Revision of annulment judgment for fireworks regulation: inadmissibility due to prior consideration of EU law priority and free movement arguments
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed as inadmissible the revision request filed by the applicants against the final judgment that had previously rejected their appeals, thereby upholding the validity of Government Order No. 1102/2014, which restricted the possession and use of firework categories F2 and F3. The dispute concerned a challenge to the administrative act's legality, with the applicants arguing it violated the free circulation of goods, EU Directive 2013/29/EU on fireworks, and constitutional equality provisions due to an allegedly insufficient legal basis (Government Emergency Order No. 8/2012) and excessive restrictions compared to other member states. The Court ruled that because the lower appellate court had already comprehensively analyzed and rejected the arguments regarding the priority of EU law, the *Dassonville* and *Cassis de Dijon* principles, and the harmonization requirements of Directive 2013/29/EU, the revision was barred by the authority of res judicata; the Court emphasized that the petition merely sought a re-evaluation of the merits through a "recurs la recurs" (appeal against an appeal), which is procedurally inadmissible, consistent with the equitable principles of legal certainty and the mandatory interpretation in Decision No. 45/2016.
Legislator headnote
AI generatedart. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 521 alin. (3) C. proc. civ; Revision of annulment judgment for fireworks regulation: inadmissibility due to prior consideration of EU law priority and free movement arguments: Instanţa de recurs a considerat că nu se poate reţine că H.G. nr. 1102/2014 nu ar fi fost emisă pentru organizarea executării unei legi, atâta timp cât aceasta a fost elaborată tocmai în baza O.G. nr. 20/2010, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 8/2012 (art. II), act normativ care are forţa juridică a legii, fiind adoptat în baza unei legi de abilitare emise de Parlamentul României (Legea nr. 138/2010 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe).
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia pronunţată în recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 866 din 20 februarie 2019, a respins recursurile declarate de reclamantele A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 115 din 20 aprilie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Motivele invocate pentru adoptarea H.G. nr. 1012/2014, contestată, nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporţionate, stabilindu-se reguli care urmăresc realizarea liberei circulaţii a articolelor pirotehnice şi protecţia, la un nivel superior, a sănătăţii umane şi siguranţei publice, precum şi siguranţa consumatorilor, avându-se în vedere aspectele legate de protecţia mediului şi cerinţele esenţiale de securitate pe care aceste produse trebuie să le îndeplinească la introducerea lor pe piaţă.
Astfel, H.G. nr. 1102/2014 a preluat toate prevederile obligatorii din Directiva 2013/29/UE, păstrând, din motive de ordine şi siguranţă publică, restricţia de deţinere şi folosire a materialelor pirotehnice din categoriile F2 şi F3, impusă de legislaţia naţională încă din 2006.
Aceste raţiuni legate de asigurarea ordinii, securităţii, sănătăţii şi siguranţei publice prevalează argumentelor de natură economică invocate de către recurente, prin importanţa valorilor sociale vizate, reducându-se numărul de accidente, răniri, incendieri.
Prin urmare, reclamantele, în calitatea lor de persoane juridice de drept privat, nu pot formula o acţiune în anularea unui act administrativ pornind de la premisa lezării unui interes legitim public decât dacă şi sub condiţia în care probează că vătămarea interesului legitim public exhibat decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau interesului legitim privat (art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004 şi considerentele Deciziei nr. 66/2009 a Curţii Constituţionale).
De asemenea, legislaţia mai permisivă a altor state nu poate constitui motiv de anulare a actului administrativ contestat, Directiva transpusă prin aceasta permiţând ea însăşi derogări justificate de interese superioare.
Totodată, instanţa de recurs a reţinut că nu se poate invoca o încălcare a dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, întrucât actul contestat se aplică nediscriminatoriu tuturor operatorilor economici al căror obiect de activitate intră sub incidenţa H.G. nr. 1102/2014, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, aşa cum judicios reţine şi instanţa de fond, libertatea comerţului poate fi exercitată doar în contextul protejării altor valori sociale, de natura celor menţionate anterior.
De asemenea, s-a apreciat că nu pot fi primite argumentele reclamantelor potrivit cărora O.G. nr. 8/2012, de modificare a O.G. nr. 20/2010 nu ar putea constitui temei pentru emiterea unei hotărâri de guvern de transpunere în dreptul intern a Directivei 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013.
Instanţa de recurs a considerat că nu se poate reţine că H.G. nr. 1102/2014 nu ar fi fost emisă pentru organizarea executării unei legi, atâta timp cât aceasta a fost elaborată tocmai în baza O.G. nr. 20/2010, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 8/2012 (art. II), act normativ care are forţa juridică a legii, fiind adoptat în baza unei legi de abilitare emise de Parlamentul României (Legea nr. 138/2010 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe).
Astfel, nu se poate considera nici că adoptarea H.G. nr. 1102/2014 ar contraveni cerinţelor art. 47 din Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013 care instituie obligaţia statelor membre de a transpune dispoziţiile sale în dreptul intern "printr-un act normativ cu putere de lege".
Cu privire la modificările ce se pretinde că au fost aduse Directivei prin dispoziţiile H.G. nr. 1102/2014, s-a reţinut că aceasta din urmă constituie un act normativ de drept intern, astfel încât nu ar putea fi interpretată în sensul modificării unui act din legislaţia UE iar pe de altă parte, este menită să transpună în dreptul intern Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iunie 2013.
Referitor la diferenţele de reglementare dintre Hotărârea de Guvern şi Directivă, aceasta din urmă lasă o marjă de apreciere statelor membre, permiţând, aşa cum s-a menţionat anterior, derogări justificate prin prisma unor interese superioare.
Concluzionând, instanţa de recurs a apreciat că nu poate fi vorba despre o discriminare între resortisanţii statelor membre, de o lipsă de completivitate a operatorilor din Statul Român în comparaţie cu resortisanţii statelor membre vecine, de restricţii cantitative ori măsuri cu efect echivalent, studiul jurisprudenţei în materie arătând că luarea în considerare a accesului la piaţă nu priveşte doar reglementările relative modalităţilor de vânzare.
2. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii
În cauză, A. a formulat, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 866/20.02.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015.
Cu privire la admisibilitatea cererii, se arată că aceasta se întemeiază pe principiul aplicării cu prioritate a normelor de drept european, precum şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ce nu au fost avute în vedere de instanţa care a pronunţat decizia în calea de atac a recursului.
Astfel, revizuenta susţine că instanţa de recurs nu a avut în vedere faptul că H.G. nr. 1102/2014 încalcă libera circulaţie a mărfurilor, garantată prin eliminarea taxelor vamale şi restricţiilor cantitative, precum şi prin interzicerea măsurilor care au un efect echivalent, instituită prin art. 26 şi 28 - 37 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Revizuenta indică Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Dassonville, conform căreia toate normele comerciale dispuse de către statele membre care pot să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul intracomunitar trebuie să fie considerate ca măsuri ce au un efect echivalent celui al restricţiilor cantitative.
Această jurisprudenţă a fost dezvoltată în cauza Cassis de Dijon, care stabileşte principiul potrivit căruia orice produs fabricat şi comercializat legal într-un stat membru, în conformitate cu normele echitabile şi tradiţionale ale acestuia şi cu procesele de fabricaţie existente în ţara respectivă, trebuie să fie autorizat pe piaţa oricărui alt stat membru.
Se invocă şi faptul că instanţa de control judiciar nu a avut în vedere că H.G. nr. 1102/2014 încalcă dispoziţiile Directivei nr. 2013/29/UE, întrucât Guvernul României avea obligaţia imperativă să transpună această directivă conform exigenţelor art. 47 alin. (1) din cuprinsul acesteia, printr-un act normativ cu putere de lege şi acte administrative necesare pentru transpunerea directivei în legislaţia internă.
Statul Român nu a adoptat nicio lege sau ordonanţă care să transpună directiva, iar hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea executării legii, prin urmare, H.G. nr. 1102/2014 nu putea să fie adoptată în temeiul art. II din O.G. nr. 8/2012 pentru modificarea O.G. nr. 20/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislaţiei Uniunii Europene, care armonizează condiţiile de comercializare a produselor.
Revizuenta invocă şi faptul că instanţa de control judiciar nu a avut în vedere dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 4 alin. (1) sau art. 4 alin. (2) din Directiva 2013/29 şi art. 30 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
În speţă, s-a pus în discuţie noţiunea de "regula raţiunii", instituită de art. 30 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ce nu a fost avută în vedere de instanţa ce a soluţionat calea de atac a recursului.
Regula raţiunii încearcă atenuarea efectului principiului de bază stabilit în practică, prin care măsurile susceptibile să împiedice direct sau indirect, real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerate măsuri având un efect echivalent.
Aceste reguli trebuie să fie însă proporţionale cu scopul avut în vedere, aşa încât dacă un stat membru poate să opteze între diferite măsuri spre a realiza aceleaşi obiective, el trebuie să aleagă mijloacele care restrâng cel mai puţin libera circulaţie a mărfurilor în comunitate.
Revizuenta consideră că instanţa de recurs nu a avut în vedere, la soluţionarea cauzei, incidenţa disp. art. 114 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, conform cărora, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menţinerea dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele importante prevăzute la art. 36 sau referitoare la protecţia mediului ambient ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menţinerii acestor dispoziţii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire întemeiată pe disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată
Potrivit disp. art. 21 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Înalta Curte, instanţă competentă să soluţioneze cererea de revizuire, urmează să respingă cererea ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 866/20.02.2019 a cărei revizuire s-a cerut, s-au respins ca nefondate recursurile declarate în cauză, iar în motivarea hotărârii au fost analizate şi dezlegate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor de nelegalitate referitoare la transpunerea Directivei nr. 2013/29/UE prin H.G. nr. 1102/2014, care a preluat toate prevederile obligatorii ale directivei europene, păstrând, din motive de ordine şi siguranţă publică, restricţia de deţinere şi folosire a materialelor pirotehnice din categoria F2 şi F3, impusă de legislaţia naţională încă din anul 2006.
Instanţa de recurs a apreciat că limitarea este compatibilă cu exigenţele art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar susţinerea recurentelor conform căreia, O.G. nr. 8/2010 nu ar putea constitui temei pentru emiterea unei hotărâri de guvern, de transpunere în dreptul intern a Directivei 2013/29/UE a fost găsită nefondată, printr-o amplă argumentare.
De asemenea, instanţa de recurs a analizat criticile legate de încălcarea disp. art. 47 din Directiva 2013/29/UE şi art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sau de faptul că actul naţional de transpunere a adus modificări dispoziţiilor directivei, constatând că actul european a lăsat statelor membre o marjă largă de apreciere.
Cu aceeaşi ocazie, în motivarea deciziei pronunţate în recurs, s-a argumentat neincidenţa unor restricţii constitutive ori a unor măsuri cu efect echivalent, desprinsă din studiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.
Înalta Curte constată că, prin cererea întemeiată pe disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată au fost invocate aceleaşi chestiuni care au fost deja dezlegate de instanţa de recurs.
Din această perspectivă, revizuirea apare ca fiind inadmisibilă deoarece dreptul Uniunii şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost invocate în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea în calea de atac a recursului şi a cărei revizuire se cere, iar această instanţă le-a analizat, astfel că se opune autoritatea de lucru judecat, similar cu principiile echivalenţei şi securităţii juridice din dreptul european.
Revizuenta solicită, în realitate, efectuarea unui control judiciar, prin formularea unui recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
În acelaşi sens, Înalta Curte, prin Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a statuat şi prin Decizia nr. 45/12.12.2016, publicată în M. Of. nr. 386/23.05.2017, decizia fiind obligatorie, în conformitate cu disp. art. 521 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire, formulată de A. şi de S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 866 din 20 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţate în Dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2020.
Procesat de GGC - NN