Effect of insolvency proceedings on limitation periods and interpretation of contractual penalty caps exceeding statutory limits

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 52.860,63 euro, reprezentând penalităţi contractuale calculate conform art. 4.1 din contractul încheiat la 23 septembrie 2008 şi cheltuieli de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 5547 din 22 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 51.718,08 euro reprezentând penalităţi de întârziere contractuale şi 19.790,93 RON cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.R.L., arătând că sentinţa apelată şi încheierea de şedinţă prin care prima instanţă a dispus asupra excepţiei prescripţiei sunt netemeinice şi nelegale.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin Decizia civilă nr. 1666A din 24 octombrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L.; a schimbat în parte încheierea de şedinţă din 23 aprilie 2015 în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 3 noiembrie 2011; a păstrat celelalte dispoziţii ale încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2015; a schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. având ca obiect penalităţi de întârziere anterioare datei de 3 noiembrie 2011 ca fiind prescrisă; a admis în parte cererea reclamantei S.C. A. S.R.L. având ca obiect penalităţi de întârziere aferente perioadei 3 noiembrie 2011 - 31 august 2012; a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 11.074,30 euro, echivalent în RON la data plăţii, curs BNR, reprezentând penalităţi de întârziere pentru perioada 3 noiembrie 2011 - 31 august 2012; a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 16.086,72 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. - prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, excepţia prescripţiei fiind soluţionată definitiv şi anterior de către Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2014 prin hotărârea din 24 septembrie 2014 pronunţată în acest dosar. Hotărârea Tribunalului Bucureşti nu a fost atacată cu apel.

Prin hotărârea Curţii de Apel a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 3 noiembrie 2011.

Recurenta consideră că în acest mod a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei pronunţată de tribunal în 2014.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa de apel a considerat în mod greşit, că demararea procedurilor de insolvenţă a debitoarei B. S.R.L. nu a afectat dreptul creditoarei de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru recuperarea penalităţilor de întârziere.

Faţă de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi ale art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recurenta consideră că orice cerere de chemare în judecată formulată de creditor pentru realizarea creanţei sale, cerere formulată după deschiderea procedurii de insolvenţă, ar fi fost suspendată de drept, acest caz împiedicând creditorul să facă acte de întrerupere.

Se arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 977 şi urm. C. civ., apreciind că dispoziţia contractuală prevăzută de art. 4.1 din contract este interpretabilă, putând fi privită din două puncte de vedere:

Clauza contractuală prevede că intimata va plăti o penalitate pentru întârzierea la plată, dar nu mai mult de 15% din valoarea facturii aferente întârzierii.

Instanţa de apel a considerat că formularea contractuală "din valoarea facturii aferente întârzierii" este susceptibilă de două interpretări:

1. să se ia în considerare valoarea facturii aferentă întârzierii

2. să se ia în considerare valoarea aferentă întârzierii.

Instanţa de apel a optat pentru a doua variantă, înlăturând cuvântul "factură" din contract. Astfel, interpretarea dată de instanţa de apel aduce atingere dreptului reclamantei de a primii penalităţi de întârziere conform clauzei contractuale agreate cu intimata.

Instanţa a considerat în mod greşit că se aplică dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 care prevăd că totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a prevăzut contrariul.

Recurenta consideră că atâta timp cât prin contract s-a prevăzut un anumit cuantum, o limită maximă până la care părţile pot pretinde penalităţi de întârziere, această înţelegere trebuie respectată. Aşadar, dacă prin contract este prevăzut un alt cuantum decât cel prevăzut de Legea nr. 469/2002, acest cuantum trebuie acordat.

F. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute de alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

În speţă, intimata-pârâtă a invocat în faţa instanţei de fond excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta-reclamantă nu a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat nici în faţa instanţei de fond şi nici în apel.

Pe de altă parte, în Dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a solicitat numai plata debitului principal rezultat din cele trei facturi în litigiu şi nu plata penalităţilor de întârziere.

Astfel, în respectivul dosar s-a solicitat obligarea B. S.R.L. la plata sumei de 302.175,04 RON reprezentând contravaloare lucrări executate şi facturate până în luna aprilie 2009 pentru şantierul din Bucureşti - C.

Aşa fiind, pentru penalităţile de întârziere neexistând nici un act începător de executare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958.

În mod legal a reţinut instanţa de apel că sunt prescrise pretenţiile reprezentând penalităţi de întârziere anterioare datei de 3 noiembrie 2011.

Criticile privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt nefondate.

Cursul prescripţiei dreptului la acţiune poate fi suspendat doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 13 şi art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 prevăd că "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare, sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale".

Legea însă oferă posibilitatea creditorilor de a formula cereri de înscriere la masa credală, însă recurenta nu a formulat o astfel de cerere.

Sunt nefondate şi criticile privind încălcarea voinţei părţilor contractante.

Astfel, părţile au limitat penalităţile de întârziere la un maxim de 15% din valoarea facturii aferente întârzierii.

Părţile nu au decis prin contractul încheiat în sens contrar dispoziţiilor Legii nr. 469/2002, ci au limitat penalităţile la acest maxim de 15% din suma achitată cu întârziere.

Aşadar, cuantumul de 15% se raportează la suma restantă, achitată cu întârziere şi nu la valoarea întregii lucrări. Expresia utilizată în contract este "valoarea facturii aferente întârzierii".

Aşa fiind, instanţa de apel nu a interpretat în mod greşit convenţia părţilor şi a reţinut în mod legal dispoziţiile art. 969 şi respectiv art. 1087 C. civ. - 1864.

Părţile nu au prevăzut în contract un alt cuantum al penalităţilor, astfel că nu au înţeles să înlăture de la aplicare dispoziţiile Legii nr. 469/2002.

În niciun caz, nu s-au prevăzut în contract penalităţi de întârziere care să depăşească suma asupra căreia sunt calculate, nefiind menţionat contrariul celor reglementate prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002.

Având în vedere aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1666/A din 24 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 martie 2019.

Procesat de GGC - NN