Differential pay based on conflicting court rulings not discrimination; appeal against CNCD closure dismissed.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. Şi M., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Curtea de Apel Timişoara, anularea Hotărârii nr. 362/25.06.2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 59 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamanţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, fără a-şi încadra criticile în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenţii arată că hotărârea nr. 362/25 iunie 2014 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este nelegală, întrucât nu s-a observat că nu au fost invocate diferenţele de tratament apărute ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti prin care legea a fost diferit interpretată de instanţe, ci tratamentul diferenţiat practicat de angajator, care a înţeles să acorde acest spor în mod preferenţial.

În esenţă, se afirmă că, instanţa de fond, în mod greşit a reţinut că tratamentul diferit la care au fost supuşi reclamanţii, prin deciziile adoptate de angajatorul Curtea de Apel Timişoara, nu constituie rezultatul unei practici discriminatorii sau a unui mod diferenţiat de interpretare şi aplicare a legii, ci derivă dintr-o jurisprudenţă divergentă în ceea ce priveşte acţiunile angajaţilor pentru valorificarea sporului de 50%, care unele au fost admise, iar altele au fost respinse de către instanţele judecătoreşti.

De asemenea, în mod greşit a reţinut prima instanţă că interpretarea legii este atributul suveran al instanţelor judecătoreşti, iar controlul acestei interpretări nu se poate realiza decât prin exercitarea căilor de atac, în condiţiile în care persoane aflate în funcţii similare şi la acelaşi angajator, care deţineau hotărâri judecătoreşti admise, au fost tratate în mod diferit de către angajatorul Curtea de apel Timişoara.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi susţin că pentru a se evita aplicarea unui tratament diferenţiat între persoanele încadrate pe aceeaşi funcţie, angajatorul putea formula un memoriu pe care să îl înainteze Consiliului Superior al Magistraturii sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru promovarea unui recurs în interesul legii, în vederea reglării acestei stări de fapt.

Totodată, se susţine că hotărârea atacată cuprinde şi motive contradictorii, de vreme ce a reţinut că o jurisprudenţă divergentă poate aduce atingere Convenţiei, în anumite circumstanţe, respectiv atunci când divergenţele sunt profunde şi persistente.

4. Apărările formulate

Intimaţii-pârâţi Curtea de Apel Timişoara şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, deşi au fost legal citaţi, nu au depus întâmpinare până la momentul întocmirii raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Ulterior, la data de 01.11.2017, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 31 mai 2016, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamanţi admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat să se dispună anularea Hotărârii nr. 362/25.06.2014 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în soluţionarea plângerii adresate acestui organism de către reclamanţi, prin care s-a constatat că aspectele cu care a fost sesizat Consiliul nu intră sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 137/2000, sens în care s-a dispus clasarea/închiderea dosarului.

La baza investigaţiei efectuate de către intimatul C.N.C.D. a stat sesizarea reclamanţilor privind discriminarea lor în raport de alţi angajaţi ai aceluiaşi angajator, în aceeaşi funcţie, care, spre deosebire de recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză, beneficiază de sporul de 50% de risc şi solicitare neuropsihică.

În considerentele Hotărârii nr. 362 din data de 25.06.2014, emisă de către C.N.C.D., s-a reţinut, în esenţă, că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 137/2000, reiese că pot face obiect al unei plângeri întemeiate pe discriminare, drepturile constituţionale enumerate în art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, dar că, în speţă, aspectele invocate de către reclamanţi exced dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Consiliul a reţinut că, prin plângerea formulată de către recurenţii-reclamanţi din prezenta cauză, nu s-au conturat aspecte care să intre în competenţa sa materială, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, iar pe de altă parte, a constatat că, deşi există diferenţe în ceea ce priveşte acordarea sporului de risc şi solicitare neuropsihică în cuantum de 50%, acest fapt nu se circumscrie noţiunii de discriminare, fiind consecinţa unei jurisprudenţe neunitare în materie la nivelul instanţelor din raza Curţii de Apel Timişoara, iar în condiţiile în care interpretarea legii este atributul suveran al instanţelor judecătoreşti, o asemenea situaţie ar putea, eventual, determina promovarea unui recurs în interesul legii.

Înalta Curte constată că motivele de recurs referitoare la greşita nereţinere a unui tratament discriminatoriu, sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menţionate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare."

Rezultă că, pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferenţiat al reclamanţilor în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influenţat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al reclamanţilor vătămaţi, iar în final, dacă lipseşte în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferenţă de tratament.

Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare.

Or, în cauză, aceste condiţii nu sunt îndeplinite cumulativ. Nu se poate reţine existenţa unui tratament diferenţiat al reclamanţilor în raport cu alţi şoferi din raza Curţii de Apel Timişoara, pe baza unuia dintre criteriile indicate la art. 2 din O.G. nr. 137/2000 sau a altui criteriu analog, deoarece aplicarea diferenţiată a respectivului spor s-a datorat unor hotărâri judecătoreşti ce recunosc acest drept doar anumitor angajaţi.

Pe de altă parte, se constată că nu este îndeplinită nici condiţia privind lipsa în cauză a unui scop legitim în măsură să justifice diferenţa de tratament, dat fiind că hotărârile judecătoreşti ce au stat la baza acordării sporului se circumscriu tocmai acestei noţiuni de scop legitim.

Curţile de apel, în calitate de ordonatori de credite, sunt obligate să respecte salarizarea prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare, în acord cu atribuţiile ordonatorului de credite, prevăzute de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 500/2002 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, ori rezultată din hotărârile judecătoreşti deţinute de angajaţi, caz în care sunt vizate doar persoanele în privinţa cărora instanţele judecătoreşti au recunoscut respectivele drepturi cu caracter definitiv, câtă vreme nu există un temei legal pentru o aplicare extensivă a dispoziţiilor acestor hotărâri judecătoreşti şi în privinţa altor persoane.

Din această perspectivă, se apreciază a fi nefondată susţinerea recurenţilor-reclamanţi, în sensul că nu au criticat diferenţele de tratament apărute ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti prin care legea a fost diferit interpretată de instanţe, ci tratamentul diferenţiat practicat de angajator, întrucât, în condiţiile unei anume interpretări a cadrului legal care a condus la neacordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de către angajator şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a dreptului, angajatorul nu poate proceda la acordarea acestui spor.

De asemenea, tot nefondată, se constată a fi şi susţinerea recurenţilor-reclamanţi potrivit căreia angajatorul ar fi putut regla problema salarizării diferite a personalului conex prin formularea unui memoriu pe care să îl înainteze Consiliului Superior al Magistraturii sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru promovarea unui recurs în interesul legii. Mecanismul de unificare a practicii pe calea recursului în interesul legii, potrivit art. 514 C. proc. civ., nu ar fi putut fi utilizat pentru reglarea situaţiei litigioase de faţă.

Referitor la motivele contradictorii invocate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident, având în vedere că prima instanţă s-a referit la faptul că deşi o jurisprudenţă divergentă poate aduce atingere Convenţiei, în anumite circumstanţe, o atare situaţie nu este de natură să genereze o "discriminare", în sensul O.G. nr. 137/2000, care să poată fi constatată şi sancţionată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin urmare, în raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii, iar argumentele invocate de către recurenţii-reclamanţi în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să conducă la reformarea hotărârii instanţei de fond.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanţii A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., precum şi de N. şi O., în calitate de moştenitoare ale defunctului B., împotriva sentinţei civile nr. 59 din 27 februarie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., precum şi de N. şi O., în calitate de moştenitoare ale defunctului B., împotriva sentinţei civile nr. 59 din 27 februarie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.