Validity of Supreme Judicial Council decision requiring majority vote of present members to resolve salary dispute

Asupra contestaţiei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea A.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 din 14.07.2016, contestatoarea A., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a chemat în judecată pe intimata Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând ca, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (2) din Anexa nr. VI, Capitolul VIII, Secţiunea 1 la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, să se dispună:

- anularea Hotărârii nr. 14/06.06.2016 adoptată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- admiterea contestaţiei formulate împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anularea în parte a ordinului în ceea ce o priveşte pe contestatoare şi obligarea la emiterea unui nou ordin de stabilire a drepturilor salariale ale contestatorei, conform solicitărilor din contestaţie.

S-a arătat de către contestatoare că prin Ordinul nr. 574/2015 i-au fost stabilite drepturile salariale şi că, împotriva acestui ordin, în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa nr. VI, Cap. VIII, Secţiunea 1 la Legea nr. 284/2010, a formulat contestaţie la Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respinsă prin Hotărârea nr. 14/06.06.2016.

Contestatoarea a arătat că, în fapt, prin Ordinul nr. 574/2015, i-a fost stabilit salariul, însă fără a-i fi incluse drepturile acordate prin sentinţa civilă nr. 1176/2010 pronunţată de Tribunalul Olt, irevocabilă prin nerecurare de la momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până în prezent, nefiind stabilită vechimea în muncă/vechimea în funcţie şi implicit stabilit salariul şi în raport de Decizia nr. 155 din 23.07.1991 emisă de Baroul Bucureşti, potrivit căreia vechimea în muncă trebuie recalculată începând cu data de 26.08.1991.

Împotriva acestui ordin contestatoarea a făcut contestaţie la Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a fost respinsă prin Hotărârea nr. 14/06.06.2016.

În speţă, s-a solicitat să se constate că hotărârea care face obiectul plângerii este nemotivată, atât în fapt, cât şi în drept, situaţie care trebuie să conducă la anularea acesteia, întrucât cerinţa motivării hotărârii menţionate este o dimensiune a legalităţii acesteia.

Cerinţa motivării se impune şi din perspectiva respectării dreptului la o bună administrare de care trebuie să dea dovadă autorităţile publice, iar Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca organ deliberativ în această procedură instituită de art. 7 alin. (2) din Anexa nr. VI, Cap. VIII, Secţiunea 1 din Legea nr. 284/2010, trebuie să se comporte adecvat dreptului la o bună administrare.

În cazul de faţă, Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuia să motiveze hotărârea adoptată şi pentru asigurarea transparenţei decizionale, specifică oricărei autorităţi cu atribuţii şi competenţe în domeniul cenzurării legalităţii ordinelor de stabilire a salariilor, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate.

De asemenea, s-a mai arătat că deciziile adoptate trebuie să fie motivate pentru a se înlătura caracterul discreţionar al acestora, care conduce implicit la încălcarea drepturilor persoanelor implicate în procedură, inclusiv cel privind liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, care poate fi exercitat deplin doar atunci când sunt cunoscute toate elementele de fapt şi de drept care au determinat respingerea contestaţiei formulate. De altfel, aceste drepturi sunt consacrate de Constituţia României şi trebuie aplicate/respectate, cu atât mai mult cu cât, în cauză, parte este o autoritate din cadrul celei mai înalte instanţe judecătoreşti din România.

În raport de cele arătate, s-a solicitat să se dispună anularea Hotărârii nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocându-se viciul de nelegalitate decurgând din nemotivarea actului, în fapt şi în drept.

Pe fond, s-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1176/19.10.2010, pronunţată de Tribunalul Olt, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost obligată la plata către contestatoare a drepturilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, începând cu 20.10.2008 până la 12.11.2010.

De asemenea, a fost obligată Înalta Curte să efectueze menţiunile corespunzătoare în carnetul de muncă şi să ia în calcul aceste drepturi la calcularea salariului, conform Legii nr. 330/2009 şi să plătească aceste drepturi.

Această sentinţă, irevocabilă, nu a fost pusă în executare nici în prezent, conform dispozitivului expres/clar al acesteia, motiv pentru care ordinul contestat este nelegal, întrucât nu cuprinde şi drepturile salariale menţionate de Hotărârea judecătorească irevocabilă nr. 1176/2010.

S-a susţinut că nelegalitatea ordinului de salarizare contestat în cauză se impune a fi constatată şi din perspectiva Deciziei nr. 23 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în dosarul nr. 1.367/1/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015), dată în interpretarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din H.G. nr. 1275/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 şi ale Legii nr. 47/1992, referitoare la pensiile de serviciu şi la acordarea indemnizaţiilor pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani.

În acest sens, au fost citate considerentele care ilustrează argumentaţia privind conţinutul sintagmei "indemnizaţie avută", precum şi cele referitoare la faptul că drepturile salariale prevăzute/acordate şi prin hotărâri judecătoreşti irevocabile "există definitiv şi permanent, lună de lună", fiind considerate drepturi definitiv câştigate.

Ca urmare, făcându-se referire şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, s-a solicitat să se constate că la efectuarea calculului indemnizaţiei reclamantei era necesar să se ţină seama de drepturile câştigate prin titlul executoriu invocat.

Pe de altă parte, s-a arătat că dispoziţia de la art. 5 din Legea nr. 71/2015 conduce la concluzia că aceste drepturi salariale se impunea a fi fost avute în vedere la calcularea salariului încă din anul 2009, legislaţia actuală confirmând interpretarea reclamantei, privind necesitatea respectării hotărârii judecătoreşti menţionate prin includerea în salariu şi plata drepturilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda aferentă.

Sub acest aspect, s-a arătat că prevederile art. 5 alin. (1) şi alin. (1)1 din Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, constituie temeiul legal privind includerea în indemnizaţiile judecătorilor a drepturilor salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007 potrivit hotărârilor judecătoreşti, iar în privinţa celor care nu aveau astfel de hotărâri, pentru a se da eficienţă sintagmei prevăzută la art. 5 alin. (1) "nivel de salarizare în plată pentru funcţii similare", salariul trebuia calculat în raport cu ceilalţi, astfel încât să fie exclusă orice formă de discriminare prin stabilirea unor salarii diferite pentru funcţii de acelaşi fel, în aceleaşi condiţii, în cadrul aceleiaşi instituţii.

În ceea ce priveşte solicitarea privind stabilirea vechimii în muncă, vechimii în funcţie şi implicit stabilirea salariului, în raport cu Decizia nr. 155 din 23.07.1991 emisă de Baroul Bucureşti, potrivit căreia vechimea în muncă trebuie recalculată începând cu data de 26.08.1991, când contestatoarea a devenit avocat, fiind înscrisă în evidenţa Baroului Bucureşti, urmând a fi făcute toate menţiunile referitoare la vechimea în muncă prin raportare la această dată, implicit punerea în concordanţă a evidenţelor privind dosarul profesional stabilirea/plata drepturilor salariale în mod corect, contestatoarea a arătat că în evidenţele privind dosarul său profesional figurează cu vechime în muncă calculată în raport cu data de 01.09.1991, uneori 02.09.1991, întrucât această decizie nu a fost menţionată anterior în carnetul de muncă.

În opinia contestatoarei, având în vedere Decizia nr. 155/1991 menţionată, se impun a fi făcute rectificări în sensul de a fi avută în vedere data de 26.08.1991 la calcularea vechimii în muncă şi emis ordin în acest sens cu privire stabilirea vechimii în muncă şi eventual vechimea în funcţie.

Ulterior, prin nota de concluzii scrise, depusă la dosarul cauzei pentru termenul de judecată din 17.02.2017, reclamanta A. şi-a suplimentat argumentaţia formulată prin cererea de chemare în judecată, prin invocarea, ca motiv de nulitate absolută a Hotătârii nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a nerespectării dispoziţiilor art. 20 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la cvorumul prevăzut pentru adoptarea hotărârilor în Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2. Apărările intimatei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulate prin întâmpinare

Intimata Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii formulate în cauză, cu consecinţa menţinerii Hotărârii nr. 14/06.06.2016, adoptată de Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Ordinului nr. 574/26.11.2015, emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a arătat că Ordinul nr. 574 din 26 noiembrie 2015, mai sus menţionat, a fost emis ca urmare a intrării în vigoare a modificării, prin O.U.G. nr. 35/2015, a prevederilor O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Prin actul normativ de modificare a fost introdus în O.U.G. nr. 83/2014 un nou articol, art. 11, potrivit căruia:

"(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu data de 1 decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul prevăzut în (…) anexa nr. VIII - Reglementări specifice personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cele aflate în coordonarea primului-ministru şi cele aflate sub controlul Parlamentului la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se majorează cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015. (2) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (2), cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizaţia brută de care beneficiază personalul prevăzut la alin. (1) se majorează cu acelaşi procent de 10%, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

S-a arătat astfel că ordinul de salarizare contestat în cauză a vizat punerea în executare şi aplicarea în concret a reglementării mai sus enunţate, în preambul menţionându-se expres că respectivul ordin fusese emis pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 35/2015.

S-a susţinut că aspectele invocate de către reclamantă în formularea contestaţiei şi, mai apoi, a acţiunii în instanţă excedează Ordinului nr. 574/2015 şi, ca atare, nu pot fi aduse în discuţie pe această cale, fiind evident că ordinul contestat nu priveşte nici punerea în executare a vreunei hotărâri judecătoreşti şi nici stabilirea vechimii în muncă sau a vechimii în funcţie, ci aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la majorarea cu 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015, a cuantumului brut al indemnizaţiilor de încadrare/salariilor de bază, precum şi a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din indemnizaţia brută/salariul brut de care beneficiază judecătorii.

Consideră intimata că ordinul atacat este legal, fiind emis în conformitate cu prevederile actului normativ a cărei aplicare a asigurat-o, iar Hotărârea nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă contestaţia formulată, în procedura prealabilă, împotriva Ordinului nr. 574 din 26 noiembrie 2015, a fost motivată, din cuprinsul acesteia reieşind care au fost considerentele ce au condus la adoptarea soluţiei.

3. Procedura derulată în cauză

În temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei s-au ataşat actele administrative atacate şi documentaţia aferentă.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra acţiunii formulate în cauză

Examinând actele administrative contestate, în raport cu motivele invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acţiunea formulată în cauză este întemeiată, în limita considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Prin Ordinul nr. 574 din 26 noiembrie 2015 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, emis în aplicarea art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 35/2015, au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantei A., judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu data de 01.12.2015.

Invocând neincluderea în drepturile salariale şi a creşterilor salariale stabilite în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1176/2010 pronunţată de Tribunalul Olt, ordinul de salarizare mai sus menţionat a fost contestat de către reclamantă la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedură administrativă, contestaţia astfel formulată fiind soluţionată prin Hotărârea nr. 14/06.06.2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul respingerii acesteia.

Ca urmare, reclamanta a formulat prezenta acţiune în justiţie, prin intermediul căreia s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 14/2016 emisă în procedura contestaţiei administrative şi, subsecvent admiterii contestaţiei, anularea parţială a Ordinului de salarizare nr. 574/2015 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, conform solicitărilor din contestaţia administrativă.

Cererea de chemare în judecată a fost susţinută cu argumente de nelegalitate ce vizează fondul pretenţiei formulate, astfel cum acestea au fost mai sus redate în cuprinsul prezentei decizii, cât şi cu aspecte de nelegalitate circumscrise neregularităţii referitoare la nemotivarea actelor administrative şi la nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează organizarea şi funcţionarea colegiului de conducere al instanţei supreme, cu referire la cvorumul prevăzut pentru adoptarea hotărârilor în colegiul de conducere.

Luând în examinare această ultimă neregularitate invocată exclusiv în privinţa Hotărârii nr. 14/2016 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, raportat la celelalte motive de nelegalitate invocate în cauză, necesită prioritate în examinare, Înalta Curte constată întemeiată susţinerea reclamantei, hotărârea din contestaţia administrativă formulată împotriva ordinului de salarizare fiind nelegală, pentru faptul că la adoptarea acesteia nu şi-au exprimat votul majoritatea membrilor care au participat la şedinţa Colegiului de Conducere de la termenul din 06 iunie 2016.

Astfel, potrivit art. 17 alin. (1) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 21.09.2004, cu modificările şi completările ulterioare:

"(1) Preşedintele, vicepreşedinţii şi 9 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secţii, constituie Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (...)

(3) La şedinţele colegiului de conducere pot participa şi preşedinţii de secţii."

De asemenea, potrivit art. 19 alin. (1) lit. i1) din Regulament, între atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se regăseşte şi cea referitoare la soluţionarea contestaţiilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Conform art. 20 alin. (3) din Regulamentul mai sus menţionat:

"(3) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este legal constituit în prezenţa a cel puţin 7 dintre membrii săi. Hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi."

Or, în speţă, se constată că dispoziţiile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Regulament nu au fost respectate, nefiind îndeplinită cerinţa de cvorum prevăzută pentru valabila adoptare a hotărârilor în colegiul de conducere.

Aşa cum rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 14/2016 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depusă la fila 54 şi urm. dosar, din cei 9 membri prezenţi la lucrările şedinţei din 06 iunie 2016, numai 4 membri au participat la soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei, ceilalţi 5 membri prezenţi, şi anume preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecător B., în calitate de emitent al ordinului de salarizare contestat, cât şi judecătorii C., D., E. şi F., declarând că nu participă la dezbateri şi nici la vot, în considerarea situaţiei de conflict de interese declarată la începutul şedinţei.

Ca urmare, conform menţiunilor înscrise în cuprinsul şi dispozitivul Hotărârii nr. 14/06.06.2016, respectiva hotărâre a fost adoptată cu majoritatea voturilor exprimate, majoritate stabilită în caz ca fiind corespunzătoare unui număr de 4 voturi, ca diferenţă între cei 9 membri prezenţi la lucrările şedinţei de la acea dată şi ceilalţi 5 membri care nu au participat la dezbateri şi nu au votat în procedura privind soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei A.

Însă, o hotărâre valabilă în procedura administrativă privind pe reclamantă nu putea fi luată decât cu majoritatea membrilor colegiului de conducere, majoritate care presupunea participarea la dezbateri şi la vot a unui număr de cel puţin 5 membri ai colegiului, în cazul în care dispoziţiile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Regulament, conform cărora hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi, se interpretează în sensul că se referă la membrii prezenţi, ori a unui număr de 7 membri, pentru situaţia în care se consideră că dispoziţiile legale enunţate se referă la majoritatea membrilor care formează Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În oricare variantă - opinia instanţei fiind aceea că teza a II-a a alin. (3) al art. 20 din Regulament se interpretează, în contextul întregii reglementări legale privind activitatea şi procedura de adoptare a hotărârilor în colegiul de conducere, în sensul că "votul majorităţii membrilor săi" se referă la votul majorităţii membrilor prezenţi, Hotărârea nr. 14 din 06.06.2016, adoptată cu număr de 4 voturi, nu poate fi considerată ca reprezentând o hotărâre care respectă condiţia de validitate din perspectiva cvorumului legal.

Nerespectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Regulament, privitoare la condiţia de cvorum ce trebuie îndeplinită pentru adoptarea hotărârilor în structura administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, determină nulitatea Hotărârii nr. 14/06.06.2016 emisă în contestaţia administrativă formulată de reclamanta A., situaţie în care, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, admiţând în parte de chemare în judecată, numai sub acest motiv, se va dispune anularea parţială a hotărârii atacate şi obligarea intimatei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre adoptată cu cvorum legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite, în parte, contestaţia formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Anulează, în parte, Hotărârea nr. 14 din 06 iunie 2016, adoptată de Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulate de contestatoare împotriva Ordinului nr. 574/26.11.2015.

Obligă Colegiul de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să soluţioneze această contestaţie printr-o hotărâre adoptată cu cvorumul legal.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2017.