Taxpayer’s VAT deduction annulment upheld as substantive conditions met despite invoice and reporting omissions.

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.01.2015 reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, anularea Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de A.N.A.F-D.G.S.C. precum şi a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2014 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, a Raportului de inspecţie fiscala nr. x/30.06.2014 şi a Dispoziţiei nr. 421 din 30.06.2014 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3337 din data de 14 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi a dispus anularea Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de A.N.A.F., a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.06.2014. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că astfel cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscala - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, contestaţia administrativă formulată de către reclamantă împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2014 a fost respinsă pentru considerente de ordin formal, iar nu pentru de neîndeplinirea de către reclamantă a cerinţelor de fond privind realitatea operaţiunilor economice care au stat la baza emiterii facturilor fiscale în legătură cu care aceasta şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA, iar anularea acesteia se impune întrucât în prezenta cauză organele de control fiscal nu au făcut proba caracterului fictiv al operaţiunilor care au stat la baza emiterii facturilor şi nu a dovedit că tranzacţiile din care derivă acest drept constituie o practică abuzivă, astfel încât dreptul reclamantei de a deduce TVA aferent acestor facturi trebuie recunoscut.

S-a mai arătat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezulta că furnizorul din Olanda a formulat corecţii ale declaraţiei prestaţiilor intracomunitare in cadrul cărora este evidenţiată operaţiunea efectuata către Romania sub codul x in valoare de 5.389.109 EUR, codul de înregistrare în scopuri de TVA în Romania corespunde societăţii A. S.R.L., iar suma menţionată în corecţie este cea din factura fiscala aferenta achiziţiei intracomunitare. De asemenea, din declaraţia data de B. la 23.09.2014 rezulta ca aceasta societate a formulat şi înregistrat la autoritatea competenta declaraţia intra stat pentru livrarea efectuata către A. S.R.L., parc fotovoltaic Bobiceşti, Olt, iniţial eronata cu referire la societatea C., însă declaraţia intra stat a fost rectificata la data de 28.07.2014 in sensul livrării către A. S.R.L.

A mai arătat prima instanţă că reclamata a efectuat o achiziţie intracomunitară de bunuri potrivit art. 20 din Directiva 2006/112/CE şi art. 1301 din Codul fiscal, achiziţie intracomunitara care reprezintă un fapt generator al taxei pe valoarea adăugată potrivit art. 68 din Directiva, supusa taxării inverse şi care da naştere dreptului de deducere potrivit art. 167 din Directiva privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

1. Recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a arătat în motivarea căii de atac, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond nu arată în nici un fel care sunt propriile argumente pentru a considera că intimata nu ar datora taxa impusă şi nici motivul pentru care a înlăturat argumentul instituţiei în legătură cu corecta încadrare din punctul de vedere al TVA a operaţiunilor economice ale intimatei. Simpla citare a unor texte legale pe care instanţa le consideră aplicabile în cauză sau simple afirmaţii, fără un fundament legal concret, nu sunt suficiente pentru a da consistenţă motivării hotărârii, instanţa de control judiciar neputând să analizeze argumentele în baza cărora instanţa de fond a ajuns la această soluţie.

- în mod greşit instanţa de fond a reţinut că în cauză organele de control nu au făcut proba caracterului fictiv al operaţiunilor care au stat la baza emiterii facturilor şi nu au dovedit că tranzacţiile din care derivă acest drept constituie o practică abuzivă, astfel încât dreptul intimatei de a deduce TVA aferent acestor facturi trebuie recunoscut.

- instanţa a reţinut că factura a fost corectată, însă această factură a fost corectată ulterior încheierii inspecţiei fiscale, respectiv la data de 10.09.2014 şi 14.09.2014, astfel că în speţă nu pot fi aplicabile prevederile art. 159 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

- nu pot fi reţinute afirmaţiile privind achitarea taxei pe valoarea adăugată prin taxare inversă, întrucât atât timp cât condiţiile de formă pentru acordarea dreptului de deducere nu au fost îndeplinite, iar furnizorul din Olanda nu a declarat operaţiunea ca livrare intracomunitară, persoana obligată la plata taxei este chiar intimata.

- din jurisprudenţa europeană se reţine că CJUE lasă la latitudinea fiecărui stat membru să stabilească condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

2. Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a arătat în motivarea căii de atac, în esenţă, următoarele:

- S.C. A. S.R.L. a declarat achiziţia intracomunitară de bunuri în timp ce partenerul din Olanda nu a declarat această livrare. Instanţa de fond eronat a reţinut că societatea a achitat TVA prin taxare inversă, argumente ce nu pot fi reţinute deoarece nu au fost îndeplinite condiţiile pentru acordarea dreptului de deducere.

- instanţa de fond bazându-se pe legislaţia comunitară descrisă pe larg şi nu pe probele şi argumentele organelor fiscale consideră normal comportamentul S.C. A. S.R.L. care, după control, în timpul soluţionării plângerii prealabile şi în timpul judecării cauzei depune şi mai ales rectifică documentele făcând dovada că petenta îşi asumă propria culpă şi că constatările echipei de control sunt temeinic dovedite.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei civile recurate ca legală şi temeinică, arătând că:

- toate criticile recurentei ANAF subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate, în condiţiile în care din analiza hotărârii instanţei de fond rezultă că aceasta relevă în mod detaliat şi complex motivele de fapt şi drept pe care instanţa le-a avut în vedere în soluţionarea cererii deduse judecăţii.

- analizând legalitatea şi temeinicia actelor administrativ-fiscale contestate prin prisma şi în limitele investirii potrivit cererii de chemare în judecată, raportat la probele administrate în cauză, probe apreciate şi valorificate în mod corect de instanţa de fond, este pe deplin justificată soluţia şi motivarea instanţei de fond în sensul că în cauză sunt îndeplinite condiţiile exercitării dreptului societăţii de deducere TVA şi că actele administrative contestate încalcă principiile fundamentale ale sistemului comun de TVA.

- dreptul la corectarea facturilor este în mod expres recunoscut de lege prin art. 159 din Codul fiscal, iar în plan procedural este recunoscut dreptul persoanei interesate de a se folosi în contestaţia administrativă de înscrisuri noi, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a autorităţii care soluţionează contestaţia de a ţine seama de astfel de înscrisuri noi - art. 213 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 şi art. 1821 din Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală.

- trebuie avută în vedere corecta reţinere de către instanţa de fond a faptului că respingerea contestaţiei administrative a fost motivată de organele fiscale exclusiv pentru considerente de ordin formal, iar nu pentru îndeplinirea cerinţelor de fond privind realitatea operaţiunilor economice care au stat la baza emiterii facturilor fiscale în legătură cu care a fost exercitat dreptul de deducere TVA.

5. Procedura de filtrare a recursului

Raportul asupra admisibilităţii recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părţilor în baza încheierii din data de 09.02.2017, conform alin. (4) al aceluiaşi articol.

Prin încheierea din 18.05.2017, completul de filtru a admis recursul în principiu şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata -reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2014.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus anularea Deciziei nr. 335/27.10.2014 emisă de ANAF, a Deciziei de impunere nr. x/30.06.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.06.2014.

Ambele pârâte au formulat recurs, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., iar Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

În cauza de faţă se constată că hotărârea primei instanţe este motivată atât în fapt cât şi în drept, nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul invocat nu este incident. Faptul că judecătorul a preluat unele argumente susţinute de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu este de natură să conducă la casarea hotărârii recurate atâta timp cât prima instanţă a construit propriul silogism logico-juridic ce poate fi cenzurat de instanţa de control judiciar.

A mai susţinut recurenta că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiilor pe care le-a invocat prin întâmpinare.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta pârâtă ANAF a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii, ambele cu privire la Dispoziţia nr. 421/30.06.2014 privind măsurile stabilite de organele fiscale. Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că Dispoziţia nr. 421/30.06.2014 nu face obiectul acţiunii deduse judecăţii.

Prin încheierea din 18 mai 2015, instanţa de fond a luat act de această precizare a reclamantei, astfel încât excepţiile invocate de pârâtă nu se impunea a mai fi analizate, critica formulată sub acest aspect apare ca nefondată.

Cel de al doilea motiv de casare invocat de ambele recurente este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cum criticile formulate sunt comune ambelor recursuri, acestea vor fi analizate împreună.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. are ca obiect de activitate producerea de energie electrică şi în vederea realizării obiectului de activitate, a construit parcul fotovoltaic în localitatea Bobicesti, jud. Olt.

În baza contractului de furnizare din iulie 2013, reclamanta a făcut o achiziţie intracomunitară de bunuri, respectiv module fotovoltaice pentru parcul fotovoltaic Bobicesti, Olt, de la D., prin reprezentant direct şi fiscal cu licenţă limitată, societatea B. din Olanda.

D. şi B. Olanda au încheiat un acord prin care au convenit ca societatea B. să acţioneze ca reprezentant direct şi reprezentant fiscal cu licenta limitata al D. - contract incheiat la data de 21-24.06.2013. In baza acestui contract, D. a autorizat B. să întocmească declaraţiile legale în numele şi pe seama D., pentru transportul bunurilor prezentate de şi în numele D. şi de asemenea, B. a fost autorizata şi pentru perceperea TVA, să acţioneze ca reprezentant fiscal, cu licenţă limitată la livrările convenite.

Înţelegerea intervenită între A. S.R.L. şi D. prin contractul încheiat in iulie 2013 a fost în sensul livrarii bunurilor potrivit conditiei E. Bobicesti, respectiv livrarea la destinatie cu toate taxele platite de catre furnizor.

Formalităţile vamale la intrarea în spaţiul Uniunii Europene s-au realizat în Rotterdam, Olanda. Autoritatile competente olandeze au emis liberul de vama, au încasat taxe vamale aferente importului şi au încasat taxele antidumping datorate potrivit legislaţiei aplicabile.

În Romania, bunurile achiziţionate au fost livrate de către B. Olanda, în acest sens fiind emise documente de transport CMR din cuprinsul cărora rezultă efectuarea livrării către A. S.R.L. pentru proiectul Bobicesti.

În temeiul contractului de furnizare, corespunzător achiziţiei, a fost emisa factura fiscala nr. X din 29.10.2013 în valoare totala de 5.389.108,20 euro, reclamanta înregistrând în contabilitate achiziţia intracomunitară de bunuri in suma totala de 23.929.796 RON, cu TVA deductibil prin taxare inversa in cuantum de 5.743.151 RON aferenta facturii menţionată anterior.

Din cuprinsul facturii fiscale X/29.10.2013 rezultă calitatea B., de reprezentant direct şi fiscal cu licenţa limitata al D., precum şi efectuarea achiziţiei din Rotterdam, Olanda.

La data de 10.09.2014, factura X/29.10.2013 a fost stornată şi corectată în sensul menţionării datelor complete ale reprezentantului fiscal B. (acţionând în numele F.), nr. inregistrare TVA x, sediu (factura nr. X din 10.09.2014 şi nr. X/10.09.2014).

Dată fiind această operaţiune comercială, reclamanta a solicitat rambursarea TVA în cuantum de 345.623 RON pentru perioada 14.08.2013-31.12.2013.

În urma inspecţiei fiscale a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspectia fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2014 prin care s-au retinut în sarcina societatii A. S.R.L. urmatoarele obligatii de plata:

- TVA stabilita suplimentar 5.397.528 RON şi TVA stabilita suplimentar şi ramasa la plata 5.051.905 RON;

- Dobanda in cuantum de 446.915 RON;

- Penalitati de intarziere in valoare de 252.604 RON.

Respingând contestaţia reclamantei, prin Decizia nr. 335/27.10.2014, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut că factura fiscală nu ar conţine informaţiile obligatorii prevăzute de art. 155 alin. (19) lit. e) din Codul fiscal, că reprezentantul fiscal nu ar fi declarat tranzacţia, că factura fiscală a fost corectată ulterior încheierii inspecţiei fiscale şi că nu se poate reţine achitarea TVA prin taxarea inversă.

Răspunzând punctual criticilor recurentelor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima susţinere se referă la faptul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că organele de control nu au făcut proba caracterului fictiv al operaţiunilor care au stat la baza emiterii facturilor şi nu au dovedit că tranzacţiile din care derivă acest drept constituie o practică abuzivă.

Or, referitor la dreptul de deducere a TVA, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul persoanelor impozabile de a deduce TVA -ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi pentru serviciile primite anterior, de acestea, constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislaţia Uniunii. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecinţă, neutralitatea impozitării tuturor activităţilor economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activităţi cu condiţia ca activităţile menţionate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului (C-110/98 - C-147/98; C-80/11, C-142/11).

În ceea ce priveşte cerinţele sau condiţiile de fond, reiese din articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 că, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o "persoană impozabilă" în sensul respectivei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi că, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă (C-324/11; C-277/14).

Faţă de întregul material probator administrat în cauză, se constată că raportul comercial s-a desfăşurat în realitate, de vreme ce modulele fotovoltaice au ajuns în România, parcul fotovoltaic Bobiceşti, jud. Olt a fost realizat, societatea folosind acest parc în scopul desfăşurării operaţiunilor sale taxabile.

Simplul fapt al unor erori materiale de completare a documentelor fiscale, fără a demonstra că societatea a participat la un mecanism fraudulos, nu este de natură a conduce la concluzia, astfel cum susţin recurentele, că aceste tranzacţii sunt fictive şi că practica acestor comercianţi este abuzivă. Pe de altă parte, în afacerile Halifax (cauza C-255/02), Axel Kittel (cauza-439/04) şi Recolta Recycling (C-440/04) Curtea de Justitţie a Uniunii Europene a spus în mod expres că particularul trebuie să beneficieze de prezumţia de bună-credinţă, revenind organelor fiscale sarcina probei faptului că aceştia, cu intenţie directă, au luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective.

Au mai susţinut recurentele că în mod greşit prima instanţă a reţinut că factura a fost corectată, însă această corectare s-a realizat ulterior încheierii inspecţiei fiscale.

Or, şi sub acest aspect se impune a menţiona practica constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că principiul fundamental al neutralităţii TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de persoanele impozabile (C-284/11 şi C-332/15).

Potrivit dispoziţiilor art. 159 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la momentul emiterii deciziei de impunere contestată:

"(1) Corectarea informaţiilor înscrise în facturi sau în alte documente care ţin loc de factură se efectuează astfel:

a) în cazul în care documentul nu a fost transmis către beneficiar, acesta se anulează şi se emite un nou document;

b) în cazul în care documentul a fost transmis beneficiarului, fie se emite un nou document care trebuie să cuprindă, pe de o parte, informaţiile din documentul iniţial, numărul şi data documentului corectat, valorile cu semnul minus, iar pe de altă parte, informaţiile şi valorile corecte, fie se emite un nou document conţinând informaţiile şi valorile corecte şi concomitent se emite un document cu valorile cu semnul minus în care se înscriu numărul şi data documentului corectat.

(2) În situaţiile prevăzute la art. 138 furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii trebuie să emită facturi sau alte documente, cu valorile înscrise cu semnul minus, când baza de impozitare se reduce sau, după caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise şi beneficiarului, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 138 lit. d).

(3) Persoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal şi au fost constatate şi stabilite erori în ceea ce priveşte stabilirea corectă a taxei colectate, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecţie conform alin. (1) lit. b) către beneficiari. Pe facturile emise se va face menţiunea că sunt emise după control şi vor fi înscrise într-o rubrică separată în decontul de taxă. Beneficiarii au drept de deducere a taxei înscrise în aceste facturi în limitele şi în condiţiile stabilite la art. 145-1472." Se poate observa că legiuitorul permite corectarea facturilor, în condiţiile menţionate mai sus, chiar şi după efectuarea inspecţiei fiscale. În aceste condiţii criticile recurentelor apar ca nefondate, fiind îndeplinite cerinţele de formă pentru deducerea TVA-ului.

O ultimă susţinere a recurentelor se referă la faptul că, potrivit jurisprudenţei CJUE este lasat la latitudinea fiecărui stat membru să stabilească modul şi condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

Este adevărat că potrivit articolului nr. 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligaţii decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului şi pentru a preveni evaziunea.

Însă, tot Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depăşeascăceea ce este necesar pentru a atinge astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuţie în mod sistematic dreptul de deducere a TVA-ului şi, aşadar, neutralitatea TVA-ului. Administraţia nu poate impune persoanei impozabile să intreprindă verificări complexe şi aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuţia acestei administraţii (C-110/98-C-147/98; C-80/11; C142/11).

7. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 3337 din data de 14 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 3337 din data de 14 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2017.