Cogeneration overcompensation methodology and recovery decision upheld; appeal dismissed as unfounded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererile de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, solicitând anularea Ordinului preşedintelui A.N.R.E. nr. 84/2013 şi a Deciziilor A.N.R.E. nr. 737 - 744/2014.

Prin încheierea de şedinţă din data de 31.03.2015 instanţa de fond a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală prin care SC B. SA, a solicitat anularea Ordinului Preşedintelui A.N.R.E. nr. 84/2013 şi a Deciziei A.N.R.E. nr. 741/28.03.2014.

Ulterior, la data de 19.05.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., şi pe cale de consecinţă a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Prin aceeaşi hotărâre judecătorească s-a dispus şi disjungerea cererii de intervenţie principală formulată de SC B. SA, formarea unui nou dosar, înregistrat pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. x/2015.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.11.2014, sub nr. x/2014, reclamanta SC B. SA a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, solicitând anularea şi suspendarea executării Deciziei A.N.R.E. nr. 741/28.03.2014.

Prin Sentinţa nr. 32/23.02.2015, Curtea de Apel Oradea a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţei sub nr. x/2014, la data de 12.03.2015.

La termenul de judecată din 05.06.2015, instanţa a admis excepţia de conexitate invocată de pârâtă, în raport de Dosarul nr. x/2015, şi a dispus înaintarea dosarului primei instanţe învestite.

La data de 22.06.2015, în dosarul conexat nr. x/2015 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC B. SA a depus acţiunea precizată, prin care a solicitat anularea Ordinului preşedintelui A.N.R.E nr. 84/2013, anularea şi suspendarea executării Deciziei A.N.R.E. nr. 741/28.03.2014, pentru motivele de fapt şi de drept menţionate în acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării motivelor de anulare a actelor administrative contestate, faţă de dispoziţiile art. 62 şi următoarele, art. 204 alin. (1) C. proc. civ., excepţia tardivităţii acţiunii în privinţa cererii de anulare a Deciziei nr. 741/2014, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare executare pentru motivele de fapt şi de drept menţionate în întâmpinarea depusă în dosarul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea.

La data de 30.06.2015, reclamanta a depus la dosar cerere completatoare a acţiunii, cu referire la motivele de fapt şi de drept referitoare la Ordinul A.N.R.E nr. 84/2013.

Pârâta a formulat întâmpinare la cererea completatoare prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării acestei cereri în raport de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. cu raportare la data la care a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie principală formulată de SC B. SA,

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din 13.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţiile tardivităţii cererilor completatoare şi a cererii de anulare a Deciziei A.N.R.E. 741/2014 şi inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării acestei decizii, stabilind, în raport de modul de soluţionare a acestora, că obiectul acţiunii este reprezentat de solicitarea de anulare a Ordinului A.N.R.E. nr. 84/2013, pentru motivele invocate în cererea de chemare în judecată formulate la Curtea de Apel Oradea.

Prin Sentinţa nr. 3359 din 15 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunile conexate având ca obiect anulare Ordin ANRE nr. 84/2013, privind pe reclamanta SC B. SA, prin administrator Casa de insolvenţă C. - Filiala Bihor S.P.R.L. şi prin administrator special D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiate.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 13.10 2015 şi a Sentinţei nr. 3359 din 15 decembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta SC B. SA solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru motive de nelegalitate pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

1.3.1 În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care vizează ambele hotărâri recurate, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe capătul de cerere referitor la anularea Deciziei ANRE nr. 741/2014 precum şi pe cererea precizatoare din data de 30.06.2015, încălcând, astfel, prevederile art. 397 C. proc. civ.

Sub acest aspect recurenta opinează în sensul că, anularea Deciziei nr. 741/2014 - trebuia să rămână capăt de cerere distinct întrucât a fost capăt de cerere în cererea introductivă, formulată de către A., şi în celălalt dosar supus conexării (Dosarul nr. x/2015, respective 3698/2/2014), neexistând menţionat în sentinţa atacată care este motivul pentru care instanţa nu s-a pronunţat pe unul dintre capetele de cerere deduse judecăţii.

Pe de altă parte, la ultima filă a sentinţei se precizează că instanţa nu se pronunţă pe criticile depuse prin cererea precizatoare din 30.05.2015 în condiţiile în care dezvoltarea motivelor din cererea completatoare, care a îmbrăcat într-o formă juridică aspectele de nelegalitate ale ordinului amintit cu care instanţa a fost sesizată prin acţiunea A., trebuiau să facă obiectul analizei instanţei de fond, cu atât mai mult cu cât prin aceste motive s-au adus precizări la nelegalitatea actului administrative atacat- aspect indicat chiar prin cererea de introducere în cauză.

Mai susţine recurenta că până la termenul din 30.06.2015 nu a avut calitatea de reclamant ci de intervenient, or faţă de această poziţie, instanţa de fond nu putea să dispună sancţiunea decăderii prevăzute de art. 204 C. proc. civ., context în care a fost respinsă în mod greşit cererea de anulare a Ordinului ANRE nr. 84/2013 fără ca instanţa să răspundă la toate criticile de nelegalitate invocate prin cererea completatoare formulată la data de 30.06.2015.

1.3.2 În susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., limitat doar la sentinţa civilă recurată, recurenta arată, în esenţă că faţă de împrejurarea că prin motivarea instanţei de fond fie nu se răspunde tuturor criticilor aduse, prin acţiunea promovată, fie se dă o interpretare greşită normelor de drept aplicabile, hotărârea instanţei de fond este nelegală, raportat la următoarele aspecte:

- Ordinul contestat încalcă principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, aspect pe care instanţa de fond nici măcar nu s-a pronunţat, în contextul în care prin prevederile Ordinului, ANRE este abilitat, potrivit art. 26 alin. (3), să efectueze o evaluare retroactive a supracompensării, evaluare care contravine principiului evaluării anuale a costurilor şi veniturilor aferente cogenerării de înaltă eficienţă, tocmai pentru a evita înregistrarea unor supracompensări, prevăzut de art. 23 din H.G. nr. 1215/2009.

- Ordinul contestat nu reflect obligaţia ANRE de a evalua anual contribuţia pentru cogenerare - aspect pe care instanţa de fond a omis să se pronunţe-, în condiţiile în care H.G. nr. 1215/2009 instituie în sarcina ANRE obligaţia de a evalua, anual, veniturile rezultate din colectarea contribuţiei pentru cogenerarea de înaltă eficienţă şi costurile efectuate pentru plata bonusurilor, precum şi veniturile prognozate a fi realizate din colectarea contribuţiei pentru cogenerare şi costurile prognozate a fi efectuate pentru plata bonusurilor. Mai mult decât atât Ordinul nu prevede modalitatea concretă de evaluare a acestor venituri.

- O a treia neconcordanţă sesizată şi neanalizată de instanţa de fond se referă la interpretarea art. 23 alin. (2) a H.G. nr. 1215/2009, potrivit căruia, ANRE poate să diminueze valoarea bonusului de referinţă, dacă se estimează că prin aplicarea schemei de sprijin pe anul următor se va înregistra o supracompensare a activităţii de producere a energiei electrice şi termice în cogenerare, în schimb metodologia prevede la art. 31 că ANRE reduce bonusul de referinţă în toate situaţiile în care estimează înregistrarea unei supracompensări pentru anul următor.

De altfel, în motivarea sa instanţa de fond a analizat numai provizioanele fără să aibă în vedere şi costurile financiare aferente creditelor bancare/nebancare contractate de către producători pentru realizarea proiectelor de cogenerare de înaltă eficienţă. În opinia recurentei, instanţa de fond a apreciat eronat că nu se pot lua în calcul toate cheltuielile efectuate pentru producerea energiei încălcând, astfel, dispoziţiile art. 23 din H.G. nr. 1215/2009, în condiţiile în care există prevederi clare ale H.G. în sensul că la stabilirea existenţei unei valori de supracompensare, se vor lua în calcul toate costurile aferente producerii energiei în cogenerare.

- Mai arată recurenta că deşi ANRE ar fi trebuit să elaboreze metodologia de determinare şi monitorizare a supracompensării activităţii de producere a energiei electrice şi termice în cogenerare în termen de 5 luni de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1215/2009, a elaborate metodologia după 4 ani. Vătămarea sa din cauza emiterii după expirarea termenului de 5 luni a Ordinului ANRE existând fără dubiu, în condiţiile în care emiterea deciziilor care retroactivează cu un interval de 4 ani a produs în mod clar daune, B. fiind la acest moment în insolvenţă, iar plata oricăror sume la acest moment duce la falimentul şi dispariţia efectivă a societăţii.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat susţinând, în esenţă, că ambele hotărâri recurate au fond pronunţate de instanţa de fond cu respectarea legii.

Astfel, intimata arată că afirmaţia recurentei în susţinerea recursului formulat împotriva încheierii din data de 13.10.2015, prin care se invocă aspecte străine, ce nu au legătură cu cele două excepţii ale tardivităţii soluţionate prin încheierea recurată, este cel puţin de neînţeles, având în vedere că exact prin încheierea recurată, judecătorul fondului a admis excepţia tardivităţii invocate de ANRE, atât cu privire la cererea completatoare a B. din data de 30.06.2015, cât şi cu privire la cererea de anularea Deciziei Preşedintelui ANRE nr. 741/2004. Prin urmare, ar fi fost un non-sens ca instanţa de judecată odată ce a admis excepţia tardivităţii prin încheierea din data de 31.10.2015, să mai soluţioneze cererea pe fond.

Mai susţine intimata că aşa zisele motive invocate de recurentă asupra cărora nu s-a pronunţat instanţa de fond, nu se regăseau printre cele din cuprinsul cererii de chemare în judecată ce a fost introdusă pe rolul Curţii de Apel Oradea şi preluate identic în prima cerere completatoare din data de 22.06.2015 ci, au fost invocate pentru prima dată, ca motive absolut noi, prin cea de-a doua cerere modificatoare din data de 30.06.2015, cerere în raport de care a fost admisă excepţia tardivităţii.

Referitor la critica recurentei potrivit căreia ANRE nu a respectat termenul de 5 luni, se susţine că respectivul termen este unul de recomandare, nefiind prevăzută vreo sancţiune pentru nerespectarea acestuia.

Se mai arată că, Ordinul produce efecte exclusiv pentru viitor, analiza supracompensării şi restituirea valorilor identificate ca încasate suplimentar fiind o obligaţie prevăzută în Decizia CE nr. C(2009)7085 de aprobare a schemei de ajutor de stat, transpusă prin H.G. nr. 1215/2009.

Mai susţine intimata că în condiţiile în care bonusul este acordat strict pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficienţă, nu şi pentru cea produsă cu eficienţă scăzută, în analizele de antesupracompensare/supracompensare se iau în calcul veniturile/costurile aferente strict producţiei de energie termică şi electrică de înaltă eficienţă.

1.5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii din data de 17 ianuarie 2018, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen pentru judecarea pe fond a acestuia, cu dezbateri contradictorii.

II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea încheierii de şedinţă din 13.10.2015 precum şi a Sentinţei civile nr. 3359 din 15 decembrie 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal recurate, prin prisma motivelor de casare, precum şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte remarcă maniera foarte generală, lipsită de concreteţe, în care recurenta şi-a conceput criticile formulate împotriva încheierii de şedinţă din 13.10.2015, condiţii în care va analiza motivele de casare invocate în mod global, cu referire comună la ambele hotărâri ce fac obiectul recursului dedus judecăţii.

2.1 Verificând ambele hotărâri recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, fiind respectate şi exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 397 alin. (1), respectiv art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond nu s-a pronunţat pe fondul cererii de anulare a Deciziei nr. 741/2014, prin sentinţa recurată, în condiţiile în care prin încheierea de şedinţă din data de 13.10.2015 a admis excepţia tardivităţii cererii de anulare a Deciziei nr. 741/2014, constatând depăşirea termenului reglementat prin dispoziţiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, prin raportare atât la data depunerii cererii de anulare în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Oradea(6.11.2014) cât şi la data depunerii cererii de intervenţie în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti (12.11.2014).

Totodată, legalitatea sentinţei recurate nu este pusă la îndoială, de împrejurarea că instanţei de fond, soluţionând cauza, nu a analizat şi criticile de nelegalitate expuse de recurentă prin cele două cereri completatoare, depuse la data de 22.06.2015, respectiv 30.06.2015, în condiţiile în care prin încheierea de şedinţă din data de 13.10.2015 a admis excepţia tardivităţii cererilor completatoare, context în care nu mai exista nici un temei legal pentru analiza conţinutului unor cereri în raport de care a fost admisă respectiva excepţie.

Mai mult, decât atât, nu prezintă importanţă, în geometria soluţionării cauzei, faptul că motivele de nelegalitate invocate prin cere două cereri completatoare declarate tardive printr-o încheiere interlocutorie, erau identice cu motivele de nelegalitate invocate prin cererea principală formulată de A., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2914 al Curţii de Apel Bucureşti, în contextul în care respectiva cerere nu face obiectul dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti.

Este lipsită de relevanţă susţinerea recurentei în sensul că până la termenul din 30.06.2015 a deţinut doar calitatea de intervenient şi nu cea de reclamant, în condiţiile în care cererea de intervenţie principală, formulată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, a fost încuviinţată în principiu prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 31.03.2015, în respectivul dosar, moment de la care a dobândit calitatea de parte, în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. proc. civ., cu toate drepturile şi obligaţiile aferente respectivei calităţi, inclusiv cele reglementate prin dispoziţiile art. 204 C. proc. civ.

Faptul că cererea de intervenţie principală admisă în principiu a fost disjunsă la data de 19.05.2015 din Dosarul nr. x/2014, cu menţiune ca " reclamanta să depună, în dublu exemplar o cerere de chemare în judecată motivată în fapt şi în drept şi cu respectarea art. 62 alin. (1) cu referire la art. 194 noul C. proc. civ. sub sancţiunea anulării" nu poate conduce la concluzia că în noul dosar format reclamanta a dobândit noi drepturi, supuse unor noi termene, inclusiv cel de modificare a cererii de chemare în judecată, aspect corect reţinut de instanţa de fond la momentul admiterii excepţiei tardivităţii prin încheierea de şedinţă din data de 13.10.2015.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, nu se poate reţine, pronunţarea hotărârilor recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., şi implicit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2.2 Înalta Curte, nu va primi nici criticile de nelegalitate, circumscrise motivului de casare reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând în acest sens că sentinţa civilă recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii

Înalta Curte constată că, dincolo de aspectele factuale ale cauzei, corect reţinute de judecătorul fondului, în cauză în mod corect au fost respinse toate criticile de nelegalitate invocate de recurentă, şi supuse analizei în limitele stabilite prin încheierea de şedinţă din 13.10.2015, neexistând nici un motiv real pentru reformarea hotărârii recurate.

Astfel, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că termenul de 5 luni reglementat prin dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 1215/2009, nu este un termen imperativ, a cărui nerespectare să atragă nulitatea actului emis, respectiv a metodologiei aprobate prin Ordinului contestat, ci este fără îndoială un termen de recomandare, a cărei nerespectare poate atrage doar o nulitate condiţionată de existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

De altfel, deşi critică natura juridică stabilită de instanţa de fond cu privire la termenul de 5 luni, reglementat prin H.G. nr. 1215/2009, recurenta nu aduce nici un argument pentru susţinerea unei alte calificări a respectivului termen, arătând doar că prin emiterea respectivului Ordin, 4 ani mai târziu decât termenul stabilit prin H.G. nr. 1215/2009, a fost de natură ai produce o vătămare, prin prisma sumelor de bani pe care ar trebui să le plătească în virtutea actului administrativ emis în baza Ordinului contestat, cu atât mai mult cu cât se află în stare de insolvenţă.

Contrar celor susţinute de recurentă, în cauză nu s-a făcut dovada unei vătămări a cărei înlăturare să impună anularea actului emis cu încălcarea termenului de 5 luni, în condiţiile în care pe de o parte obligaţiile financiare ce incumbă recurentei în urma aplicării metodologiei aprobate prin Ordinul contestat, au fost stabilite prin Decizia nr. Deciziei nr. 741/2014, definitivă la data pronunţării sentinţei recurate, iar pe de altă parte vătămarea invocată are la bază executarea unui act administrativ, condiţii în care nu poare afecta legalitatea Ordinului contestat.

Mai mult decât atât recurenta, în fundamentarea tezei privind existenţa unei vătămări prin prisma emiterii Ordinului contestat abia în anul 2013, trece cu vederea faptul că H.G. nr. 1215/2009 reglementează criteriile şi condiţiile necesare implementării unei scheme de sprijin pentru promovarea cogenerării de înaltă eficienţă.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că recurenta nu a dovedit că prin nerespectarea termenului de 5 luni ANRE i-ar fi produs vreo vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea Ordinului nr. 84/2013.

Nu va fi reţinută nici critica privind încălcarea principiului neretroactivităţii, în aplicarea Ordinul contestat, în condiţiile în care este lipsit de orice îndoială că faţă de dispoziţiile art. 3 lit. k) din H.G. nr. 1215/2009, care stabilesc că prima perioadă de evaluare a supracompensării este de 3 ani, contrar susţinerilor recurentei nu este vorba despre o retroactivare a dispoziţiilor Ordinului în discuţie, ci de o reglementare emisă de ANRE în virtutea competenţelor legale ce-i revin cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale, aspect corect reţinut şi de judecătorul fondului.

Prin urmare, este lipsit de echivoc că Ordinul contestat nu încalcă principiul neretroactivităţii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, în cauză nefiind vorba de o evaluare retroactivă a supracompensării, cum în mod greşit susţine recurenta, ci de prima evaluare care vizează o perioadă de 3 ani, conform dispoziţiilor H.G. nr. 1215/2009.

Este nefondată şi critica recurentei în sensul existenţei unei aşa-zise neconcordanţe între prevederile art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 1215/2009 şi cele ale art. 31 din Ordinul nr. 84/2013, în condiţiile în care ambele norme indicate dau dreptul ANRE de a diminua bonusul în situaţia în care estimează că un producător va înregistra o supracompensare, analiză efectuată pe baza raportărilor transmise de producătorii de energie în cogenerare.

Înalta Curte constată, că judecătorul fondului a stabilit în mod corect legalitatea Ordinului contestat şi sub aspectul, metodologiei de stabilire a valorii de supracompensare, cu referire concretă la stabilirea sumelor necesare acoperii totale a costurilor aferente desfăşurării activităţii de producere a energiei electrice de cogenerare, în condiţiile în care contrar celor susţinute de recurentă, provizioanele nu reprezintă costuri realizate efectiv pentru activitatea de producere a energii electrice şi termice în cogenerare, ci ele pot fi recunoscute drept costuri, după caz, în momentul în care sunt realizate efectiv, ceea ce nu s-a demonstrat în cazul reclamantei.

Aşadar, în mod greşit susţine recurenta că Ordinul contestat încalcă prevederile art. 23 alin. (1) din H.G. nr. 1215/2009.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este incidentă în cauză.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei instanţei de fond potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SA prin administrator Casa de insolvenţă C. - Filiala Bihor S.P.R.L. şi prin administrator special D. împotriva încheierii din 13 octombrie 2015 şi a Sentinţei nr. 3359 din 15 decembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2018.

Procesat de GGC - GV