Finality of stamp duty reassessment decisions and accessory nature of incidental appeals in civil proceedings

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2201 A, pronunţată la data de 04 decembrie 2017, în Dosarul nr. x/2016, a admis excepţia insuficientei timbrări a apelului principal; a anulat ca insuficient timbrat apelul principal formulat de apelantele - pârâte A. S.A. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 7843 din data de 12.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, şi a respins, ca rămas fără obiect, apelul incident formulat de apelanţii - reclamanţi C. şi D. împotriva Sentinţei civile nr. 7843 din data de 12.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii C. şi D., solicitând admiterea recursului, cu casarea în tot a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel spre o nouă judecată, cât şi pârâtele A. S.A. Bucureşti şi B. - prin mandatar A. S.A. Bucureşti, solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, în sensul respingerii excepţiei insuficientei timbrări şi, pe cale de consecinţă, trimiterea spre rejudecare a apelului formulat de pârâte.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi C. şi D. au relevat, pe scurt, situaţia în fapt în cauză şi, în dezvoltarea motivului de casare invocat conform art. 488 pct. 8 Noul C. proc. civ., privind nelegalitatea deciziei civile recurate, au invocat, în esenţă, următoarele:

În mod nelegal instanţa de apel a respins apelul incident ca rămas fără obiect şi a anulat apelul principal ca insuficient timbrat, încălcând dispoziţiile O.U.G. nr. 80/2013 şi ale Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, faţă de prevederile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în mod evident, apelul trebuia timbrat doar pentru două motive de apel, iar nu pentru toate motivele de apel.

Susţin recurenţii-reclamanţi că, în mod eronat instanţa a calculat taxa judiciară de timbru la valoarea cumulativă a celor 2 capete din cererea de apel, deşi suma de restituit, aşa cum a fost evaluată de apelantele-pârâte conform art. 5.1 lit. b) din contractul de creditare, este de 2.320 CHF plus dobânda, în sumă totală de 7450,5 RON, şi îi corespunde taxa judiciară de 212 RON, iar conform art. 5.1 lit. c) din contractul de creditare suma de restituit este de 62.754,91 RON şi îi corespunde taxa judiciară de 2.360 RON.

Astfel, solicită a se observa că apelantele-pârâte B. şi A. S.A. au achitat suma de 1.254 RON, ce cuprinde integral taxa judiciară de timbru pentru capătul de cerere aferent art. 5.1 lit. b) - comisionul de acordare credit, şi au achitat insuficient taxa privind art. 5.1 lit. c) - comisionul de administrare.

Deoarece din cele 8 capete de cerere ale apelului - 6 nu sunt supuse timbrajului, şi cea aferentă art. 5.1 lit. b) a fost timbrată integral, recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa era obligată, conform legii, să anuleze în parte apelul B. şi A. S.A., doar pentru cererea privind art. 5.1 lit. c), cu consecinţa judecării apelului incident, iar nu respingerea acestuia ca rămas fără obiect.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au invocat, în continuare, prevederile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ale art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 şi art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 şi au redat conţinutul acestora, solicitând a se observa că, în cauza de faţă instanţa de apel nu a aplicat niciuna dintre dispoziţiile legale, pronunţând o hotărâre prin care a dezavantajat apelanţii-reclamanţi C. şi D., deşi, în mod evident, apelul trebuia judecat în limitele timbrajului, iar apelul incident are obiect şi motive, aşa cum au fost detaliate la instanţa de apel, pentru a fi judecat.

În fine, în continuarea recursului lor, recurenţii-reclamanţi C. şi D. au redat motivele de apel formulate şi cele solicitate prin apelul incident, considerând că se impune casarea în tot a deciziei civile recurate, şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, spre o nouă judecată.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ., recurentele-pârâte A. S.A. Bucureşti şi B. - prin mandatar A. S.A. Bucureşti au prezentat, pe scurt, situaţia de fapt relevantă în cauză şi considerente privind caracterul admisibil al recursului şi au criticat hotărârea recurată ca fiind nelegală, deoarece, au susţinut acestea, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în esenţă, invocând următoarele motive de recurs:

Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 482 şi art. 200 C. proc. civ., şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, ale căror texte au fost redate, în continuare.

Aşadar, recurentele-pârâte au arătat că, din coroborarea prevederilor legale enumerate anterior, având în vedere că art. 200 C. proc. civ. se aplică şi în ceea ce priveşte regularizarea cererii de apel, rezultă că instanţa, ulterior admiterii cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, avea obligaţia de a aduce la cunoştinţă, în scris, apelantelor-pârâte obligaţia, de a achita diferenţa taxei de timbru în termen de 10 zile de la comunicare.

În cauză, au susţinut acestea, cu toate că apelantele-pârâte au solicitat instanţei de apel un termen scurt în scopul achitării diferenţei taxei judiciare de timbru, instanţa de apel a înţeles să respingă toate argumentele invocate şi să anuleze apelul, ca insuficient timbrat, dând dovadă de exces de putere.

Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate şi a temeiurilor de drept indicate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi D., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin prima critică dezvoltată în susţinerea recursului lor, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că în mod eronat instanţa a calculat taxa judiciară de timbru la valoarea cumulativă a celor 2 capete din cererea de apel, solicitând a se observa că apelantele-pârâte B.. şi A. S.A. au achitat suma de 1.254 RON, ce cuprinde integral taxa judiciară de timbru pentru capătul de cerere aferent art. 5.1 lit. b) - comisionul de acordare credit, şi au achitat insuficient taxa privind art. 5.1 lit. c) - comisionul de administrare.

Înalta Curte observă că, prin această critică formulată, recurenţii-reclamanţi readuc în discuţie timbrajul aferent cererii de apel principal formulat de pârâte, ceea ce este inadmisibil, obiectul căii de atac deduse prezentei judecăţi, constituindu-l Decizia civilă nr. 2201 A din 04 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Mai mult, faţă de dispoziţiile art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, încheierea prin care se soluţionează cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, este definitivă, şi, aplicând cu prioritate aceste norme imperative, în condiţiile în care legile procesuale şi de organizare judiciară nu menţionează expres o astfel de abilitare a instanţei supreme de a examina nemulţumirile faţă de modalitatea în care a fost soluţionată o cerere de reexaminare făcută împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, atare critică formulată de recurenţii-reclamanţi nu poate fi primită, fiind inadmisibilă.

Dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbre constituie o normă procedurală care reglementează soluţionarea cererii de reexaminare împotriva încheierii de stabilire a taxei judiciare de timbru, aşadar, un incident procedural prealabil antamării fondului de către instanţa de judecată, întrucât în discuţie este o chestiune prealabilă, soluţionarea acesteia fiind guvernată de principiul celerităţii, care ar fi grav afectat prin aplicarea în materie a principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, a obligativităţii citării părţilor, ca şi a posibilităţii exercitării unei căi de atac împotriva încheierii de soluţionare a cererii de reexaminare.

Raţiuni ce ţin de necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti justifică în mod obiectiv soluţia legislativă criticată, care asigură în mod eficient un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit - stabilirea corectă a taxelor judiciare de timbru - şi mijloacele procedurale utilizate, cadru legislativ care, în deplin acord cu normele fundamentale, creează premisele necesare ce permit instanţei judecătoreşti să examineze circumstanţele specifice fiecărui caz şi să realizeze un just echilibru între interesele individuale şi cele privind administrarea justiţiei, astfel încât solicitantului să îi fie asigurat accesul efectiv la justiţie.

De altfel, interes în utilizarea căii de atac a reexaminării au doar părţile care au obligaţia de a timbra şi, chiar dacă toate părţile implicate într-un proces urmăresc rezolvarea litigiului într-un cadru legal, exercitarea unei cereri (indiferent că este o cerere de chemare în judecată sau o cale de atac, ori- cerere de reexaminare, cazul în speţă) trebuie să aibă la bază interesul.

Cererea de reexaminare este instrumentul juridic pe care legiuitorul l-a pus la îndemână reclamantului din cadrul unei acţiuni aflate pe rolul instanţei, prin care acesta poate cere unui alt complet de judecată decât cel care i-a stabilit cuantumul taxei de timbru să recalculeze suma fixată cu acest titlu, pe care o apreciază ca fiind nejustificat de mare, iar nu pârâtului.

Obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligaţie fiscală şi este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiţie. Între beneficiarul serviciului public al justiţiei şi instanţa de judecată se stabileşte un raport de drept fiscal, caracterizat prin relaţia de subordonare a părţilor. Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanţa de judecată, separat şi distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă şi care este, de regulă, unul de drept privat, procesul debutând numai în măsura în care obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată.

Potrivit art. 32 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, fiind o dezvoltare a dispoziţiilor art. 1 din acelaşi act normativ, potrivit cărora, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru. Astfel, regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.

Nicio dispoziţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie.

De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o caracteristică a principiului accesului liber la justiţie este aceea că el nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57). Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa. Totodată, prin Hotărârea din 19 iunie 2001, pronunţată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, paragraful 54, instanţa europeană a reţinut că instituirea unor taxe judiciare de timbru nu reprezintă o încălcare per se a dreptului de acces la instanţele judecătoreşti, fiind respinsă teza ce echivalează dreptul de acces la justiţie cu gratuitatea actului de justiţie.

Mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili, prin lege, procedura de judecată. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Referitor la cea de-a doua critică formulată de recurenţi, prin care arată că instanţa era obligată, conform legii, să anuleze în parte apelul B. şi A. S.A., cu consecinţa judecării apelului incident, iar nu respingerea acestuia, ca rămas fără obiect, Înalta Curte reţine următoarele:

Plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiţie legală pentru începerea proceselor civile, obligaţia la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanţa judecătorească) este justificată, ca şi sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora.

Aşadar, regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor.

Totodată, într-adevăr, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, "(2) Dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţă reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, acţiunea ori cererea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal".

Însă, reglementarea soluţionării acţiunii ori a cererii în limitele în care s-a plătit, în mod legal, taxa judiciară de timbru, este la latitudinea legiuitorului, cât şi a instanţei.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, acestea nefiind incidente în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, câtă vreme cuantumul legal datorat al taxei judiciare de timbru a fost în mod definitiv stabilit, cu ocazia reexaminării, şi asupra căruia nu se mai poate reveni, soluţia de admitere a excepţiei insuficientei timbrări a apelului pârâtelor fiind tocmai subsecventă neconformării părţilor de a achita taxa de timbru, integral, astfel cum s-a dispus.

Deopotrivă, nu pot fi reţinute nici prevederile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, de asemenea, invocate de recurenţii-reclamanţi, întrucât, această Lege a fost abrogată şi înlocuită de O.U.G. nr. 80/2013, astfel, nu este aplicabilă litigiului pendinte, care a fost început după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, şi, deci, inaplicabilă în raport de norma tranzitorie prevăzută în art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe de altă parte, dispoziţia similară de la art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, de asemenea, invocată de recurenţi, potrivit cu care, "În situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu", nu este incidentă în speţă.

Acestea prevederi legale ar fi putut fi incidente doar în situaţia în care, constatând că în etapa judecării cauzei în apel, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal de către apelantele-pârâte şi, astfel, instanţa de recurs ar dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente - ceea ce nu este cazul.

În speţă, câtă vreme atare constatare a neplăţii taxei de timbru în cuantumul legal datorat a fost făcută chiar de către instanţa de apel, şi reverificată în cadrul cererii de reexaminare, cu consecinţa anulării căii de atac ca insuficient timbrată, instanţa de recurs nu mai poate reveni asupra acestei măsuri în exerciţiul controlului de legalitate, căci, în caz contrar, ar însemna să reverifice, ea însăşi, cuantumul taxei judiciare de timbru - astfel cum solicită recurenţii-reclamanţi a se face aplicarea art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce este nepermis, inadmisibil, pe calea recursului.

În fine, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a analizat apelul incident numai în limitele imperative de la art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Apelul incident exercitat în condiţiile art. 472 şi 474 C. proc. civ. are caracter accesoriu în raport de apelul principal, în sensul că, prin declararea apelului principal, există riscul pentru partea care a câştigat procesul, în tot sau în parte, de a i se înrăutăţi situaţia prin eventuala admitere a apelului principal şi are, astfel, interesul de a formula o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii apelate.

Caracterul accesoriu este accentuat de dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., din care rezultă dependenţa soluţiei date apelului incident de soluţia dată de instanţă apelului principal.

Aşadar, apelul incident este admisibil numai în măsura existenţei riscului schimbării soluţiei date în fond într-un sens favorabil apelantului principal, prin aderarea la apel urmărindu-se împiedicarea adoptării unei asemenea soluţii în calea de atac. Apelul incident nu este deschis în absenţa acestui risc sau, dacă a fost exercitat, rămâne fără efect atunci când riscul nu mai există, faţă nesoluţionarea în fond a apelului principal.

În cauză, se reţine că, prin decizia recurată, apelul principal declarat de către pârâte a fost anulat, ca insuficient timbrat.

Astfel fiind, faţă de considerentele anterior expuse în legătură cu caracterul accesoriu al apelului incident, se constată că riscul unei soluţii defavorabile nu există în privinţa soluţiei vizând pe reclamanţi şi, în aceste condiţii, urmează a se constata că apelul incident în mod corect a fost respins ca rămas fără obiect.

Apelul incident ar fi putut fi admisibil, însă doar în limitele criticilor din apelul principal şi doar în măsura în care acesta ar fi fost soluţionat pe fond, astfel încât, nu pot fi primite motivele de recurs prin care se readuc în discuţie motivele apelului reclamanţilor, pe fond, şi nu vor fi cercetate.

În ce priveşte recursul declarat de recurentele-pârâte A. S.A. Bucureşti şi B. - prin mandatar A. S.A. Bucureşti, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 31 alin. (1) şi art. 32 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se face de către instanţa de judecată.

Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 470 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, reţin faptul că "la cererea de apel se va ataşa dovada achitării taxelor de timbru.". De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că: "(3) Cerinţele (…) de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, (…)".

Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau deforma."

Reiese aşadar, că neplata taxei judiciare de timbru a fost apreciată de către legiuitor ca reprezentând o cauză de nulitate extrinsecă actului de procedură (în sensul în care neregularitatea actului de procedură nu se situează în cuprinsul acestuia).

În cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că, prin încheierea de la termenul din 09.10.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a a pus în vedere apelantelor-pârâte A. S.A. şi B. să completeze taxa de timbru aferentă soluţionării apelului cu suma de 3673,5 RON.

Prin încheierea nr. 130 de la termenul din 14.11.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis cererea de reexaminare a taxei de timbru şi a constatat că apelantele pârâte datorează cu titlu de taxă judiciară de timbru suma de 2310,42 RON, din care acestea au achitat deja 1254, rămânând de achitat diferenţa.

Această încheiere prin care a fost soluţionată cererea de reexaminare a fost comunicată apelantelor-pârâte la data de 21.11.2017.

În aplicarea dispoziţiilor art. 470 alin. (2) şi alin. (3) teza I din Noul C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că, pentru termenul din 04.12.2017 apelantele-pârâte aveau cunoştinţă de obligaţia de a completa taxa de timbru cu suma de 1056,42 RON, fără a se conforma însă acestei dispoziţii a instanţei.

În consecinţă, instanţa de apel în mod corect a reţinut că cererea de apel nu îndeplineşte o condiţie formală şi extrinsecă, reglementată expres de lege, în absenţa căreia, instanţa nu se poate considera regulat învestită, considerând legal că se impune aplicarea sancţiunii nulităţii prevăzută de art. 470 alin. (3) teza I din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, coroborat cu art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru.

Analizând cauza şi din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că recurentele au fost reprezentate în faza procesuală a apelului de o persoană specializată în domeniul juridic, respectiv, avocat E., aşa cum reiese din împuternicirea avocaţială aflată la dosarului de apel.

Prin urmare, reiese că acestea au beneficiat în această fază procesuală de asistenţă juridică de specialitate, o necunoaştere a dispoziţiilor procedurale neputând fi invocată în acest context, legea acordând avocaţilor prezumţia de specialişti ai dreptului.

Şi din perspectiva dreptului la apărare, reglementat de acelaşi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că încheierea prin care a fost soluţionată cererea de reexaminare formulată de acestea împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru datorate în apel, a fost comunicată recurentelor-pârâte la adresa indicată chiar de către acestea în cuprinsul cererii de reexaminare aflată la Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ocazie cu care s-a constatat că apelantele- pârâte nu sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, cererea de reexaminare fiind respinsă, ca nefondată.

Cu toate că apelantele-pârâte înseşi au depus la dosar cerere de amânare a cauzei până la soluţionarea cererii de reexaminare a taxei de timbru, şi cărora li s-a comunicat că cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile de formă stabilite sub sancţiunea nulităţii, inclusiv, cu ocazia comunicării încheierii prin care a fost respinsă cererea lor de reexaminare atare formulată, acestea nu au înţeles să complinească lipsa dovezii achitării diferenţei de taxă judiciară de timbru aferente soluţionării apelului, afirmând că atât timp cât nu au fost înştiinţate despre această obligaţie prin intermediul unei comunicări în scris, nu se poate reţine vreo culpă în acest sens.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reţine următoarele:

Este adevărat că dreptul procesual civil are caracter formalist, formalismul dreptului procesual civil izvorând din faptul că actele de procedură sunt supuse unor condiţii de formă şi unor termene. Formalismul este inevitabil, însă el nu prezintă numai inconveniente. Formele prescrise sunt o garanţie pentru protejarea intereselor justiţiabililor împotriva manevrelor unui adversar de rea-credinţă dar şi împotriva arbitrariului judecătorului.

Cu toate acestea, nu se poate susţine în mod fondat că nu există vreo culpă a recurentelor-pârâte în ceea ce priveşte neachitarea taxei de timbru în apel, pe considerentul că această obligaţie nu le-a fost adusă la cunoştinţă printr-un anumit act de procedură, respectiv, că nu le-a fost adusă la cunoştinţă, în scris, o atare obligaţie.

În condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut modalitatea în care părţile să fie încunoştinţate de către instanţă despre obligaţia achitării taxelor judiciare de timbru, recurentele-pârâte invocă o interpretare excesiv de formalistă a normelor procesual civile, ceea ce contravine principiilor care guvernează dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat şi reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, terminologia utilizată de legiuitor atunci când face referire la obligaţia instanţei de a informa părţile în legătură cu obligaţia de achitare a taxelor judiciare de timbru datorate, cuprinde sintagma "instanţa va pune în vedere" (art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013), neprecizând un anumit act de procedură pe care instanţa trebuie să îl emită pentru efectuarea acestui demers, respectiv, o încunoştinţare în scris, cum în mod nefondat susţin recurentele-pârâte.

Or, atâta timp cât legiuitorul a nu a impus ca înştiinţarea părţilor în legătură cu obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru, urmare soluţionării cererii de reexaminare formulate de acestea, să se efectueze printr-o anumită formă, reiese că legiuitorul a acceptat ca scopul informării părţilor să se poată realiza şi prin alte acte procedurale, cum este, în apelul de faţă, cazul raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, din care recurentele-pârâte au luat la cunoştinţă despre obligaţia timbrării recursului.

Învestită cu constatarea unei încălcări a dreptului la un proces echitabil, în contextul anulării unei cereri de chemare în judecată, în procedura de regularizare reglementată de dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, acesta putând fi supus limitărilor legale, cu condiţia ca dreptul să nu fie afectat în substanţa sa. O limitare a dreptului de acces la instanţă nu se conciliază cu art. 6 din Convenţie decât dacă urmăreşte un scop legitim şi există un raport de rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.

Astfel, prin decizia din 15 aprilie 2014, în cauza Lefter împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a prevederilor art. 6 din Convenţie. S-a reţinut că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu se substituie unei cercetări judiciare şi nu anticipează faza de admitere a probelor, însă este vorba de o etapă obligatorie, care urmăreşte a impune reclamanţilor o anumită disciplină, în vederea evitării oricărei tergiversări în cadrul procedurii, prin urmare o astfel de procedură este prevăzută de lege şi urmăreşte buna administrare a justiţiei.

Curtea a apreciat că anularea cererii reclamantei nu a constituit o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de acces la instanţă (art. 6 din Convenţie), reţinând că reclamanta a fost informată de instanţă asupra omisiunii sale şi de sancţiunea susceptibilă a-i fi aplicată.

Deşi în speţa redată se face vorbire despre anularea unei cereri de chemare în judecată în faza de regularizare reglementată de dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, aceasta poate fi apreciată ca reprezentând poziţia, de principiu, a instanţei de contencios european cu privire la soluţiile de anulare a cererilor pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, cum este şi cazul în speţă, atunci când limitările impuse îndeplinesc condiţiile enunţate şi standardele Curţii în această materie.

Având în vedere că neachitarea taxei judiciare de timbru reprezintă un fine de neprimire a cererii de apel, şi că recurentele- pârâte nu au înţeles să suplinească cerinţa timbrării după primirea încheierii prin care a fost soluţionată cererea lor de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru datorate în apel, văzând şi dispoziţiile art. 248 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicat, potrivit cărora "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", în mod corect şi legal instanţa de apel a reţinut că nu poate trece la analiza pe fond a apelului principal, dispunând anularea acestuia ca insuficient timbrat, cu respectarea întocmai şi evidentă a cerinţelor art. 470 alin. (2) şi alin. (3) teza I din C. proc. civ., coroborat cu art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, privind taxele judiciare de timbru.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) teza a II-a noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de reclamanţi şi de pârâte, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii C. şi D. şi de pârâtele A. S.A. Bucureşti şi B. - prin mandatar A. S.A. Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 2201 A din 04 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2019.

Procesat de GGC - NN