Legality of suspending administrative tax proceedings pending criminal investigation under Art. 214(1)(a) O.G. 92/2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 8.06.2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea deciziei nr. 143/19.05.2015 prin care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrative, îndreptată împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/28.10.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2014.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 195 din data de 07 octombrie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând hotărârea atacată pentru motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenta arată că instanţa de fond a aplicat greşit normele Codului de procedură fiscală.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanţei să cenzureze aplicarea abuzivă a dreptului organului de soluţionare a contestaţiei administrativ-fiscale de suspendare a procedurii administrative.

În cauză nu sunt întrunite condiţiile procedurale pentru suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, întrucât textul de lege prevede o condiţie obligatorie, şi anume ca organul care a efectuat activitatea de control să fi sesizat organele în drept cu privire la săvârşirea unei infracţiuni a cărei constatare ar avea înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Or, adresa nr. x/31.10.2014 întocmită de A.J.F.P. Prahova nu reprezintă sesizare penală în sensul art. 108 Codul de procedură fiscală.

Instanţa de fond nu a analizat încălcarea de către organul de soluţionare a dreptului reclamantei la un recurs efectiv, prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

De asemenea, a depăşit limitele învestirii, reţinând existenţa unor indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni ce ar avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă.

Se mai arată şi că instanţa de fond a apreciat greşit dreptul dedus judecăţii, reţinând în mod eronat existenţa unui prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 1.843.852 RON.

De asemenea, nu s-a ţinut seamă că, deşi s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, nu s-a dispus şi suspendarea executării silite a deciziei de impunere, astfel că executarea silită continuă, iar societatea este în pericol de a pierde toate bunurile din patrimoniul său, prin vânzare silită la preţuri modice.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, invocând necesitatea lămuririi elementelor penale identificate cu ocazia controlului efectuat.

4.2. Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, de asemenea, că în speţă, contestaţia administrativă a fost suspendată în mod legal şi că se impune cu prioritate soluţionarea aspectelor penale identificate.

5. Procedura de soluţionare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 08 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu preliminar se constată că, deşi recurenta-reclamanta A. S.R.L. şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat doar formal, criticile dezvoltate permiţând încadrarea lor exclusiv în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum s-a reţinut în mod corect şi prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, astfel că cererea de recurs urmează a fi analizată din această perspectivă.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 143/19.05.2015, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, învestită cu soluţionarea contestaţiei administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/5271/28.10.2014, emise în baza raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2014, pentru TVA în sumă de 1.749.729 RON, a decis suspendarea soluţionării contestaţiei.

În motivare a reţinut că, între stabilirea obligaţiilor fiscale pe baza argumentelor şi faptelor reţinute prin RIF şi prin decizia de impunere, pe de o parte, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, pe de altă parte, există o strânsă legătură, soluţionarea contestaţiei administrative depinzând de soluţia ce se va adopta în cauza penală.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanţă a confirmat legalitatea suspendării procedurii administrative, soluţie care, însă, nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Recurenta-reclamantă consideră că, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, instanţa nu a procedat efectiv la un control de legalitate prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a Î.C.C.J.-S.C.A.F.).

Suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Prahova au sesizat organele de urmărire penală.

Astfel, urmare a solicitării DNA - Serviciul Judeţean Anticorupţie Prahova de efectuare a unei inspecţii fiscale la societatea recurentă, având în vedere cercetările ce se desfăşoară în dosarul penal nr. x/2013 înregistrat la D.N.A., secţia de Combatere a Infracţiunilor Conexe Infracţiunilor de Corupţie, organul de inspecţie fiscală a înaintat acestei instituţii prin adresa nr. x/31.10.2014, raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.10.2014 şi decizia de impunere nr. x/5271/28.10.2014, în vederea stabilirii eventualei existenţe a elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Acest act îndeplineşte cerinţele unei sesizări a organelor de urmărire penală, în sensul art. 108 Codul de procedură fiscală.

Pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul de soluţionare a contestaţiei, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, trebuie îndeplinite cumulativ, condiţiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existenţa indiciilor privind săvârşirea unei infracţiuni, iar constatarea săvârşirii infracţiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, este îndeplinită prima condiţie, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu se arată care este înrâurirea hotărâtoare a soluţiei ce se va pronunţa în penal asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare aflate în discuţie, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 49 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, organul fiscal, în vederea stabilirii situaţiei de fapt fiscale reale, are atribuţia de a corobora şi aprecia probele administrate, ţinând seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidenţele contabile ale contribuabilului şi alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conţinutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului permite organului de soluţionare a contestaţiei administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin menţiunile pe care le conţin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, prin urmare, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu este condiţionată de constatarea instanţei penale cu referire la existenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (31.10.2014) şi până la data soluţionării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al reclamantei de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii deciziei de impunere, emisă în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală, în care societatea reclamantă este cercetată, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 195 din data de 07 octombrie 2015, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va admite cererea formulată de reclamantă şi va dispune anularea Deciziei nr. 143/19.05.2015, obligând Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere x/28.10.2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 195 din data de 07 octombrie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. şi în consecinţă:

Dispune anularea Deciziei nr. 143/19.05.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, şi obligă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere x/5271/28.10.2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.