Housing restitution under Law 10/2001: appeal allowed and lower court's dismissal as premature quashed and remanded

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 11 iulie 2001, R.Ș. și R.G. au cerut Primăriei orașului Zimnicea, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau, în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești, pentru terenul în suprafață de 1.700 mp situat în Zimnicea, trecut abuziv în proprietatea statului, urmare exproprierii prin Decretul nr. 187/1977.

Întrucât unitatea deținătoare, nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceleași cereri au fost reiterate și prin acțiunea formulată la 13 august 2002, în plus, reclamanții solicitând obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 20.000.000 lei, reprezentând contravaloarea împrejmuirii terenului, desființată abuziv de pârât în anul 1994.

Prin sentința civilă nr. 2748 din 7 octombrie 2002, Tribunalul Teleorman, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să facă reclamanților o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare terenului în suprafață de 1060 mp, situat în Zimnicea.

A respins, ca nefondat, capătul de cerere privind plata contravalorii gardului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au făcut dovada preluării abuzive a imobilului precum și a calității lor de persoane îndreptățite, în înțelesul art. 2 și respectiv art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la plata contravalorii gardului ridicat de reclamanți, instanța a reținut că atâta timp cât nu s-a dispus restituirea în natură a terenului, reclamanții nu erau îndreptățiți să procedeze la împrejmuirea acestuia.

Apelurile declarate împotriva acestei hotărâri atât de reclamanți cât și de pârâtă, au fost admise de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 181 A din 24 martie 2003 a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

În motivarea deciziei s-a reținut că, deși instanța fondului a fost investită cu o acțiune în revendicare în temeiul dispozițiilor art.480 din codul civil, tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii obligând pârâta să facă reclamanților o ofertă de restituire prin echivalent.

Evocând fondul, aceeași instanță de control judiciar, prin decizia civilă nr. 340 A din 9 iunie 2003 a respins acțiunea ca prematur introdusă, pe considerentul că reclamanții au deschisă calea acțiunii în justiție doar după emiterea unei decizii de către unitatea deținătoare.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții R.Ș. și R.G., susținând în esență că soluția pronunțată îi obligă să parcurgă din nou procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 ceea ce nu se justifică, în condițiile în care pârâta nu a răspuns notificării.

Recursul se privește ca fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Din ambele texte rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

În speță, așa cum s-a arătat, pârâta nu a răspuns notificării formulată de reclamanți la 11 iulie 2001, aceștia adresându-se instanței la 13 august 2002, deci la peste 1 an de la data când au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Ca atare, cazul dedus recursului de față pune de fapt în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, care nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din lege.

Or, conduita culpabilă a acesteia nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

În consecință, dacă persoana juridică notificată nu emite, în termenul prevăzut de lege, o decizie sau o dispoziție motivată, nu sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, deoarece, prin ipoteză, actul ce trebuie atacat lipsește, iar aceste dispoziții sunt de strictă interpretare, nefiind aplicabile prin analogie.

Deși, printr-o lacună a legii, nu a fost reglementată în mod expres situația în care persoana juridică deținătoare nu răspunde notificării, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, pentru ca deținătorul imobilului să fie obligat să emită o decizie sau dispoziție motivată, întrucât o atare obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu intră sub incidența acestui act normativ, terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, solicitate potrivit prevederilor acestei legi și ale Legii nr. 169/1997.

Astfel, din actele cauzei rezultă că deși , într-adevăr, reclamanții au solicitat restituirea terenului și în conformitate cu dispozițiile acestor legi, cererea le-a fost respinsă (dosar nr.4759/2002 al Tribunalului Teleorman).

Or, din dispozițiile H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, - Cap. 2 pct. 8.1. alin. (2) – rezultă că domeniul de reglementare al legii are și caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în sensul că acoperă și acele terenuri din intravilanul localităților care, până la 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptățite.

În considerarea celor ce preced, soluția de respingere a acțiunii ca prematur introdusă este esențial nelegală, recursul reclamanților urmând a se admite, a se casa hotărârea atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe în vederea soluționării pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții R.Ș. și R.G. împotriva deciziei nr. 340/A din 9 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță, în scopul soluționării pe fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2004.