Appeal dismissed; annulment of administrative material liability decision upheld based on res judicata regarding late procedural resumption

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii (i) Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor, şi (ii) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, să se dispună anularea Deciziei administrativ jurisdicţionale nr. x/2013 din 27.11.2013, emisă de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi a ordinului de zi pe unitate (de imputare), emis de Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor din cadru MApN 85/25.06.2013 prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 17.482,27 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 130/2015 din 26 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii (i) Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor şi (ii) Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor şi, în consecinţă, a anulat în totalitate Decizia administrativ jurisdicţională nr. x/2013 din 27.11.2013, emisă de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi ordinul de zi pe unitate (de imputare), emis de Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor din cadru MApN 85/25.06.2013 prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului.

3. Cererea de recurs şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 130/2015 din 26 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de reprezentant legal al Direcţiei de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor şi al Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor, invocând motivul de nelegalitate reglementat prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării situaţiei de fapt generatoare şi a prezentului litigiu, recurentul pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond în mod nelegal a invocat puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2013 deşi, prin hotărârea invocată a fost anulată în totalitate doar Decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2011 din 08.12.2011, iar Decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2012 din 17.10.2012 a fost anulată numai "în ceea ce priveşte respingerea plângerilor formulate de reclamanţii B. şi C.", rezultând aşadar că răspunderea materială stabilită în sarcina reclamantului nu a fost anulată.

Tot cu referire la puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2013 pe care şi-a fundamentat soluţia instanţa de fond, pârâtul a arătat că nu contestă faptul că pentru soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenta triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, fiind necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, indicând însă că doctrina precizează, totuşi, că dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat este nevoie de existenţa identităţii de părţi pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.

În acest sens arată că, între cauza ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2013 şi prezenta cauză nu există identitate nici de părţi şi nici de obiect.

În concluzie, raportat şi la prevederile art. 435 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, recurentul a susţinut că nu se impunea absolut şi automat ca puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2013 să fie invocată şi aplicată speţei pendinte.

A mai susţinut recurentul-pârât că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând astfel prevederile art. 397 alin. (1) teza finală din C. proc. civ.

A menţionat recurentul că prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul nu a solicitat anularea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/2013 din 27.02.2013, prin care s-a admis repunerea în termenul de cercetare administrativă pentru cea de-a doua cercetare, iar instanţa de fond a concluzionat că "raportat la faptul că nu s-au respectat termenele prevăzute de lege, fiind tardive cererile de repunere în termenul de cercetare administrativă, a constatat nelegalitatea actelor administrative emise cu nerespectarea acestor prevederi şi de-a anulat".

În fine, recurentul-pârât a mai arătat că îşi menţine punctul de vedere cu privire la faptul că prima cerere de repunere în termen a fost făcută în termenul legal, special şi expres prevăzut de O.G. nr. 121/1998, care curge de la data încetării cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative, ceea ce în situaţia pârâtului a echivalat cu data primirii (01.11.2011) de către unitatea care a preluat debitul (U.M. 01969 Câmpia Turzii) a deciziei penale motivate a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în dosarul de recurs nr. x/2008 şi nu cu data pronunţării acesteia (30.06.2011), deoarece finalizarea procesului penal prin pronunţarea deciziei nu era suficientă pentru înlăturarea cauzei de împiedicare a efectuării cercetării, având în vedere că cererea de repunere în termen şi executarea cercetării nu se puteau face doar în baza dispozitivului acestei decizii.

Paguba s-a produs la data de 09.05.1996 şi până la data de 30.06.2011, timp de peste 15 ani, a constituit obiectul mai multor expertize tehnico-contabile judiciare dar, mai ales, al numeroaselor hotărâri ale parchetelor şi instanţelor militare, dar şi civile.

În concluzie, repunerea în, termen şi cercetarea administrativă nu puteau fi iniţiate fără tehnoredactarea şi luarea la cunoştinţă despre motivele deciziei pronunţate în recurs (decizia penală nr. 784/30.06.2011).

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurent, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe, apreciată ca fiind legală şi întemeiată.

Intimatul a arătat că, în esenţă, recurentul pârât, prin cererea de recurs, interpretează eronat sentinţa civilă nr. 260 din 15.10.2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care a fost constatată tardivitatea Deciziei administrativ-jurisdicţionale nr. x/201, întrucât este vorba de anularea deciziei de repunere în termen ca tardivă iar pe cale de consecinţă, toate actele administrative emise ulterior sunt lovite de nulitate, fiind deopotrivă tardive.

A mai precizat intimatul că instanţa a constatat puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri, nu a considerat lipsită de obiect prezenta cauză, apreciind că decizia administrativ-jurisdicţională nr. x/2012 a fost respinsă doar cu privire la reclamanţii Milea şi C., motivat de faptul că, cererea a fost formulată doar de aceştia în respectivul dosar.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 19 ianuarie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 27 aprilie 2017, s-a admis în principiu recursul declarat de pârât şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. cu citarea părţilor în şedinţă publică.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, dar şi a apărărilor înfăţişate în întâmpinarea intimatului pârât, Înalta Curte, în urma propriei evaluări a probatoriului administrat în cauză, prin raportare la prevederile legale incidente dar şi la contextul factual al cauzei, apreciază că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la punctul 1 al prezentei decizii, reclamantul A. a investit instanţa de contencios administrativ competentă cu cererea de anulare a Deciziei administrativ jurisdicţionale nr. x/2013 din 27.11.2013, emisă de Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi a ordinului de zi pe unitate (de imputare), emis de Direcţia de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor din cadru MApN 85/25.06.2013, prin care s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa pentru suma de 17.482,27 RON.

Instanţa de fond, printr-o motivare coerentă şi bine argumentată, întocmită cu respectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., a reţinut cu acurateţe situaţia de fapt generatoare şi pentru litigiul de faţă, astfel că în contextul soluţionării prezentului recurs aceste date nu se impun a fi reluate, fiind de altfel cunoscute de toate părţile cauzei, instanţa de control judiciar urmând a face trimitere numai la datele şi momentele relevante pentru soluţia adoptată.

În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalităţii soluţiei adoptate de prima instanţă în sensul reţinerii în cauza de faţă a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul x/2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) şi a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul pârât, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a susţinut, în raport de succesiunea documentelor şi a deciziilor de imputare emise în ceea ce-l priveşte şi pe intimatul reclamant, dar şi cu trimitere la părţile din dosarul x/2013, că în mod eronat instanţa a considerat inutil sa mai cerceteze fondul cauzei, reţinând puterea de lucru judecat, pe de o parte, pentru că în dosarul nr. x/2013 decizia prin care s-au soluţionat plângerile împotriva primului ordin de impunere (DAJ x/2012) nu a fost anulată şi cu privire la plângerea reclamantului A., această parte din decizie rămânând valabilă şi nefiind anulată expres prin nicio hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat care impune existenţa identităţii de părţi pentru ca ceea ce s-a stabilit şi în dosarul anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces.

Înalta Curte, contrar celor susţinute de recurentul pârât, constată, în acord cu cele arătate şi de prima instanţă, că ceea ce prezintă relevanţă în prezenta cauză, în raport şi de hotărâre anterioară, respectiv de sentinţa nr. 260 din 15 octombrie 2013 a Curţii de apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1348 din 24 martie 2015 a ICCJ - SCAF, pronunţată în dosarul nr. x/2013, este împrejurarea că, cererea de repunere în termen, formulată la data de 11.11.2011 de şeful Statului major al Forţelor aeriene, admisă pentru începerea cercetării disciplinare prin Decizia nr. x din 08.12.2011 a fost constatată ca fiind tardivă.

Este adevărat că în cauza anterioară, în raport de care s-a reţinut puterea de lucru judecat, soluţia de anulare în totalitate a Deciziei administrativ jurisdicţionale nr. x din 08.12.2011 a fost dispusă numai în contradictoriu cu numiţii B. şi C..

Tot atât de adevărat este însă că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost anulată procedura iniţială a cercetării administrative, demarată prin Decizia nr. x din 08.12.2011, urmare a constatării tardivităţii cererii de repunere în termen formulată la data de 11.12.2011.

Situaţia juridică a reclamantului intimat este intim legată de situaţia juridică a părţilor din cauza sus arătată, dat fiind izvorul comun al cercetării in vederea antrenării răspunderii materiale şi al imputaţiilor ulterioare emise faţă de toate aceste persoane fizice.

Urmare a procesului penal, necontestat, ce s-a desfăşurat în legătură cu incendiul produs la data de 09.05.1996 la UM 01813 Sibiu, finalizat astfel cum susţine recurentul, la data de 01.11.2011, s-a început cercetarea disciplinară administrativă, cererea de repunere în termen, formulată la data sus arătată, fiind însă apreciată, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, ca fiind tardivă, raportat la termenele de 15 zile, 60 de zile şi respectiv 120 de zile prevăzute de O.G. nr. 121/1998, calculate de la data pronunţării deciziei penale definitive din 30.06.2011.

Judecătorul fondului a înfăţişat, în sensul celor mai sus arătate, motivul pentru care, ICCJ - SCAF, prin Decizia nr. 1348 din 24 martie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2013, nu a reţinut susţinerile privind începerea curgerii termenului de 15 zile de la data de 01.11.2011, la care comandantul unităţii a primit copia deciziei penale, arătând că dată fiind calitatea lor de părţi în cauza penală şi hotărârea penală era opozabilă chiar de la data pronunţării deciziei, motiv pentru care s-a constatat ca fiind nelegală repunerea în termen faţă de o cercetare disciplinară ce a vizat mai multe persoane, inclusiv reclamantul din cauza de faţă, o primă decizie, prin care s-a emis ordinul de imputare nr. x din 15.05.2012 împotriva acestor persoane, fiind de altfel anulată în întregime la data de 17.10.2012.

Sigur că în prezenta cauză intimatul reclamant a atacat actele administrative întocmite ulterior emiterii Deciziei Comisiei de jurisdicţie nr. x, prin care s-a admis o noua cerere de repunere în termen pentru cercetarea administrativă, în urma căreia s-a stabilit răspunderea materială pentru recuperarea pagubei în sarcina intimatului.

Rezultă însă cu evidenţă, din succesiunea ciclurilor de cercetare administrativă şi din cuprinsul actelor emise că, izvorul juridic al acestora l-au reprezentat, prima cerere de repunere în termen, din data de 11.11.2011, şi decizia pronunţată asupra acestei cereri, respectiv Decizia administrativ- jurisdicţională nr. x/2011 din 08.12.2011, emise după rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Instanţa de fond nu putea nesocoti dezlegarea definitivă dată într-o cauză conexă asupra tardivităţii repunerii în termen întrucât ar fi nesocotit în mod evident prevederile art. 430 alin. (1) şi (2) şi ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce recunosc, fără echivoc, puterea de lucru judecat asupra unei chestiuni tranşate, şi care priveşte dispozitivul precum şi considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În mod evident demararea iniţială, tardivă, a cercetării administrative în vederea stabilirii răspunderii materiale, reprezintă o chestiune litigioasă esenţială şi în cauza de faţă, peste care nu se putea trece, contrar susţinerilor recurentului, soluţia pronunţată de prima instanţă fiind astfel corectă şi data pe baza unei justă aplicări a normelor procedurale incidente dar şi a evaluării situaţiei de fapt a cauzei.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. presupune, în termenii acestui text, că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, astfel cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat ci trebuie să existe doar o legătură cu lucru judecat anterior care să se impună noi judecăţi, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional.

Referirile doctrinare ale recurentului cu privire la relativitatea efectelor locului judecat şi la nevoia existenţei identităţii de părţi sunt redate trunchiat în condiţiile în care, tot în doctrină, în interpretarea aceloraşi prevederi din C. proc. civ. se arată expres că, chiar un terţ faţă de proces se poate prevala de hotărârea pronunţată anterior, în considerarea unui " efect reflex" al opozabilităţii hotărârii faţă de acesta, o astfel de parte fiind oricum în imposibilitatea de a demonstra contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior, în condiţiile în care nu poate fi pus în discuţie însuşi lucrul judecat.

În fine, reglementarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are drept scop prevenirea şi evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti şi presupune nu o identitate de acţiuni ci doar chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese.

Din perspectiva considerentelor teoretice sus arătate, rezultă, odată în plus temeinicia şi legalitatea hotărârii pronunţate, fiind evidentă chestiunea litigioasă dezlegată în dosarul nr. x/2013, deplin incidentă şi în cauza de faţă şi asupra căreia instanţa de fond nu mai putea reveni.

Celelalte acte administrative, supuse controlului judecătoresc in prezenta cauză, privitoare numai la intimatul reclamant în mod corect au fost aşadar anulate, avându-şi izvorul într-un prim act administrativ comun, anulat pe cale judecătorească, respectiv a Deciziei administrativ jurisdicţionale nr. x/8.12.2011, ca fiind tardiv emisă.

În fine, nefondate sunt şi celelalte critici ale recurentului pârât vizând încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 397 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond ar fi acordat mai mult sau altceva decât s-a cerut, fiind evident că prima instanţă s-a pronunţat în limitele investirii sale, actele atacate, corespunzător cererii de chemare în judecată, fiind corect menţionate şi în dispozitivul sentinţei.

Cât priveşte susţinerile şi punctul de vedere exprimat de recurentul-pârât vizând pretinsa legalitate a primei cereri de repunere în termen, în sensul arătat şi în dosarul anterior, cu nr. x/2013, Înalta Curte constată că nu se impune reanalizarea acestei chestiuni intrată în puterea lucrului judecat, astfel cum s-a arătat deja.

Prin urmare, faţă de toate considerentele sus arătate ce demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentului pârât, confirmând totodată legalitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, reprezentant legal al Direcţiei de Prevenire şi Investigare a Corupţiei şi Fraudelor şi al Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor împotriva sentinţei civile nr. 130/2015 din 26 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 noiembrie 2017.