Effect of confirmed insolvency reorganization plan on subsequent civil claims for outstanding commercial debts

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 8 iunie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta Societatea Naţională B. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţă, să o oblige pe pârâtă la plata sumelor de 66.612,66 RON şi 90.275,58 euro, reprezentând debit principal, a sumelor de 54.990,17 RON şi 85.233,75 euro, reprezentând facturi acceptate şi neachitate, a sumelor de 11.622,49 RON şi 5.041,83 euro, reprezentând penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 942, art. 969, art. 1429 alin. (1) pct. 2, art. 1066 C. civ. din 1864 şi art. 1 Codul comercial.

Prin Sentinţa civilă nr. 138 din 27 iunie 2012, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumelor de 54.990,17 RON şi 85.233,75 euro, cu titlu de preţ chirie şi servicii, a sumelor de 11.622,49 RON şi 1.571,54 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.948 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a prezentat raporturile contractuale dintre părţile în litigiu, având ca obiect închirierea spaţiului aeroportuar al reclamantei.

După ce a evocat dispoziţiile art. 969 alin. (1) şi art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864, aceeaşi instanţă a reţinut că expertiza de specialitate în contabilitate relevă că, în temeiul contractelor de mai sus, reclamanta a emis o serie de facturi fiscale din care o parte au fost achitate cu întârziere de către pârâtă, iar o parte nu au fost achitate.

Astfel, prima instanţa a constatat că, din cercetarea evidenţelor contabile ale celor două societăţii, expertul a conchis că pârâta datorează reclamantei sumele de 54.990,17 RON şi 85.233,75 euro, cu titlu de preţ chirie şi servicii, precum şi sumele de 11.622,49 RON şi 1.571,54 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere. Tribunalul a mai reţinut că acelaşi expert a arătat că nu se poate realiza compensarea contabilă a sumelor solicitate de pârâtă, întrucât aceasta nu a înregistrat în contabilitatea sa facturile de anulare a rambursului, emise greşit de reclamantă. Astfel, pârâta nu putea beneficia de ramburs faţă de condiţiile din A.I.P., întrucât nu a îmbarcat mai mult de 150.001 pasageri.

Prima instanţă a reţinut că nerespectarea către pârâtă a dispoziţiilor Codul fiscal, în sensul că nu a radiat din contul 411.1 creanţa în cuantum de 85.233,74 euro şi nici creanţa în cuantum de 55.004 RON, faţă de reclamantă, nu poate justifica juridic compensarea legală, deoarece creanţa pârâtei nu există.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că pârâta datorează reclamantei preţul chiriei şi serviciilor prestate în cuantum de 54.990,17 RON şi 85.233,75 euro, precum şi penalităţile de întârziere în cuantum de 11.622,49 RON şi 1.571,54 euro.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 1073 C. civ. din 1864, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea, mai puţin pentru diferenţa de 3.470,29 euro, reprezentând penalităţi de întârziere, ca urmare a concluziilor din raportul de expertiză.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., acelaşi tribunal a obligat-o pe pârâtă, ca parte căzută în pretenţii, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.948 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta S.C. A. S.A. a declarat recurs, calificat ulterior drept apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă şi apel.

Prin Decizia civilă nr. 10/A din 28 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.598 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că interpretarea raporturilor dintre părţi s-a făcut cu neobservarea unor termeni al căror conţinut dau acestora o altă finalitate decât cea reţinută de prima instanţă.

În concret, curtea de apel a constatat că prin sentinţa atacată nu s-a dat eficienţă convenţiei de compensare din 7 martie 2009, încheiată de părţi. Împrejurarea că reclamanta a anulat facturile reprezentând rambursul acordat pârâtei, opinie reţinută de prima instanţă, în mod tacit, conduce la concluzia lipsirii de efecte a convenţiei menţionate, deşi aceasta nu a fost, în mod expres, reziliată sau denunţată pe cale convenţională sau judiciară.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că scopul acestei interpretări, date de reclamantă, a fost acela al încălcării obligaţiei de a scădea din cuantumul facturilor nr. x şi nr. x din 31 decembrie 2008 sumele facturate de reclamantă în lunile aprilie, mai şi iunie 2009, în proporţiile de 18.334,67 RON şi 28.411,25 euro.

Justificarea acestei operaţiuni juridice, în privinţa reclamantei, rezidă în aceea că pârâta nu ar fi atins pragul minim de pasageri îmbarcaţi, conform convenţiei părţilor, pentru ca aceasta din urmă să poată beneficia de facilităţi.

Termenul de pasager îmbarcat include numărul pasagerilor plătitori şi non-plătitori a căror călătorie începe la aeroportul respectiv, incluzând şi numărul pasagerilor care continuă călătoria, alţii decât cei în tranzit direct.

Astfel, din definiţia dată termenului de "pasager îmbarcat" rezultă că în această categorie sunt incluşi pasagerii de transfer. Prin urmare, pârâta era îndreptăţită să primească rambursul acordat prin facturile x şi nr. x din 31 decembrie 2008.

Faptul că prima instanţă a reţinut că numărul pasagerilor îmbarcaţi pe zborurile A. a fost mai mic de 150.001 şi astfel rambursul nu trebuia acordat, iar anularea facturilor reprezentând rambursul a fost legitimă, este contrazis de înscrisurile depuse de părţi la dosar.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că, la fila nr. x din volumul I al dosarului tribunalului, se află adresa din 29 decembrie 2009, prin care reclamanta a recunoscut că în anul 2008 pârâta a transportat 95.963 pasageri îmbarcaţi, având originea în Timişoara şi 185.494 pasageri de transfer.

Or, nu se poate reţine că această adresă produce efecte numai în ceea ce priveşte obligaţia de plată a contravalorii serviciilor prestate către pârâtă, respectiv în sarcina acesteia, fără a se reţine, în mod corelativ, recunoaşterea numărului de pasageri pentru a acorda facilitatea aceleiaşi pârâte de către reclamantă.

Ca urmare a recunoaşterii obligaţiei de a-i rambursa sumele rezultate din această facilitate, reclamanta avea obligaţia să stabilească soldul final, raportat la pretinsele debite neachitate rezultate din alte raporturi juridice.

Cu toate acestea, reclamanta a luat în considerare doar debitele pe care consideră că le are de primit, fără a recunoaşte datoria către pârâtă.

Din aceste împrejurări, instanţa de apel a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a ţine cont atât de aspectul menţionat, cât şi de faptul că părţile au semnat o înţelegere sub denumirea convenţie de compensare din 7 martie 2009, raportat la care pârâta nu putea fi obligată la plata facturilor de penalităţi emise de reclamantă, însumând 11.622,49 RON şi 5.041,83 euro.

Cu toate acestea, prima instanţă nu a fost învestită şi nici instanţa de apel nu a reţinut decât pe cale de apărare aceste înscrisuri, deoarece pârâta nu a formulat pe cale reconvenţională o solicitare de compensare a debitelor, ci doar le-a invocat în susţinerea netemeiniciei acţiunii.

De aceea, instanţa de apel a reţinut că, raportat la ansamblul raporturilor juridice dintre părţi şi a faptului că sunt în vigoare mai multe înţelegeri, materializate în acorduri scrise, neanulate, denunţate sau reziliate, care obligă la respectarea clauzelor inserate atât pe reclamantă, cât şi pe pârâtă, acţiunea este nefondată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, Societatea Naţională B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, în esenţă, că instanţa de apel a constatat că este stinsă creanţa, fără să precizeze modul de stingere, deşi intimata-pârâtă nu a formulat cerere reconvenţională şi nici nu a făcut dovada achitării creanţei.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, instanţa de apel nu putea invoca pretenţii ale pârâtei, în lipsa unei cereri reconvenţionale a acesteia, evocând în acest sens o decizie de speţă.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., autoarea căii de atac a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că, "cu toate acestea, prima instanţă nu a fost învestită, şi nici instanţa de apel nu poate reţine decât pe cale de apărare aceste înscrisuri, deoarece pârâta nu a formulat pe cale reconvenţională o solicitare de compensare a debitelor, ci doar le-a invocat în susţinerea netemeiniciei acţiunii", aceeaşi instanţă a compensat creanţa certă, lichidă şi exigibilă cu sumele din Facturile nr. x şi nr. x din 31 decembrie 2008.

Recurenta-reclamantă a arătat că aceste considerente sunt contradictorii, fiind astfel încălcate cerinţele imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoarea recursului a expus în detaliu modul în care s-au derulat raporturile contractuale între părţi, după care a arătat că a stornat facturile în litigiu, comunicând această operaţiune şi intimatei-pârâte. În urma acestei operaţiuni, convenţia din 11 martie 2009 a rămas fără obiect.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a arătat că nu este îndeplinită condiţia simultaneităţii obligaţiilor. Aceeaşi parte a subliniat că intimata-pârâtă nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Astfel, stornarea facturilor în litigiu a condus la stingerea datoriei recurentei-reclamante fată de intimata-pârâtă, nefiind astfel îndeplinite cerinţele art. 1144 C. civ. din 1864.

Autoarea căii de atac a mai învederat că preambulul convenţiei din 11 martie 2019 nu prevede în sarcina sa o obligaţie de rambursare faţă de intimata-pârâtă.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a evocat clauza de la art. 1.2 din convenţia din 11 martie 2009, după care a conchis că intimata-pârâtă a încălcat această clauză, întrucât a scăzut facturi emise în afara perioadei contractuale.

Prin încheierea din 4 martie 2014, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei împotriva intimatei-pârâte.

Intimata-pârâtă a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul de insolvenţă şi decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a valorifica creanţa în afara procedurii insolvenţei.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a repus cauza pe rol şi a acordat termen la 7 mai 2019, pentru ca recurenta-reclamantă să depună un punct de vedere cu privire la notele scrise depuse de intimata-pârâtă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune examinarea cu prioritate a apărărilor intimatei-pârâte, prin care a fost invocată puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul de insolvenţă, întrucât caracterul fondat al acestor apărări ar face inutilă examinarea motivelor de recurs.

În legătură cu aceste apărări, instanţa supremă constată că prin Decizia civilă nr. 620 din 25 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de creditoarea Societatea Naţională B. S.A. împotriva Sentinţei comerciale nr. 216 din 5 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în acelaşi dosar şi a dispus înscrierea creditoarei în tabelul de creanţe cu suma de 12.202.466,79 RON, cu titlu de creanţă chirografară pură şi simplă.

Prin Sentinţa comercială nr. 613 din 28 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a dispus, printre altele, confirmarea planului de reorganizare a activităţii debitoarei S.C. A. S.A. Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor prin Decizia civilă nr. 791/A din 18 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014.

În cuprinsul respectivului plan, s-a menţionat că toate creanţele chirografare sunt reduse la zero.

Prin Sentinţa comercială nr. 1138/2018 din 10 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a dispus, printre altele, închiderea procedurii de reorganizare faţă de debitoarea S.C. A. S.A., în temeiul art. 132 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi reinserţia debitoarei în circuitul economic, constatând că aceasta este descărcată de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, în temeiul art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. Respectiva sentinţă a rămas definitivă prin nerecurare la 5 noiembrie 2018.

Prin raportare la aceste hotărâri, instanţa supremă constată că atât creanţa pretinsă prin acţiunea din prezentul litigiu, cât şi creanţa înscrisă în planul de reorganizare decurg din acelaşi raport juridic.

Fiind vorba de acelaşi raport juridic şi aceleaşi părţi rezultă că aspectele dezlegate în dosarul de insolvenţă referitoare la creanţa înscrisă în planul de reorganizare au legătură cu prezentul proces.

Cum hotărârile anterior evocate au rămas definitive rezultă că aspectele dezlegate în dosarul de insolvenţă au intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi contrazise într-un proces ulterior.

În aceste condiţii, dezlegările din hotărârile anterior evocate, în sensul că intimata-pârâtă S.C. A. S.A. este descărcată de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, se impun a fi respectate şi în prezentul litigiu, în temeiul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Ca atare, recurenta-reclamantă nu mai poate obţine pe calea dreptului comun valorificarea creanţei cu care s-a înscris în planul de reorganizare a activităţii intimatei-pârâte. Relevant în acest sens este art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, care prevede că, "la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan".

Chiar şi în situaţia în care recurenta-reclamantă nu a solicitat, prin cererea de admitere a creanţelor, totalitatea sumelor care decurg din raportul juridic dedus judecăţii, aceasta nu mai are dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitoarei, ulterior închiderii procedurii, faţă de prevederile art. 76 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, închiderea procedurii de reorganizare a activităţii intimatei-pârâte a atras decăderea recurentei-reclamante din dreptul de a-şi mai valorifica creanţa în afara acestei proceduri.

A accepta contrariul ar echivala cu eludarea dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 şi cu nesocotirea puterii de lucru judecat a Sentinţei comerciale nr. 1138/2018 din 10 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în Dosarul nr. x/2014.

Având în vedere că decizia recurată nu mai poate fi modificată în sensul admiterii acţiunii în pretenţii împotriva intimatei-pârâte, devine inutilă examinarea motivelor de nelegalitate din cererea de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 10/A din 28 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2019.

Procesat de GGC - NN