Res judicata bar to enforcement sanction and moral damages claim against administrative authority

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/11.03.2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat sancţionarea pârâtei pentru refuzul cu rea credinţă de a-i pune în executare sentinţa civilă nr. 871/23.09.1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în termen de 30 de zile de la pronunţarea definitivă a hotărârii judecătoreşti în prezenta cauză, precum şi obligarea acesteia la plata de daune morale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1005 din 07.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat.

A fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat şi s-a respins cererea formulată împotriva pârâtului B., ca neîntemeiată.

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe reclamantul A. a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii.

S-a arătat de către recurent că prin prezentul recurs urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu în vederea punerii în executare a sentinţei nr. 8711/1998.

S-a considerat că prin sentinţa recurată instanţa de fond i-a încălcat dreptul de acces al justiţie reglementat de dispoziţiile Constituţiei României şi ale art. 6 din CEDO.

În fine, s-a apreciat de către recurent că prima instanţă a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 4, 5, 6 şi 7 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 6, 13 din Convenţia europeană a drepturile omului.

Prin răspunsul la întâmpinare au fost reiterate susţinerile din cererea de recurs.

4. Apărările intimaţilor

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor s-a solicitat respingerea recursului ca nelegal şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul - pârât B. în calitate de Preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor s-a solicitat respingerea recursului ca nelegal şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca legală şi temeinică.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 aprilie 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1005 din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu art. 488 alin. (1), pct. 4, 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din Noul C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Reclamantul - recurent a solicitat sancţionarea pârâtului pentru refuzul cu rea credinţă de a pune în executare sentinţa civilă nr. 871/23.09.1998, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în termen de 30 de zile de la pronunţarea definitivă a hotărârii judecătoreşti în prezenta cauză, precum şi obligarea acesteia la plata de daune morale.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Se reţine că prima instanţă fondului, a soluţionat pricina constatând existenţa autorităţii lucrului judecat, fără a soluţiona cauza pe fond, astfel că Înalta Curte urmează a analiza doar aceste motive ce vizează modalitatea in care s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ.

Excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie procesuală de fond, absolută, de ordine publică, reglementată prin dispoziţii cu caracter imperativ, fiind menită să asigure stabilitate raporturilor juridice şi eficienţă întregii activităţi judiciare.

Conform dispoziţiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată" iar conform alin. (2):

"Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Conform dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ.:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. dă expresie funcţiei negative a lucrului judecat, potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de părţi, obiect şi cauză.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el putând cunoaşte limitări decurgând din aplicarea altor principii.

În cauză, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, cererea reclamantului formulată in temeiul art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004 a fost soluţionată de către instanţele de judecată prin sentinţa civilă nr. 110/15.01.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 92/16.01.2015.

În raport de considerentele de fapt şi de drept de mai sus Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă şi, constatând că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea sentinţei, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1005 din 7 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2017.