Invalidity of state public domain inventory entry due to lack of valid title for property acquired via pre-1989 expropriation decree

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 28.04.2015 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a pct. MF108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 4 ha menţionată în Titlurile de proprietate nr. x şi nr. y/25.04.2008 emise de Comisia pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bucureşti, excepţie invocată de către reclamantele A. şi B. în cauza privind pe aceste reclamante şi pe pârâţii Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti, Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa - Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii Fondului Funciar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Subcomisia Locala de Fond Funciar a Sectorului 1, Agenţia Domeniilor Statului şi Guvernul României.

În motivarea excepţiei de nelegalitate, în esenţă, reclamantele au arătat că, în Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006 - "Lista bunurilor concesionate, închiriate/date cu titlu gratuit (Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale)", la pct. MF108348, este înscris terenul în suprafaţă de 430 ha situat în Bucureşti, b-dul x nr. 4.

Au arătat reclamantele că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat; pârâtele nu au făcut dovada că statul român a dobândit cu titlu valabil terenul în suprafaţă de 4 ha înscris în Titlurile de proprietate nr. x şi nr. y/25.04.2008 emise de Comisia pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Bucureşti, astfel că acest imobil a fost inclus în mod nelegal în inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului; art. 35 din Legea nr. 18/1991 prevede, de asemenea, că aparţin statului doar terenurile care au intrat în mod legal în proprietatea acestuia până la data de 1 ianuarie 1990; or, pârâtele nu au prezentat nici un titlu care să ateste intrarea dreptului de proprietate asupra litigiului în patrimoniul statului.

Au concluzionat reclamantele în sensul că pct. MF108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006 încalcă art. 6 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Prin încheierea din 14.09.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a constatat că pârâta Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti este decăzută din dreptul de a propune proba cu expertiză judiciară specialitatea "topografie", în raport de dispoziţiile art. 254 C. proc. civ., întrucât nu a propus această probă prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că necesitatea probei a rezultat din cercetarea judecătorească, dar nu a susţinut că nu a putut prevedea nevoia administrării dovezii, astfel cum prevede textul legal menţionat anterior.

Prin încheierea din 14.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a amânat pronunţarea soluţiei pentru data de 21.12.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4191 din 21.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia de nelegalitate formulată de reclamanţii C., moştenitor al defunctei B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti Bucureşti, Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa - Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Comisia Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii Fondului Funciar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Subcomisia Locală de Fond Funciar a Sectorului 1 Bucureşti, Agenţia Domeniilor Statului şi Guvernul României;

- a constatat nelegalitatea pct. M.F.108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 3 ha, menţionate în Titlul de proprietate nr. x emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi a suprafeţei de 1 ha, menţionate în Titlul de proprietate nr. x emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin excepţia de nelegalitate care formează obiectul prezentului dosar reclamantele au solicitat constatarea nelegalităţii pct. M.F.108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a unor suprafeţe de teren, susţinând, în esenţă, că aceste suprafeţe nu fac parte din domeniul public al statului.

A reţinut instanţa că aprecierea legalităţii actului administrativ contestat trebuie făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acestuia şi că H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului a fost emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

În opinia instanţei de fond, pentru a putea fi inclus în mod legal în inventarul întocmit prin H.G. nr. 1705/2006 în temeiul art. 20 din Legea nr. 213/1998, bunul trebuia să facă parte din domeniul public al statului.

Aşadar, s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate, pentru ca un bun să facă parte din domeniul public al statului, şi, subsecvent, să poată fi inventariat ca atare prin hotărâri de Guvern, nu este suficient ca acesta să fie, potrivit legii sau prin natura sa, de uz sau de interes public, ci trebuie să fie şi dobândit de stat prin modurile prevăzute de lege; în cazul bunurilor dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, "dobândirea prin modurile prevăzute de lege" presupune ca bunul să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

A apreciat instanţa de fond că în cauză nu s-a dovedit că terenul menţionat la pct. M.F. 108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce priveşte parcelele care fac obiectul titlurilor de proprietate ale reclamantelor, ar fi fost dobândit de stat printr-unul dintre modurile prevăzute de lege (potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998), respectiv în temeiul unui titlu valabil, întocmit cu respectarea dispoziţiilor de drept intern constituţionale şi legale, şi de drept internaţional, întrucât:

a) Hotărârile de Guvern în care a fost menţionată apartenenţa terenului la domeniul statului nu pot fi considerate titluri ale statului, deoarece inventarierea bunurilor nu echivalează cu dobândirea acestora; de altfel, menţionarea unui bun în actele administrative emise nu este reglementată de nicio dispoziţie legală drept modalitate de dobândire a bunului de către stat;

b) Decretul nr. 91/1950 pentru exproprierea pentru utilitate publică a suprafeţei de teren şi construcţii, prin care au fost expropriate mai multe terenuri situate în comuna Băneasa, nu constituie un titlu valabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, deoarece nu a fost emis cu respectarea Constituţiei în vigoare la acel moment, a C. civ. şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.

A reţinut instanţa de fond că prin Decretul nr. 91/1950 s-a dispus exproprierea terenurilor indicate în cuprinsul acestuia fără nicio despăgubire, contrar dispoziţiilor de drept intern şi internaţional anterior menţionate, situaţie în care acest act nu poate fi considerat un titlu valabil de preluare a imobilului în proprietatea (domeniul public al) statului, iar faptul că, în baza Legii nr. 10/2001, moştenitorilor proprietarului expropriat nu le-a fost restituit în natură imobilul revendicat, ci au fost stabilite măsuri reparatorii prin echivalent, nu confirmă legalitatea preluării imobilului în proprietatea statului.

În opinia Curţii de apel, nici faptul că imobilul în discuţie este indispensabil activităţii de cercetare desfăşurate de o instituţie a statului nu este de natură a valida preluarea fără titlu efectuată de către stat. De altfel, aşa cum reiese din art. 3 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, uzul sau utilitatea publică sau includerea bunului în anexa la lege reprezintă doar una dintre condiţiile includerii bunului în domeniul public; o altă condiţie este reprezentată de dobândirea bunului în condiţiile (cu respectarea) legii, iar ambele cerinţe nu sunt prevăzute alternativ, ci cumulativ.

A apreciat instanţa de fond că faptul că decretul de expropriere nu a fost atacat, desfiinţat sau anulat este lipsit de relevanţă din perspectiva Legii nr. 213/1998, care este referă, prin art. 6 alin. (1), doar la intrarea bunului în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, nu şi la intrarea bunului în proprietatea statului în temeiul unor acte care nu au fost în mod formal invalidate. Consolidarea actului de expropriere şi a titlului de proprietate al statului, începând cu data acordării măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit Legii nr. 10/2001, nu este prevăzută ca atare de nicio dispoziţie legală, astfel că nu poate fi reţinută.

S-a arătat în considerentele sentinţei recurate că actele normative (de exemplu Legea nr. 72/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Siseşti" şi a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii şi industriei alimentare) şi administrative (de exemplu H.G. nr. 517/1999 privind scoaterea din inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi din administrarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale - Oficiul pentru Studii Pedologice şi Agrochimice Timişoara a unui imobil retrocedat, în condiţiile legii), care au menţionat apartenenţa imobilului în discuţie la domeniul public al statului, nu constituie moduri reglementate de Constituţie sau de legi de dobândire a proprietăţii bunului de către stat, ci doar au consacrat o apartenenţă de facto a bunului, nu de jure.

S-a mai reţinut şi că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevede expres competenţa instanţelor de a verifica valabilitatea titlului statului, fără a condiţiona efectuarea verificării de exercitarea unei proceduri judiciare specifice.

Astfel, pentru motivele de fapt şi de drept prezentate, constatându-se că nu s-a făcut dovada că statul ar deţine un titlu valabil pentru terenurile menţionate în titlurile de proprietate ale reclamantelor, Curtea, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a admis excepţia de nelegalitate formulată şi a constatat nelegalitatea pct. M.F.108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 3 ha, menţionată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi a suprafeţei de 1 ha, menţionată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.

I. În motivarea recursului declarat, pârâtul Guvernul României arată că soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Subliniază recurentul-pârât că obiectul litigiului pendinte este reprezentat de excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, însă prin analiza efectuată în cauză instanţa de fond a depăşit, în mod evident, atribuţiile unei instanţe de contencios administrativ, analizând pricina ca o veritabila instanţă de drept comun, depăşind cu atât mai mult atribuţiile unei instanţe învestite cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate.

Arată recurentul că nu se poate admite că valabilitatea titlului Statului poate fi verificată pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât, pe de o parte, aceasta excede excepţiei de nelegalitate, iar, pe de altă parte, aspectul deosebit de important, pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere, este că Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (Legea nr. 213) a fost adoptată în anul 1998, în timp ce instituţia excepţiei de nelegalitate a fost introdusă abia în noua lege a contenciosului administrativ (Legea nr. 554), în anul 2004.

Prin urmare, este mai mult decât evident faptul că, odată ce Legea nr. 213/1998 face trimitere la acţiunea în revendicare, în niciun caz valabilitatea titlului Statului nu poate fi verificată de instanţa de contencios administrativ, cu atât mai mult pe calea excepţiei de nelegalitate, instituţie introdusă după şase ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Recurentul critică faptul că instanţa de fond nu s-a limitat să soluţioneze doar excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, ci a verificat inclusiv valabilitatea titlului Statului, chestiune care este de competenţa unei instanţe de drept comun, învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare.

În opinia recurentului, aşa cum rezultă din considerentele soluţiei de fond, instanţa de contencios administrativ, învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, a verificat exclusiv valabilitatea titlului Statului, substituindu-se astfel unei instanţe de drept comun.

Recurentul apreciază că şi invocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 este eronată, o astfel de analiză putând fi făcută doar într-o acţiune de anulare a actului administrativ în discuţie, prin care se analizează dacă reclamanţii au fost vătămaţi într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

Prin urmare, analiza făcută de instanţa de fond excede obiectului cauzei, care este reprezentat exclusiv de excepţia de nelegalitate, instanţa verificând exclusiv valabilitatea titlului Statului, soluţia pronunţată fiind nelegală.

II. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., arătând că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Arată recurentul că singura chestiune de drept care trebuie analizată de instanţa judecătorească în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate este dacă H.G. nr. 1705/2006 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv dacă inventarul bunurilor din domeniul public al statului întocmit de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţi publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, a fost centralizat de Ministerul Finanţelor Publice şi supus spre aprobare Guvernului.

Or, în opinia recurentului, instanţa de fond nu a ţinut seama de poziţia procesuală exprimată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin notele scrise, câtă vreme, practic, s-a substituit unei instanţe de drept comun.

Subliniază recurentul că, deşi obiectul litigiului este reprezentat de excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, prin analiza efectuată în cauză instanţa de fond a depăşit, în mod evident, atribuţiile unei instanţe de contencios administrativ (analizând pricina ca o veritabilă instanţă de drept comun), cu atât mai mult pe cele ale unei instanţe învestite cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate.

Arată recurentul că, pe de o parte, contrar celor reţinute de instanţa de fond, problema dacă terenurile menţionate în titlurile de proprietate ale reclamanţilor fac sau nu fac parte din terenul în suprafaţă de 430 ha, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 4, nu prezintă relevanţă exclusiv pentru soluţionarea litigiului pe fond.

Mai arată recurentul că instanţa de fond nu putea verifica dacă suprafeţele de teren incluse în titlurile de proprietate ale reclamanţilor, respectiv cele incluse în H.G. nr. 1705/2006, se suprapun, prin compararea titlurilor de proprietate cu Anexa 3.35 din Legea nr. 45/2009, acest lucru neputându-se realiza decât prin efectuarea unei expertize topografice, astfel cum a solicitat pârâta Academia de Ştiinţe Agricole Silvice,,Gheorghe Ionescu-Siseşti" prin cererea de probatorii depusă la termenul de judecată din 20.04.2016.

Precizează recurentul că, din acest motiv, cererea de recurs este îndreptată inclusiv împotriva încheierii din data de 14.09.2016, prin care instanţa de fond a respins proba cu expertiză topografică.

În opinia recurentului, instanţa de fond s-a transformat într-o veritabilă instanţă de drept comun, depăşind sfera excepţiei de nelegalitate din materia contenciosului administrativ, fiind evident că valabilitatea titlului statului nu poate fi verificată, în accepţiunea legii, decât în cadrul unor acţiuni în revendicare.

Punctează recurentul că nu se poate admite că valabilitatea titlului statului poate fi verificată pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât aceasta excede excepţiei de nelegalitate.

Prin urmare, este mai mult decât evident faptul că, odată ce Legea nr. 213/1998 face trimitere la acţiunea în revendicare, în niciun caz valabilitatea titlului statului nu poate fi verificată de instanţa de contencios administrativ, cu atât mai mult pe calea excepţiei de nelegalitate, instituţie introdusă după şase ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998.

Recurentul critică faptul că instanţa de fond nu s-a limitat să soluţioneze doar excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1705/2006, ci a verificat inclusiv valabilitatea titlului Statului, chestiune care este de competenţa unei instanţe de drept comun, învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare.

În opinia recurentului, aşa cum rezultă din considerentele soluţiei de fond, instanţa de contencios administrativ, învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, a verificat exclusiv valabilitatea titlului Statului, substituindu-se astfel unei instanţe de drept comun.

Arată recurentul că din considerentele hotărârii judecătoreşti rezultă că instanţa de fond nu a ţinut seama de apărările formulate în cauză, prin actul procedural depus pentru termenul de judecată din data de 14.12.2016 de administratorul bunului în litigiu (Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice,,Gheorghe Ionescu-Siseşti").

Recurentul apreciază că şi invocarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 este eronată, o astfel de analiză putând fi făcută doar într-o acţiune de anulare a actului administrativ în discuţie, prin care se analizează dacă reclamanţii au fost vătămaţi într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim.

Prin urmare, analiza făcută de instanţa de fond excede obiectului cauzei, care este reprezentat exclusiv de excepţia de nelegalitate, instanţa verificând exclusiv valabilitatea titlului Statului, soluţia pronunţată fiind nelegală.

Examinând cauza prin prisma criticilor cuprinse în cererile de recurs, critici ce urmează a fi grupate şi analizate împreună, corespunzător motivelor de recurs invocate şi argumentelor comune indicate în dezvoltarea acestora, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că prin excepţia de nelegalitate invocată reclamantele au solicitat constatarea nelegalităţii pct. M.F. 108348 din Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, în ceea ce priveşte includerea în domeniul public a suprafeţei de 3 ha, menţionată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor şi a suprafeţei de 1 ha, menţionată în Titlul de proprietate nr. x, emis de Comisia Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, susţinând, în esenţă, că suprafeţele de teren nu fac parte din domeniul public al statului.

Învestită cu controlul de legalitate, pe cale incidentală, a respectivului act administrativ, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nelegalitatea dispoziţiilor Anexei 3 din H.G. nr. 1705/2006 cu privire la terenul în discuţie, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Fiind vorba despre o hotărâre de guvern care atestă domeniul public al statului, cu referire la un teren inclus în inventarul centralizat prin prisma destinaţiei sale - cercetare ştiinţifică în domeniul agricol - în mod corect judecătorul fondului a examinat legalitatea prin raportare la prevederile corespunzătoare din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (art. 6 şi art. 7), Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (art. 35) şi H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, adoptată în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi al art. 10 din Legea nr. 218/1998.

În raport cu natura şi conţinutul H.G. nr. 1705/2006, este evident că aceasta nu constituie în sine un titlu de proprietate în favoarea statului, ci are ca efect doar aprobarea inventarului centralizat întocmit conform art. 20 din Legea nr. 213/1998 şi plasarea bunurilor inventariate într-un anumit regim juridic, motiv pentru care, în fundamentarea deciziei administrative, autoritatea emitentă trebuia să prezinte un titlu valabil în baza căruia statul a dobândit proprietatea, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, verificarea conformităţii actului legislativ cu dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, nu se realizează, astfel cum susţine recurentul Guvernul României, doar prin raportare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 213/1998, ci prin raportare la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, text legal care consacră modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, astfel cum era în vigoare la data adoptării hotărârii de guvern.

Astfel, potrivit textului legal precitat: "Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege".

Sub acest aspect, este de observat că, în cadrul controlului de legalitate al H.G. nr. 1705/2006, instanţa de fond, constatând că în speţă nu au fost produse probe din care să rezulte că statul român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu într-una din modalităţile reglementate de art. 7 din Legea nr. 213/1998, în mod corect a statuat că hotărârea de guvern este nelegală în privinţa terenului în discuţie, simpla includere într-o listă de inventar a unui bun, neputându-l plasa, automat, în domeniul public al statului.

Susţinerile recurenţilor cu privire la valabilitatea titlului statului sunt apreciate ca nefondate, întrucât nu fac dovada existenţei unui drept de proprietate al statului român.

Instanţa de control judiciar constată că este judicios şi argumentul legat de nerespectarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care a consfinţit apartenenţa la domeniul public a terenurilor proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă.

Pentru incidenţa acestui text, era necesar ca terenurile să fie proprietate de stat şi să facă obiectul unei hotărâri de guvern, adoptată la propunerea Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care să delimiteze suprafeţele de teren strict necesare cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă şi pe cele destinate producţiei din administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă.

În acest scop a fost adoptată H.G. nr. 517/1999, anterior menţionată, al cărei conţinut a fost însă corect analizat în sentinţa recurată, în sensul că nu cuprinde elementele de identificare ale terenurilor, pentru a se putea stabili că se referă şi la terenul asupra căruia se derulează litigiul de fond în care a fost invocată excepţia de nelegalitate.

Într-adevăr, Anexa nr. 1 a H.G. nr. 517/1999, intitulată "Suprafeţele de teren din domeniul public al statului, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă", prevede doar suprafaţa totală a terenului, suprafaţa de teren strict necesară cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi suprafaţa de teren destinată producţiei, pentru fiecare dintre staţiunile sau institutele de cercetare şi producţie aflate în listă, fără ca terenurile ce compun acele suprafeţe totale să fie individualizate.

Argumente similare se regăsesc şi în practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Astfel, prin Deciziile nr. 1080/28 februarie 2012, nr. 561/07.02.2014 şi nr. 3332/23.11.2016, au fost menţinute soluţiile de admitere a excepţiei de nelegalitate a unei poziţii din Anexa 4, respectiv Anexa 3 ale H.G. nr. 1705/2006, prin raportare la prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998, care consacră modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, reţinându-se că valabilitatea atestării domeniului public al statului este condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

Acelaşi raţionament fundamentează şi soluţia de admitere a acţiunii în anularea parţială a Anexei 1 a H.G. nr. 1705/2006, pronunţată prin Decizia nr. 3830/30 iunie 2011, în motivarea căreia s-a reţinut că nu a fost probată modalitatea prin care terenul în litigiu a intrat în proprietatea statului.

Înalta Curte reţine că atestarea terenului ca făcând parte din domeniul public al statului prin hotărâri de guvern succesive este lipsită de relevanţă juridică din perspectiva controlului de legalitate exercitat asupra hotărârii de guvern contestată pe calea excepţiei de nelegalitate, după cum e lipsită de relevanţă, date fiind limitele controlului judecătoresc exercitat pe această cale, în care nu se compară titlurile părţilor, şi anterioritatea sau posterioritatea ei faţă de titlul invocat de intimaţii-reclamanţi.

Sub acest aspect se impune precizarea că, în raport de limitele învestirii stabilite prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu cade în competenţa instanţei de contencios administrativ să examineze argumentele recurenţilor care tind să demonstreze nelegalitatea titlului emis, acesta urmând a fi examinate de instanţa de drept comun.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Guvernul României împotriva sentinţei nr. 4191 din 21.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii din 14.09.2016 şi a încheierii din 14.12.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în prezentul dosar, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin încheierea din 14.09.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a constatat că pârâta Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti este decăzută din dreptul de a propune proba cu expertiză judiciară specialitatea "topografie", în raport de dispoziţiile art. 254 C. proc. civ., întrucât nu a propus această probă prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că necesitatea probei a rezultat din cercetarea judecătorească, dar nu a susţinut că nu a putut prevedea nevoia administrării dovezii, astfel cum prevede textul legal menţionat anterior.

Prin încheierea din 14.12.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a amânat pronunţarea soluţiei pentru data de 21.12.2016, dată la care s-a pronunţat sentinţa recurată.

Astfel, pentru aceleaşi considerente expuse anterior şi în raport de soluţia dată cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei recurate, Înalta Curte va respinge ca nefondat şi recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii din 14.09.2016 şi a încheierii din 14.12.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva încheierii din 14.09.2016, încheierii din 14.12.2016 şi a sentinţei civile nr. 4191 din 21.12.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 4191 din 21.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2017.