanţei, potrivit căruia ar fi existat anumite criterii obiective de stabilire a cuantumului prejudiciului moral este contrazis câteva paragrafe mai jos de argumentul potrivit căruia intimata nu ar fi avut la dispoziţie niciun criteriu legal de stabilire a cuantumului daunelor morale. În acest context, se desprinde concluzia că motivarea instanţei se fundamentează pe argumente care se exclud reciproc, rezultând aşadar caracterul ambiguu şi echivoc al acesteia. Or, o atare motivare nu poate să reflecte dezideratul unei sentinţe juste, echitabile şi dată cu respectarea exigenţelor legale, fapt pentru care se impune intervenţia instanţei de control judiciar în sensul cenzurării sentinţei.

A mai precizat recurentul că potrivit articolului 50 din Norma nr. 23 din 6 noiembrie 2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule ("Norma nr. 23/2014"), au fost stabilite anumite criterii, pentru acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite, în cazul decesului unei persoane. Potrivit articolului menţionat anterior, criteriile de care ar fi trebuit să ţină cont instanţa de fond sunt legislaţia şi jurisprudenţă din România.

În acest context, a anexat contestaţiei formulate o serie de decizii ale instanţelor din România în care au fost acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, sume mult mai mari decât cea primită de recurent, deşi în speţele respective nu s-a evocat întru totul decesul unei persoane, ci acordarea de despăgubiri pentru vătămări corporale. Toate aceste decizii de jurisprudenţă anexate de recurent au fost ignorate complet de instanţa de fond, acestea nefiind nici măcar menţionate în cadrul sentinţei.

În ce priveşte folosirea criteriului reprezentat de Ghidului Fondului de Protecţie a Victimelor Străzilor în procesul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, menţionează că acesta nu este aplicabil întrucât presupune o ipoteză diferită: aceea a victimelor accidentelor rutiere cu autor necunoscut sau a victimelor accidentelor în care cel vinovat de accident nu ar fi deţinut o poliţă RCA.

Ultimul criteriu avut în vedere de intimată la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale, respectiv normele interne ale B., nu reprezintă altceva decât un document intern, care ţine de organizarea unei societăţi (ajunse în faliment) şi care nu poate fi validat de instanţă fără nicio obiecţie în procesul de stabilire a despăgubirilor.

Se susţine că în concret, instanţa a ignorat deliberat criteriile stabilite de lege, la care ea însăşi face referire în cadrul sentinţei (legislaţie şi jurisprudenţă) în favoarea unor norme interne ale B. (societate falimentară) care oricum nu se mai aplică şi pe care legiuitorul nu le-a menţionat în cadrul criteriilor care ar putea să fie luate în calcul de instanţă în procesul de soluţionare a unei cauze.

De altfel, nu există nicio dispoziţie legală care să consacre posibilitatea pentru instanţă de a lua în considerare un document intern, de ordin privat, al unei societăţi de asigurare, în procesul de stabilire a despăgubirilor acordate pentru daune morale.

Apreciază recurentul că un astfel de raţionament este profund viciat, întrucât se poate presupune că există alte societăţi de asigurare care funcţionează pe baza unor regulamente care presupun acordarea de despăgubiri mai mari într-un caz asemănător celui dedus judecăţii. Or, raţionamentul de mai sus intră în coliziune cu cel expus de instanţă în cadrul sentinţei, respectiv că intimata ar fi utilizat criterii obiective în procesul de stabilire a despăgubirilor.

Cu alte cuvinte, normele interne ale B. nu pot fi considerate ca fiind un criteriu real de stabilire a cuantumului prejudiciului suferit de recurent, întrucât le lipseşte prezumţia de obiectivitate solicitată de legiuitor. Metoda avută în vedere de intimată şi validată de instanţa de fond, particularizează, în loc să asigure un cadru obiectiv de stabilire a despăgubirilor.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Se susţine că în cadrul primului motiv de recurs, recurentul susţine fără niciun temei că sentinţa pronunţată în cauză nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază. Intimatul arată că nu a susţinut în decizie şi nici în întâmpinare considerentele avute în vedere de instanţa de fond privind limitele învestirii şi probele administrate. Or, în măsura în care aceste susţineri nu se regăsesc, pretinsa părtinire este lipsita de orice temei.

Pe de altă parte, se arată că aprecierea asupra probatoriului este apanajul exclusiv al instanţei, părţile putând doar propune probe, iar judecătorul, în aplicarea art. 22 C. proc. civ., le poate încuviinţa sau nu.

Totodată, nimic nu îl împiedică pe recurent să susţină printr-un memoriu anexat cererii de plată tot ceea ce considera relevant sub aspectul daunelor morale solicitate sau să facă o cerere de plată motivata pe larg, existenţa cererii tipizate nefiind un impediment pentru motivarea detaliata a cererilor ce îi sunt adresate, mulţi petenţi făcând astfel de cereri detaliate.

De asemenea, nimic nu îl oprea pe recurent sa depună în susţinerea cererii de plată formulată către intimat a unor declaraţii autentice ale martorilor pe care acesta intenţiona să îi audieze în instanţa, astfel că pretenţiile constând în daune morale să poată fi evaluate şi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 sub aspectul probatoriului - anexa 3 - să fie respectate.

Intimatul mai precizează că suma de 44.000 RON reprezintă o sumă superioară celei acordate de asigurător pe cale amiabila între anii 2011 - 2012 de asigurătorul B. S.A., şi că această sumă se apropie de valoarea medie, ţinând cont şi de valoarea sumelor pe care asigurătorul le-a plătit în urma sentinţelor judecătoreşti emise cu acest obiect în acelaşi interval de timp. La stabilirea sumelor reprezentând despăgubiri morale are în vedere procedura internă validată de asigurătorul B. S.A. şi folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, potrivit adresei nr. x/17.01.2017, justificat de faptul ca toate creanţele de asigurări ce sunt plătite din fondurile sale sunt înscrise cu acelaşi titlu în procedura de faliment, iar înscrierea nu este doar o operaţiune administrativă, lichidatorul judiciar având obligaţia să verifice fiecare sumă plătită şi temeiul acesteia (de aceea, după plata, toate dosarele plătite sunt returnate spre verificare lichidatorului judiciar al B. S.A., şi acesta, analizând plata şi dosarele de daună, accepta înscrierea creanţei în tabel împotriva B. sau poate refuza acest lucru. Sub acest aspect toate susţinerile recurentului sunt lipsite de temei, legea impunând verificarea creanţelor înainte de înscriere, iar creanţele Fondului nu fac şi nu pot face excepţie).

Totodată, suma reprezentând despăgubiri morale plătită recurentului este justificată şi de scopul înfiinţării şi funcţionării Fondului de garantare a asiguraţilor, Fondul nefiind un asigurător, neavând resursele unui asigurător, iar practica judiciară în materia daunelor morale trebuie sa aibă în vedere cauzele în care Fondul este parte şi nu asigurătorii.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim argument de nelegalitate se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În acest sens, trebuie amintit că obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond şi-a fundamentat concluziile doar pe susţinerile intimatei, preluând din argumente invocate de aceasta din urmă, demonstrând pe această cale lipsă de echidistanţă şi părtinire. Mai mult, se impută instanţei faptul că nu a ţinut cont şi nu a făcut nicio referire directă la probele depuse la dosarul cauzei de către recurent, menţionând în schimb, mai multe înscrisuri despre care a făcut vorbire intimata.

În primul rând, se constată că susţinerile recurentului nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 aşa cum a fost analizat mai sus. Este de principiu că doar o preluare în bloc a argumentelor unei părţi, fără ca instanţa să efectueze un raţionament propriu şi să analizeze şi susţinerile celeilalte părţi, poate conduce la o casare a hotărârii pentru lipsa cercetării pretenţiilor deduse judecăţii.

În cauza de faţă, însă, instanţa fondului a realizat o analiză a tuturor argumentelor invocate de ambele părţi, a statuat asupra limitelor controlului pe care îl exercită precum şi a motivelor pentru care nu a acceptat probatorii suplimentare faţă de cererea de despăgubire soluţionată administrativ.

Din verificarea considerentelor hotărârii atacate nu se poate concluziona că instanţa şi-a însuşit doar argumentele intimatului, dimpotrivă prima instanţă a ţinut cont de toate împrejurările cauzei şi a analizat situaţia nelegalităţii actului administrativ atacat din perspectiva criticilor invocate.

Pe de altă parte, împrejurarea că motivarea sentinţei este succintă nu poate conduce de plano la nelegalitatea acesteia, în condiţiile în care, s-a apreciat că motivele invocate de parte nu pot constitui reale critici care să conducă la reformarea actului administrativ emis de autoritate.

Totodată, practica judecătorească depusă de recurentul reclamant la dosar nu reprezintă înscrisuri în temeiul disp. art. 265 C. proc. civ. şi prin urmare nu constituie o probă la care instanţa să facă referire în mod expres în conţinutul hotărârii. Mai mult, neconstituind izvor de drept în legislaţia noastră, practica judiciară reprezintă o modalitate în care instanţa de judecată se orientează în formarea unei opinii raportat la speţe similare. Ca atare, lipsa de referire în hotărâre asupra practicii judiciare depuse la dosar de parte nu constituie un motiv de nelegalitate al hotărârii pronunţate şi nici o premisă a faptului că instanţa nu a ţinut cont de susţinerile respectivei părţi.

Pe cale de consecinţă, nu se poate vorbi de o motivare lacunară a sentinţei atacate, Înalta Curte observând că prima instanţă a statuat asupra faptului că motivele de nelegalitate invocate de reclamant în acţiunea sa nu pot fi circumscrise unui abuz de autoritate, aceasta acţionând în limitele sale de apreciere.

Motivul de recurs privind refuzul de administrare a probei testimoniale, este de asemenea nefondat. Atâta vreme cât s-a stabilit că în cuprinsul cererii de plată a despăgubirii nu a invocat niciunul din motivele invocate în contestaţia cu care a sesizat instanţa de contencios administrativ şi că întreaga contestaţie formulată de reclamant se întemeiază pe motive şi probe noi, ce nu au fost invocate în termenul şi condiţiile imperativ prevăzute de art. 14 din Legea nr. 213/2015, încuviinţarea de probe noi în cadrul acţiunii judiciare era inutilă.

Astfel, este de principiu că nu se poate constata nelegalitatea unui act administrativ pentru motive ce nu au putut fi cercetate în faza emiterii lui şi cu argumente ce nu au putut fi antamate de autoritate. Susţinerile recurentului, în sensul că a fost împiedicat să îşi expună motivele şi să administreze probe în faza administrativă de formularul tipizat cuprins în anexa legii şi care are un caracter limitat, nu pot fi primite.

Faptul că în art. 14 din Legea nr. 213/2015 legiuitorul a făcut referire la o cerere tip care se depune la Fondul de Garantare nu are natura unei limitări a motivelor pe care părţile le pot prezenta în susţinerea solicitărilor lor de plată. Această teorie este confirmată chiar de alin. (4) al textului de lege indicat, care arată că în cerere se vor menţiona, în principal, următoarele elemente: natura creanţei, momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, fără însă ca legea să limiteze susţinerile pe care o parte le poate formula în justificarea pretenţiilor formulate.

Pe de altă parte, înscrisurile menţionate în acelaşi text de lege pot cuprinde inclusiv declaraţii autentificate de martori, legea nerestrângând conţinutul acestora, aşa cum rezultă din alin. (3) al aceluiaşi text, astfel că susţinerile recurentului sunt nefondate sub acest aspect.

Totodată, împrejurarea că în faţa instanţei de fond, părţile au dreptul să administreze orice probă consideră necesară, aşa cum s-a susţinut în recurs, nu constituie un motiv de reformare a hotărârii, deoarece probatoriile solicitate de parte trebuie să îndeplinească cerinţele de la art. 255 şi 258 C. proc. civ., respectiv să fie concludente şi utile soluţionării cauzei.

Ca atare, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi conţinutul actului administrativ atacat, instanţa de control judiciar apreciază că, în mod legal a fost refuzată administrarea probei testimoniale, considerentele privind prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, obiectul cererii de chemare în judecată, limitele controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ, termenul de propunere a probelor şi probele pe baza cărora se pronunţă Fondul de Garantare a Asiguraţilor, fiind pertinente.

În plus, nu poate fi imputat autorităţii un comportament abuziv sau nelegal în condiţiile soluţionării cererii de plată a recurentului reclamant raportat la motivele invocate şi la înscrisurile depuse de acesta, aşa cum legal a reţinut şi prima instanţă.

A mai fost criticată sentinţa din perspectiva faptului că instanţa a aplicat normele interne ale societăţii de B. S.A. în procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Această critică este total nefondată, întrucât o atare situaţie de fapt nu rezultă din considerentele hotărârii atacate, instanţa reţinând că "pentru a stabili cuantumul daunelor morale acordate, pârâtul a avut în vedere criterii obiective de stabilire a acestora, aplicabile tuturor persoanelor ce au formulate cereri de despăgubire şi aflate în situaţii similare."

Or, este de principiu că în literatura de specialitate dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Instanţa supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează ci se stabilesc de instanţa de judecată prin evaluare şi în acest scop, pentru ca evaluarea sa nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Nu în ultimul rând, atât instanţele naţionale cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit. Astfel, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate sau al actului administrativ atacat, prin care s-au stabilit despăgubiri morale în cuantumul de 44.000 RON, având în vedere că din cererea de plată depusă de reclamant şi înscrisurile doveditoare depuse nu rezultă că acesta s-ar afla într-o situaţie diferită de petenţi cărora li s-au acordat despăgubiri în cuantum similar şi nu poate pretinde o situaţie mai favorabilă faţă de alte persoane îndreptăţite la despăgubiri din partea FGA.

Împrejurarea că din cuprinsul deciziei rezultă că la stabilirea cuantumului daunelor morale pârâtul a avut în vedere prevederile art. 50 din Norma ASF 23/2014, Ghidul FPVS şi practica societăţii B., nu poate constitui un argument de nelegalitate, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, în lipsa unor criterii obiective de evaluare, autoritatea a folosit pentru cuantificare toate orientările menţionate, tocmai pentru a nu se crea situaţii de discriminare între persoane aflate în situaţii similare şi pentru a justifica principiul echităţii acordării despăgubirilor de acest gen.

La toate acestea se adaugă şi faptul că, în concret, stabilirea de către autoritatea publică şi de instanţa de fond a cuantumului despăgubirilor reprezintă o operaţiuni de apreciere subiectivă, ce nu poate fi verificată de instanţa de control judiciar deoarece nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reprezentând o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs:

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că prezentul recurs este nefondat, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 20 din Legea 544/2004 şi disp. art. 497 C. proc. civ., va dispune respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2288 din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - NN