Vertical anticompetitive agreement: sufficiency of supplier-signed contract and judicial presumptions to prove price-fixing under competition law

Deliberând, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.12.2015, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei nr. 55 din data de 3.11.2015 emisă de pârât, prin care reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 89.459 RON, reprezentând 0,747% din cifra de afaceri realizată în anul 2014; de asemenea, a solicitat exonerarea societăţii de la plata amenzii.

2. Prin Sentinţa civilă nr. 1110 din 4 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei; a fost anulată în parte Decizia nr. 55 din data de 3.11.2015 emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei, respectiv numai în ceea ce priveşte constatările referitoare la reclamantă, precum şi în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată acesteia - amenda în cuantum de 89.459 RON, reprezentând 0,747% din cifra de afaceri realizată în anul 2014.

Prin aceeaşi hotărâre au fost menţinute, în rest, celelalte dispoziţii ale Deciziei nr. 55/03.11.2015 şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a aceluiaşi act administrativ.

Instanţa a dispus restituirea cauţiunii achitată în cauză şi a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru în valoare de 50 RON.

Motivul de casare invocat în cauză

3. Împotriva Sentinţei civile nr. 1110 din 4 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate, respectiv în ceea ce priveşte anularea sancţiunii amenzii aplicare societăţii intimate, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON; solicită ca instanţa de recurs să reţină cauza spre rejudecare, să caseze sentinţa şi, rejudecând cauza, să respingă contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 55 din data de 3.11.2015.

În motivarea cererii de recurs se arată că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei, deoarece contractul încheiat între furnizorul B. SA (în prezent C. SA) şi distribuitorul A. SRL, pârâta intimată din cauză, deşi a fost semnat doar de C. SA, reprezintă totuşi un început de dovadă scrisă, în sensul dispoziţiilor art. 310 alin. (1) C. proc. civ., care probează existenţa unei înţelegeri exprese (nu tacite, cum greşit a reţinut instanţa) între furnizor şi distribuitor, având ca obiect fixarea preţului de vânzare.

Existenţa contractului este dovedită de împrejurarea că nu ar exista niciun motiv din partea furnizorului C. SA să trimită autorităţii de concurenţă un contract care nu ar fi fost încheiat în realitate. De altfel, chiar intimata a recunoscut că a achiziţionat şi comercializat mici cantităţi de produse de la C. SA. Recurentul subliniază că lipsa semnăturii nu echivalează cu inexistenţa faptei, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).

În ce priveşte fila lipsă din contract, recurenta pretinde că se poate deduce din celelalte contracte încheiate de C. SA cu alţi distribuitori conţinutul acesteia şi, respectiv, existenţa clauzelor interzise de art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

Recurentul pretinde că instanţa de fond face o confuzie între un element al standardului de probă în cazul faptelor anticoncurenţiale prin obiect (per se), respectiv prezumţia afectării concurenţei, şi un element al standardului de probă în cazul practicilor concertate, respectiv prezumţia legăturii de cauzalitate dintre practica concertată şi faptul rămânerii active pe piaţa relevantă afectată de respectiva practică. Dar chiar dacă s-ar avea în vedere o practică concertată (şi nu o înţelegere expresă cum, de fapt, a existat în realitate), dispoziţiile legale tot ar fi încălcate în condiţiile în care A. SRL a luat cunoştinţă de conţinutul standard al contractului şi ulterior a rămas activă pe piaţa produselor respective.

Se mai arată că, oricare ar fi standardul de probă şi oricare ar fi fost relaţiile dintre C. SA şi intimată (înţelegere expresă, tacită sau practică concertată), faptele sunt dovedite şi ele reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 5 din legea concurenţei nr. 21/1996.

4. Prin întâmpinare, intimata A. SRL a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menţinerea sentinţei atacate şi obligarea recurentei la plata cheltuieli de judecată din recurs. În concluziile orale pe fondul recursului, a revenit asupra acestei din urmă cereri şi a arătat că înţelege să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată (cf. încheierii de şedinţă din 11.05.2018, parte integrantă din prezenta decizie).

Analiza motivului de casare

5. Examinând sentinţa recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză, luând în considerare argumentele părţilor, actele şi lucrările dosarului precum şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

6. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 - 8.

Recurentul a indicat de drept motiv de casare pct. 8, referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, potrivit cărora "[s]unt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare".

În strânsă legătură cu acest motiv, recurenta a criticat modalitatea în care instanţa de fond a aplicat standardul de probă în materia dreptului concurenţei şi a susţinut, în esenţă, că indiferent care variantă ar fi reţinută (înţelegere expresă, aşa cum se arată în decizia contestată, sau înţelegere tacită, aşa cum se arată în sentinţă, or chiar practică concertată), actele dosarului confirmă că intimata a încălcat dispoziţiile legale de mai sus.

7. Înalta Curte reaminteşte că starea de fapt nu poate face în principiu obiectul recursului care, potrivit art. 488 C. proc. civ., poate fi exercitat doar pentru motive de nelegalitate.

Totuşi, în măsura în care aprecierea probelor a fost făcută de asemenea natură încât a avut ca efect aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material, recursul este admisibil (cf. raportului întocmit în cauză şi a încheierii de admitere în principiu a recursului).

8. Din acest punct de vedere, recurenta pretinde următoarele:

- înţelegerea expresă (acord vertical) dintre furnizorul C. SA, fost B. SA, şi distribuitorul A. SRL, pârâta intimată din cauză, este dovedită de contractul semnat de C. SA; chiar dacă nu a fost semnat şi de intimată, existenţa contractului rezultă din faptul că, pe de-o parte, intimata a recunoscut că a achiziţionat mici cantităţi de marfă de la C. SA, iar pe de alta, de împrejurarea că nu ar exista niciun motiv din partea furnizorului C. SA să trimită autorităţii de concurenţă un contract care nu ar fi fost încheiat în realitate; contractul, chiar nesemnat de intimată, reprezintă un început de dovadă scrisă în sensul dispoziţiilor art. 310 alin. (1) C. proc. civ. chiar dacă existenţa înţelegerii anticoncurenţiale nu ar fi considerată dovedită, rezultă că între C. SA şi intimată ar fi existat cel puţin o practică concertată, sancţionată în egală măsură de art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996;

- existenţa clauzelor anticoncurenţiale în contractul mai sus amintit este dovedită, în lipsa filei care să ateste expres acest lucru, de faptul că alte contracte încheiate de C. SA cu alţi distribuitori, şi care sunt în esenţă identice cu contractul încheiat cu intimata, conţin astfel de clauze.

9. Cu privire la prima chestiune, Înalta Curte constată că potrivit art. 310 alin. (1) C. proc. civ., "[s]e socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins" (sublinierea Înaltei Curţi).

Or, contractul invocat de recurent (contractul de distribuţie nr. x/01.07.2004 şi actele adiţionale) provine de la C. SA, nu de la intimată şi, deci, nu reprezintă început de dovadă scrisă.

De asemenea, Înalta Curte observă că la dosarul cauzei nu există niciun înscris din care să rezulte că intimata a recunoscut că a achiziţionat şi distribuit marfă de la C. SA (fapt pretins de recurentă) şi nici înscrisuri contabile (facturi, chitanţe, bonuri, etc.) care să ateste un astfel existenţa unui raport juridic între cele două societăţi comerciale.

Prezumţia întemeiată pe faptul că C. SA nu ar fi comunicat autorităţii de concurenţă un astfel de contract dacă el nu ar fi existat în realitate este insuficientă pentru dovedirea acestuia.

Într-adevăr, pentru ca un fapt să fie considerat dovedit, trebuie să existe cel puţin o preponderenţă a probelor în acest sens, iar prezumţiile simple, judecătoreşti, nu ating acest standard minim. În acest caz devine incidentă regula in dubio pro reo, unanim recunoscută în practica instanţelor civile.

În ce priveşte presupusa practică concertată, se constată că, prin decizia contestată, autoritatea de concurenţă nu a analizat condiţiile de existenţă ale acesteia, care sunt diferite de cele ale acordului vertical expres. În aceste condiţii, invocarea pentru prima dată în recurs a presupusei practici este inadmisibilă. Dincolo de acest aspect, considerentele referitoare la probaţiune mai sus expuse rămân valabile: nu există nicio dovadă că intimata ar fi cunoscut şi s-ar fi aliniat la un nivel de preţuri impus de C. SA pentru distribuitori.

10. În sfârşit, chiar dacă între C. SA şi intimată ar fi fost încheiat contractul de distribuţie nr. x/01.07.2004, varianta (incompletă) depusă la dosarul cauzei nu conţine clauze anticoncurenţiale.

Prezumţia că astfel de clauze ar fi existat şi în acest contract la fel cum au existat în alte contracte încheiate de C. SA cu alţi distribuitori este insuficientă pentru a face credibil faptul pretins, pentru aceleaşi considerente ca cele arătat mai sus, la pct. 9.

11. În consecinţă, sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală sub aspectele aduse în discuţie de recurent, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident în cauză.

12. Aşa fiind, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 şi art. 497 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva Sentinţei civile nr. 1110 din 4 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 mai 2018.

Procesat de GGC - GV