Admissibility of third-party intervention in religious property retrocession litigation

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Procedura în faţa primei instanţe

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalui Sibiu şi intitulată,, plângere", reclamanta Parohia Evanghelică C.A. SIBIU a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, anularea deciziei nr. 6148/22.09.2016 emisă de această autoritate publică, prin care s-a respins cererea de retrocedare a imobilului situat administrativ în Sibiu.

În argumentele prezentate, reclamanta a susţinut că Decizia nr. 6148/2016 este netemeinică şi nelegală, Comisa neavând în vedere documentele anexate cererii, respectiv inventar al fundaţiei A. din 31.03.1942, referat al Ministerului Justiţiei din 20.07.1945, certificate emise de Tribunalul Sibiu în anul 1944, memoriu către Ministerul Cultelor.

Ca atare solicită anularea Deciziei nr. 6148 din 22.09. 2016, emisă de Guvernul României Comisia Specială de Retrocedare şi constatarea dreptului de proprietate a Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu asupra imobilului situat în Sibiu, str. x nr. 2-4, înscris în CF x, nr. Top x.

În drept au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

Hotărârea instanţei de fond

Tribunalul Sibiu, prin sentinţa nr. 4672 din 27 februarie 2017, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Sibiu, secţia a -II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocată de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România şi pe cale de consecinţă a declinat competenţa soluţionării acţiunii formulată de reclamanta Parohia Evanghelică C.A. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă a formulat cerere de intervenţie în interes propriu petentul B..

Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Alba -Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 27 iunie 2017, deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de petentul B., în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de pârâtul în contradictoriu cu care a fost formulată acţiunea, instanţa a apreciat preciază că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cele două ipoteze reglementate de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, nici ipoteza dreptului dedus judecăţii şi nici ipoteza unui drept strâns legat de acesta, astfel că respinge ca inadmisibilă cererea de intervenţie.

Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii din data de 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs (denumit apel) intervenientul B., în condiţiile art. 468 Noul C. proc. civ. ( în continuare noul C. proc. civ.).

Recurentul-intervenient a arătat că încheierea curţii de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

Prin argumentele prezentate în susţinerea criticilor de nelegalitate recurentul a arătat, în esenţă, că în cauză există un drept strâns legat de dreptul dedus judecăţii, având în vedere că solicită acelaşi drept de despăgubire conform legislaţiei speciale pentru imobilul care formează obiectul litigiului.

Mai arată că între B. şi Parohia evanghelică CA a existat o coordonare în sensul că imobilele care au aparţinut bisericii evanghelice să fie revendicate de către parohie, iar cele care au aparţinut unor persoane juridice fără scop patrimonial laice ale comunităţii minorităţii germane să fie revendicate de către B.. Susţine că B. ar fi fost îndreptăţit să obţină măsurile reparatorii întrucât imobilul a aparţinut unei fundaţii laice - fundaţia A. şi că numai datorită existenţei unui testament în favoarea bisericii, cererea de acordare de măsuri reparatorii a fost depusă de Parohia evanghelică.

Ca atare, esenţa cererii de intervenţie constă în faptul că B. este entitatea îndreptăţită să obţină măsuri reparatorii pentru imobilul dedus judecăţii şi că numai datorită unei confuzii, la momentul înregistrării cererii iniţiale, aceasta a fost depusă de către Parohia Evanghelică la comisia specializată pentru culte religioase.

Procedura în faţa instanţei de recurs

Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., califică prezenta cale de atac intitulată apel, ca fiind recurs.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând Încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 27 iunie 2017 cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de petentul B., instanţa a respins-o ca inadmisibilă, apreciind că aşa cum a fost aceasta formulată de intervenientă nu sunt îndeplinite cerinţele pentru admisibilitatea acesteia, în principiu, prevăzute de dispoziţiile art. 62 alin. (1) C. proc. civ.

Obiectul cauzei cu care a fost investită instanţa de fond este o acţiune privind anularea Deciziei nr. 6148 din 22.09. 2016, emisă de Guvernul României Comisia Specială de Retrocedare precum şi constatarea dreptului de proprietate a Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu asupra imobilului situat în Sibiu, str. x nr. 2-4, înscris în CF x, nr. Top x.

Aşa cum s-a reţinunt în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă a formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenientul B. care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie formulată, întrucât există, în primul rând, acelaşi bun, iar apoi există o strânsă legătură, doar potenţialul viitor pârât este uşor diferit, deşi pe ansamblu ANRP este acelaşi.

Astfel, potrivit art. 62 alin. (1) C. proc. civ. cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, iar în condiţiile art. 64 alin. (2) C. proc. civ., după ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei printr-o încheiere motivată.

Pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu, se fac verificări în ceea ce priveşte interesul terţului de a interveni, dacă cererea sa are legătură cu cererea principală, dacă cererea este făcută în termen şi dacă în raport de natura litigiului, intervenţia este admisibilă.

În justificarea interesului, judecătorul este dator să verifice dacă terţul justifică interes şi pretinde un drept propriu sau strâns legat de cel pretins de reclamant.

Mai mult decât atât, interesul este legitim atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut.

În speţă, Înalta Curte constată că cererea de intervenţie în interes propriu formulată de petentul B. a fost respinsă la fond ca inadmisibilă astfel că, analizând doar admisibilitatea cererii, se reţine că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cele două ipoteze reglementate de art. 61 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, nici ipoteza dreptului dedus judecăţii şi nici ipoteza unui drept strâns legat de acesta, astfel că este corectă soluţia instanţei de fond.

Cu alte cuvinte soluţia instanţei în sensul reţinerii că intervenienta nu a justificat un interes propriu, legitim, actual, concret de a interveni în proces este corectă.

Prin urmare, pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie, fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.

Din analiza cererii în discuţie, rezultă însă că intervenientul nu a formulat şi nu a încercat să-şi valorifice o pretenţie proprie, îndreptată împotriva părţilor iniţiale din proces, de o manieră care să justifice, din punct de vedere al textului art. 61 alin. (2) C. proc. civ., extinderea cadrului procesual în cadrul acţiunii în anulare a Deciziei nr. 6148 din 22.09. 2016, emisă de Guvernul României Comisia Specială de Retrocedare precum şi constatarea dreptului de proprietate a Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu asupra imobilului situat în Sibiu, str. x nr. 2-4, înscris în CF x, nr. Top x.

Or, văzând şi configuraţia juridică a cererii principale, pretenţiile concrete invocate de către reclamantă şi starea de fapt dedusă judecăţii, o astfel de concluzie este justificată.

În acest context, este evident faptul că Încheierea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi urmează să dispună, în temeiul art. 496 din acest act normativ, respingerea recursului, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul B. împotriva încheierii din data de 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 noiembrie 2017.