Contradictory findings on goods delivery under custody contracts in unpaid sales invoice claim

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 3 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 502.098,83 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise şi neachitate, iar, în subsidiar, constatarea compensării creanţelor reciproce până la suma de 308.020,70 RON şi obligarea pârâtei la plata sumei de 194,078,13 RON, reprezentând diferenţa facturilor emise şi neachitate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1516 - 1518, art. 1521 şi art. 1523 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Prin Sentinţa civilă nr. 118/2017 din 29 martie 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 501.344,22 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta C. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 27 iunie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre soluţionare secţiei a II-a civile a aceleiaşi curţi de apel, fiind înregistrată sub nr. x/2016*.

Prin Decizia nr. 764/A-C din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 4.310 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, s-a arătat în esenţă că, deşi raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1674 şi art. 1720 C. civ., instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1693 din acelaşi act normativ.

Or, temeiul de drept reţinut de instanţa de apel nu este aplicabil în prezenta cauză, întrucât intimata-pârâtă nu a făcut nicio plată către recurenta-reclamantă.

Totodată, autoarea recursului a susţinut că predarea-primirea rezultă dintr-un alt act juridic, nededus judecăţii, respectiv contractul de custodie încheiat între aceleaşi părţi, iar nu din contractul de vânzare.

Mai mult decât atât, în niciunul dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu se prevede o excepţie de la efectuarea plăţii ca urmare a transferului dreptului de proprietate.

De asemenea, recurenta-reclamantă a subliniat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut pe de o parte că, "chiar dacă prevederile art. 1720 C. civ. prevăd prioritar plata preţului, nu se poate reţine că numai pârâta are calitatea de debitor, rezultând neîndeplinirea propriei obligaţii de către reclamantă", iar pe de altă parte că, "(...) plata realizându-se de îndată ce proprietatea este transmisă (...)".

Autoarea recursului a învederat că instanţa de apel nu a motivat aprecierea sa în sensul că recurenta-reclamantă ar avea calitatea de debitoare faţă de intimata-pârâtă, în condiţiile în care această din urmă parte nu a formulat o cerere reconvenţională prin care să invoce pretenţii proprii, nu a indicat un eventual prejudiciu şi nici nu a dovedit o eventuală culpă a recurentei-reclamante.

Prin cererea de recurs s-a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1674 şi art. 1720 C. civ., când a reţinut că plata preţului este strâns legată de predarea bunurilor, întrucât părţile nu au convenit ca plata preţului să fie efectuată după predarea bunurilor.

De asemenea, a fost criticat considerentul prin care s-a reţinut că bunurile vândute nu au fost predate către cumpărător, în condiţiile în care contractele de custodie atestă predarea acestor bunuri.

Astfel, instanţa de apel nu a motivat cum ar fi putut să se efectueze predarea de către cumpărătorul (proprietar) C. S.A. către vânzătorul (custode) A. S.R.L., dacă nu s-ar fi efectuat anterior predarea de la vânzător la cumpărător.

Faptul că bunurile date în custodie nu au mai fost preluate ulterior de la custode nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, întrucât intimata-pârâtă C. S.A. nu a formulat cerere reconvenţională prin care să pretindă că a suferit un prejudiciu şi nici nu a dovedit că a depus diligenţe în vederea preluării bunurilor de la custode.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate probele aflate la dosarul cauzei, evocând în acest sens aspecte factuale ale cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 5 februarie 2018, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 19 februarie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 19 februarie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pentru motivele consemnate în cuprinsul încheierii de dezbateri.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat cum ar fi putut să se efectueze predarea de către cumpărătorul (proprietar) C. S.A. către vânzătorul (custode) A. S.R.L., dacă nu s-ar fi efectuat anterior predarea de la vânzător la cumpărător.

Critica recurentei-reclamante este fondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Ipoteza motivelor contradictorii se referă la două tipuri de contradicţii.

Pe de o parte, contradicţia poate exista între considerentele şi dispozitivul aceleiaşi hotărâri, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă dispozitivul cuprinde soluţia contrară, astfel încât nu se poate şti ce anume a decis instanţa.

Pe de altă parte, contradicţia poate exista şi între considerentele aceleiaşi hotărâri, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, în cuprinsul deciziei recurate, s-a reţinut că A. S.R.L. a primit în depozit bunurile menţionate în Facturile nr. x/2013 şi y/2013, conform proceselor-verbale şi contractelor de custodie încheiate între părţi (pag. 4, parag. 2).

Pe de altă parte, în cuprinsul aceleiaşi decizii, s-a reţinut că bunurile nu au fost predate efectiv de către A. S.R.L. (pagina 4, paragrafele 3, 8, 13 şi pag. 5 parag. 4).

Aşadar, instanţa de apel a respins pretenţiile deduse judecăţii, în temeiul excepţiei de neexecutare a contractului, reglementată de art. 1556 C. civ., ca urmare a nepredării bunurilor de către recurenta-reclamantă, deşi reţinuse, în prealabil, că aceeaşi parte a primit în depozit bunurile vândute, conform proceselor-verbale şi contractelor de custodie încheiate între părţi.

Contradicţia este evidentă din moment ce contractul de custodie (depozit) presupune remiterea materială a bunului pentru încheierea sa valabilă, fiind un contract real, conform art. 2103 alin. (2) C. civ.

În aceste condiţii, instanţa supremă constată că în decizia recurată se regăsesc considerente contradictorii în legătură cu predarea bunurilor vândute.

Existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul aceleiaşi hotărâri echivalează cu necercetarea fondului litigiului şi cu imposibilitatea instanţei de recurs de a stabili dacă normele de drept material au fost corect aplicate.

Prin urmare, instanţa de prim control judiciar nu a stabilit pe deplin împrejurările de fapt, iar, în contextul dat, nu se poate realiza verificarea legalităţii deciziei recurate prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva Deciziei nr. 764/A-C din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2019.

Procesat de GGC - NN