Overtime pay disparity for non-union workers upheld as discrimination; employer’s appeal rejected.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin plângerea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2014 reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti a solicitat anularea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi exonerarea sa de la plata amenzii contravenţionale, în cuantum de 6.000 RON, aplicată prin această hotărâre, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 31/F din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de reclamanta CNCF CFR S.A. Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect anularea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 emisă de pârâtă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond, reclamanta CNCF "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, în sensul anulării Hotărârii nr. 650/5.11.2014 emisă de pârâtă şi exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 6.000 RON.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a reţinut în mod eronat temeiul de drept pentru presupusa discriminare, iar aplicarea amenzii contravenţionale nu are temei legal pentru faptele considerate ca fiind discriminatorii în sensul art. 6 din O.G. nr. 137/2000.

Prin reţinerea de la petenţi, în luna aprilie 2014, a contribuţiei de 1%, conform art. 4 din CCM 2012/2013, angajatorul nu a făcut decât să respecte obligaţiile care îi reveneau. Ulterior, începând cu luna mai 2014, această contribuţie nu le-a mai fost reţinută, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/17.07.2014 emisă de Serviciul Financiar şi statele de plată aferente, anexate la dosar.

Mai precizează că în speţă, contractul colectiv de muncă încheiat pe anii 2012/2013 a fost valabil până la data de 23.04.2014, iar ulterior, organizaţiile sindicale împreună cu patronatul au încheiat două acorduri: nr. x/25.04.2014 şi nr. x/28.04.2014, iar în actul nr. x/29.04.2014 al CNCF CFR S.A. - Direcţia Resurse Umane se menţionează faptul că prevederile acordurilor se aplică numai membrilor organizaţiilor sindicale semnatare, conform art. 153 din Legea nr. 62/2011.

Se mai arată că, în prezent, intimaţilor li s-au acordat toate drepturile care decurg din Codul muncii, astfel încât este eronată susţinerea acestora cum că sunt discriminaţi.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare până la data întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Ulterior, la data de 08.11.2017, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care susţine că recurenta se referă greşit la lipsa temeiului de drept al aplicării sancţiunii.

Prin hotărârea atacată s-a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 6 lit. b), c) şi g) din O.G. nr. 137/2000, care, după republicarea actului normativ în M.O. nr. 166/2014 a devenit art. 7 lit. b), c) şi g) din O.G. nr. 137/2000. Apreciază că astfel, temeiul de drept este identificabil, iar eroarea de indicare nu reprezintă un viciu care să atragă nulitatea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În esenţă, consideră că în cauză a avut loc o discriminare, constând în neacordarea de salarii egale pentru membrii şi nemembrii de sindicat, raportat la dispoziţiile art. 162 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, ce prevăd că nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, iar salariul individual se stabileşte prin negocieri individuale între angajator şi salariat, fiind excluse negocierile colective pentru stabilirea salariilor individuale pentru un grup de salariaţi. Mai mult, art. 159 alin. (3) din Codul muncii interzice, la stabilirea şi acordarea salariului, existenţa discriminării pe bază de apartenenţă sau activitate sindicală.

De asemenea, consideră că nu este corectă obligarea persoanelor care nu sunt membrii de sindicat să cotizeze cu 1% din salariu, în scopul constituirii unui fond de care să beneficieze toţi salariaţii, apreciind că, în lipsa aderării la o organizaţie sindicală, aceasta reprezintă o diminuare salarială.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea Hotărârii nr. 650/05.11.2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi exonerarea sa de la plata amenzii contravenţionale aplicate, în cuantum de 6.000 RON.

Prin Hotărârea nr. 650/05.11.2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în soluţionarea petiţiei depuse de petenţii A. şi A.a, intimatul-pârât a apreciat că acordarea unor salarii inegale pentru membrii, respectiv nemembrii de sindicat, constituie discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000. S-a reţinut a avea caracter discriminatoriu acordarea în favoarea membrilor de sindicat a unui spor de 100% pentru timpul lucrat în zilele libere, faţă de acordarea unui spor de numai 75 % nemembrilor, ceea ce constituie o încălcare a art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. c) din O.G. nr. 137/2000, precum şi obligarea de către societatea reclamantă a persoanelor care nu sunt membre de sindicat să cotizeze cu 1% din salariu, ceea ce constituie o încălcare a art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 lit. g) din O.G. nr. 137/2000, motive pentru care a aplicat recurentei o amendă contravenţională totală de 6.000 RON conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În recurs, criticile recurente-reclamante au fost subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a analiza prezenta cerere de recurs din această perspectivă.

Astfel, o primă critică vizează faptul că prima instanţă nu a reţinut lipsa fundamentării în drept a hotărârii emise de intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Cu privire la acest aspect, instanţa de recurs constată că, în mod corect, prima instanţă a constatat că prin hotărârea nr. 650/05.11.2014 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării atacată s-a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 6 lit. b), c) şi g) din O.G. nr. 137/2000, texte de lege care, după republicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României nr. 166/07.03.2014 şi renumerotarea articolelor, au devenit art. 7 lit. b), c) şi g) din O.G. nr. 137/2000, astfel că temeiul de drept este identificabil, acest viciu nefiind de natură a atrage nulitatea hotărârii atacate.

Mai mult, se constată că în cuprinsul Hotărârii nr. 650/05.11.2014, textele de lege anterior arătate, în care au fost încadrate situaţiile de discriminare identificate în speţă de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au fost integral citate, astfel că recurenta-reclamantă nu poate invoca că nu ar fi cunoscut textul de lege încălcat şi care a stat la baza sancţiunii aplicate şi nici că prin eroarea de indicare formală i s-ar fi produs vreo vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului atacat, deoarece reglementarea ca discriminatorii a actelor şi faptelor în care se încadrează starea de fapt reţinută în speţă, a continuat să existe şi după republicarea O.G. nr. 137/2000.

Referitor la acordarea de salarii inegale pentru membrii de sindicat şi nemembrii de sindicat, ce a operat în baza Acordurilor nr. x/2014 şi x/2014, Înalta Curte constată că recurenta nu poate invoca faptul că aceste acorduri ar opera doar în ceea ce îi priveşte pe membrii de sindicat, deoarece, pe de o parte, date fiind părţile semnatare ale acordurilor, modalitatea lor de încheiere, precum şi aspectele la care se referă condiţiile de muncă, salarizarea personalului, drepturile şi obligaţiile ce decurg din raporturile de muncă, acestea au caracterul unor convenţii asimilabile contractului colectiv de muncă. De altfel, au şi fost încheiate pentru suplinirea contractului colectiv de muncă, ale cărui prevederi nu mai erau în vigoare şi vizează toate aspectele reglementate şi de anteriorul contract colectiv de muncă.

Astfel, potrivit art. 1266 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind C. civ.:

"(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

(2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

În aceste condiţii, în ceea ce priveşte acordurile încheiate, care au natura unui act asimilat contractului colectiv de muncă, devin incidente prevederile art. 133 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit cărora:

"(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează: a) pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel."

Reclamanta nu a negat acordarea diferenţiată a salariilor, dar a arătat că această diferenţă rezultă din aplicarea acordurilor încheiate numai pentru membrii de sindicat.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că prin trimiterea făcută la dispoziţiile art. 153 din Legea nr. 62/2011, părţile au urmărit să excludă aplicarea clauzelor acestor acorduri pentru salariaţii care nu sunt membrii de sindicat.

Această excludere de la aplicarea prevederilor acordurilor încheiate după expirarea contractului colectiv de muncă nr. x/2012, prelungit la data de 23.04.2014 prin Actul adiţional la acesta, împreună cu reţinerea unei sume în cuantum de 1 % din salariu pentru angajaţii ce nu sunt membrii de sindicat, prevăzută în chiar Contractului colectiv de muncă nr. x/2012, la art. 4, constituie veritabile sancţiuni aplicate acestor persoane şi au caracter discriminatoriu.

Totodată, aceste reglementări sunt de natură a aduce atingere dreptului angajaţilor de a adera la o organizaţie sindicală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, respectiv fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, deoarece în acest mod persoanele care nu sunt membrii de sindicat sunt constrânşi a adera tocmai pentru a beneficia de un tratament preferenţial, deşi intenţia legiuitorului a fost aceea a aplicării unitare, pentru toţi angajaţii dintr-o unitate, a oricăror contracte colective de muncă, convenţii sau acorduri încheiate între patronat şi sindicate.

În acelaşi timp, se impune a fi reţinut şi alin. (3) al aceluiaşi articol, conform căruia nicio persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau să nu se retragă dintr-o organizaţie sindicală.

Or, încheierea de acorduri favorabile angajaţilor, care să nu se aplice nemembrilor de sindicat, precum şi reţinerea unei sume de bani aceloraşi persoane pentru constituirea unui fond de care să beneficieze toţi salariaţii sunt discriminatorii, astfel cum în mod corect a reţinut atât intimatul-pârât, cât şi prima instanţă, având în vedere că, potrivit art. 159 alin. (3) din Codul muncii, la stabilirea şi acordarea salariului, se interzice discriminarea pe bază de apartenenţă ori activitate sindicală.

De asemenea, este nefondată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că angajaţii care nu sunt membrii de sindicat puteau să fie reprezentaţi la negocieri de către un reprezentant ales de ei, având în vedere că această posibilitate a fost prevăzută de legiuitor, prin art. 134 pct. 2 lit. a) teza a III-a din Legea nr. 62/2011, doar cu caracter subsidiar. Astfel, reprezentarea angajaţilor la încheierea contractului colectiv de muncă se face de către sindicatele legal constituite şi reprezentative, acolo unde acestea există, ori, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ, reprezentarea se face de către federaţia la care este afiliat sindicatul, dacă federaţia este reprezentativă la nivelul sectorului din care face parte unitatea şi doar acolo unde nu sunt constituite sindicate, de către reprezentanţii aleşi ai angajaţilor.

În ceea ce priveşte reţinerea sumei de 1% din salariul angajaţilor nemembrii de sindicat, se observă că aceasta este atât discriminatorie, cât şi nelegală, deoarece chiar dacă această prevedere a fost inclusă în Contractul colectiv de muncă nr. 116/2012, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, o asemenea prevedere excedând cadrului legal.

Pe de altă parte, susţinerea recurentei-reclamante că această reţinere nu a mai operat faţă de petenţi începând cu luna mai 2014, nu are relevanţă, deoarece ea a existat şi a produs efecte discriminatorii în raport cu angajaţii nemembrii de sindicat, având natura unei diminuări salariale ce nu era justificată legal. Tot fără relevanţă sub acest aspect este şi împrejurarea că petenţii au devenit membrii de sindicat începând cu data de 01.10.2014, respectiv ulterior faptelor constatate ca discriminatorii prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 650/2014.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov împotriva sentinţei civile nr. 31/F din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov împotriva sentinţei civile nr. 31/F din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.