Integrity evaluation report: Revision petition dismissed as inadmissible under CPC and unfounded under Law 554/2004

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1157 din 22 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 1390 din 22.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi, în consecinţă, a respins contestaţia reclamantului A. împotriva Raportului de evaluare nr. x/12.03.2014, întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire intimatul-contestator A., invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire se arată următoarele:

1. În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revizuentul arată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Arată revizuentul că, în acest sens, instanţa de recurs a admis recursul şi a menţinut Raportul contestat în urma unui raţionament al cărui punct de pornire îl reprezintă teza potrivit căreia dreptul subiectiv dedus judecăţii ar fi un pretins drept procedural la apărare al revizuentului, în timp ce raportul juridic litigios se referă la dreptul substanţial, reglementat constituţional, al revizuentului de a ocupa funcţii şi demnităţi publice, precum şi restrângerile aduse acestuia prin legislaţia incompatibilităţilor.

În opinia revizuentului, instanţa de recurs a făcut o interpretare generalizată a caracterului procedural al unora dintre normele cuprinse în Legea nr. 176/2010, reţinând în mod greşit că acest act normativ ar cuprinde numai norme ce reprezintă dreptul procedural, or acesta cuprinde atât norme procedurale, aşa cum a reţinut instanţa de judecată, cât şi norme de drept material.

Astfel, arată revizuentul, instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că "acţiunea prin care raportul de evaluare este supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, valorifică dreptul la apărare, acesta reprezentând dreptul subiectiv în cauză".

Subliniază revizuentul că instanţa a efectuat un raţionament juridic eronat, pronunţându-se asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât prin contestaţia formulată de către revizuentul-reclamant instanţa a fost învestită cu controlul unui raport litigios referitor la dreptul de a ocupa funcţii publice şi funcţii de demnitate publică, nepunându-se în discuţie dreptul la apărare al revizuentului.

În opinia revizuentului, cele reţinute de către instanţă potrivit cărora "instituţia prescripţiei reglementată de C. civ. nu este aplicabilă drepturilor la acţiune care nu urmăresc valorificarea unor drepturi civile substanţiale şi care au prevăzut un termen procedural de decădere", se întemeiază pe considerente ce exced cadrului procesual instituit de către revizuent.

2. Referitor la motivele de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 (respectiv motivele 2-4 din cererea formulată), revizuentul arată că:

2.1. Decizia a cărei revizuire o solicită a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

În opinia revizuentului, chestiunea de drept tranşată prin Hotărârea Bara este identică cu cea din prezenta cauză şi, în consecinţă, instanţa naţională este obligată să facă aplicarea directă, prioritară şi utilă a dreptului Uniunii, aşa cum a fost interpretat prin această hotărâre.

Arată revizuentul că procedura de evaluare a incompatibilităţilor, prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat în prezenta procedură, este contrară legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara şi alţii.

În acest sens, revizuentul invocă faptul că intimata Agenţia Naţională de Integritate nu l-a înştiinţat cu privire la faptul că îi va transfera datele personale de la altă autoritate, nici cu privire la categoriile de date ce vor fi transferate şi nici la modalităţile de transmitere a acestora, astfel că solicită instanţei de revizuire să constate că decizia supusă revizuirii a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene în materia protecţiei datelor cu caracter personal.

Solicită instanţei să încuviinţeze prezenta cerere de revizuire, să schimbe în tot decizia revizuită, iar, în rejudecare, să facă aplicarea directă, prioritară şi utilă a dreptului Uniunii Europene şi să constate că procedura de evaluare a incompatibilităţii revizuentului, desfăşurată în temeiul prevederilor art. 15 şi art. 20 din Legea nr. 176/2010, contravine dreptului Uniunii Europene în materia protecţiei datelor cu caracter personal şi, în consecinţă, nu poate produce efecte juridice, astfel că instanţa naţională trebuie să o înlăture de la aplicare, iar Raportul de evaluare contestat, rămânând fără bază legală, se impune a fi anulat ca fiind nelegal.

2.2. Decizia a cărei revizuire o solicită a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, motivat de faptul că interdicţia exercitării de funcţii publice pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, care se aplică de drept, ope legis, încalcă principiul proporţionalităţii pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2.3. Decizia a cărei revizuire o solicită a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a Deciziei sus-amintite, în speţă Legea nr. 176/2010.

Solicită instanţei să constate că:

- Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (în continuare denumită şi "Decizia MCV") este caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că sus-amintita Decizie nu se poate încadra, nu se mai regăseşte în competenţele Uniunii Europene post-Lisabona;

- Având în vedere că Decizia MCV este invalidă, caducă, lipsită de efecte juridice, şi legislaţia naţională de implementare a Deciziei MCV, în speţă Legea nr. 176/2010, este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice şi trebuie înlăturată de la aplicare;

- Prin înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfăşurată în privinţa revizuentului, inclusiv Raportul contestat, rămâne fără temei legal, drept pentru care Raportul contestat trebuie anulat, ca fiind nelegal.

În continuare, revizuentul a expus consideraţiuni privind incidenţa art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul încălcării normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii, precum şi neaplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană.

Solicită, în consecinţă, să se dispună, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi anularea Raportului contestat ca fiind nelegal.

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilităţii şi al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuent, inclusiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în raport şi de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.01.2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/12.03.2014, întocmit de pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1390 din 24 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a anulat Raportul de evaluare nr. x/12.03.2014, întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi a obligat pârâta la plata sumei de 2.260,35 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva sentinţei civile nr. 1390 din 24 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul A. ca nefondată, cu consecinţa constatării Raportului de evaluare nr. x/12.03.2014, ca fiind temeinic şi legal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1157 din 22.03.2017, a admis recursul pârâtei Agenţia Naţională de Integritate, a casat sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a respins contestaţia formulată de reclamantul A. ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire intimatul-reclamant A., invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

"Art. 509. - Obiectul şi motivele revizuirii

(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; […]"

Dispoziţiile art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., referitoare la procedura de judecată în cazul cererii de revizuire, prevăd în mod expres faptul că:

"Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".

Pe de o parte, fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea este admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, neputând fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă punerea în discuţie a unor probleme de fond, a unor fapte şi împrejurări care au fost discutate de instanţă cu ocazia rezolvării litigiului în fond.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, este necesar a se avea în vedere următoarele aspecte: dacă prin hotărârea atacată s-a cercetat fondul cauzei şi dacă criticile formulate se încadrează în motivele prevăzute limitativ de art. 509 C. proc. civ. invocate de revizuent.

Din interpretarea logico juridică a prevederilor legale anterior citate rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanţa de recurs, legiuitorul a impus (la alin. (1) al art. 509 C. proc. civ.) condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii, faţă de cea care fusese aleasă până în acel moment.

Nu pot forma obiectul revizuirii - întrucât nu evocă fondul - hotărârile instanţelor de recurs prin care s-a respins recursul ori, deşi a fost admis, s-a dispus casarea cu trimitere, şi nici hotărârile instanţelor de recurs prin care s-a soluţionat doar o excepţie, cu caracter absolut, fără a se evoca fondul. Altfel spus, nu pot forma obiectul revizuirii, neevocând fondul, hotărârile instanţelor de recurs prin care se declină competenţa de soluţionare a acestei căi de atac, prin care se dă o soluţie urmare actelor de dispoziţie procesuală pe care le pot face părţile (în caz de renunţare la judecata recursului, la judecata acţiunii sau la dreptul dedus judecăţii, precum şi de încheiere a unei tranzacţii), prin care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei excepţii procesuale, prin care se constată perimarea recursului, prin care se anulează recursul ca neregulat introdus, ca netimbrat sau ca insuficient timbrat, prin care se constată nulitatea recursului, sau prin care se respinge recursul ca nefondat sau ca tardiv; de asemenea, nu pot fi atacate cu cerere de revizuire hotărârile de casare intermediare prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu reţinere sau cu trimitere.

Legiuitorul a prevăzut însă, la alin. (2) al art. 509 C. proc. civ., posibilitatea de a fi supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul, dacă se invocă motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4 şi pct. 7-10.

Or, în cauza de faţă, revizuentul a invocat patru motive de revizuire, respectiv un motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi trei motive întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, în legătură cu care Înalta Curte reţine următoarele:

1. În ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut), Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de recurs în considerentele Deciziei nr. 1157 din 22.03.2017, în dezacord cu judecătorul fondului, că termenul de 15 zile prevăzut pentru contestarea raportului de evaluare, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, este un termen procedural de decădere, căruia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 2548 alin. (3), cu trimitere la art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Instanţa de recurs a arătat că această concluzie se fundamentează, în primul rând, pe constatarea că prevederile Legii nr. 176/2010 au caracterul de norme speciale în materia evaluării şi reţinerii stării de incompatibilitate şi a conflictelor de interese, norme care reprezintă dreptul procedural, de strictă aplicare în materia supusă analizei, opinie împărtăşită şi de instanţa de revizuire.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a apreciat în mod corect că în speţă, contrar opiniei primei instanţe, se reţine că prevederile art. 2548 alin. (3) din C. civ. se aplică numai termenelor de decădere de drept material, care presupun şi o exercitare a unei acţiuni în justiţie, observându-se că, în cazul acestei categorii de termene, efectul decăderii îl constituie pierderea dreptului substanţial, spre deosebire de categoria termenelor procedurale de decădere, unde efectul decăderii constă în pierderea dreptului de acces la instanţă.

A reţinut instanţa de recurs că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 conduce la pierderea dreptului de acces la instanţă şi nu a dreptului substanţial, reţinându-se că termenul de drept procesual are în vedere întocmirea unor acte de procedură sau exercitarea căilor de atac, sub sancţiunea stingerii dreptului procesual neexercitat în termen.

Cum dreptul de acces la instanţă este un drept procesual şi nu un drept substanţial, instanţa de recurs a constatat că formularea unei acţiuni prin care se solicită anularea unui act administrativ cu caracter individual vizează valorificarea acestui drept procesual, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la prescripţie şi decădere de ordin procedural, astfel că, potrivit art. 184 şi urm. din C. proc. civ., efectul decăderii îl constituie pierderea dreptului procesual.

Instanţa de recurs a apreciat că, prin urmare, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2548 alin. (3) şi art. 2539 alin. (2) din C. civ., termenul de 15 zile prevăzut pentru contestarea raportului de evaluare fiind supus cauzelor de întrerupere şi de repunere în termen prevăzute de C. proc. civ., republicat.

Sub acest ultim aspect, instanţa de recurs a constatat că intimatul-reclamant nu a solicitat repunerea în termenul de formulare a contestaţiei împotriva raportului de evaluare şi nici nu a invocat întreruperea termenului, în temeiul C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar a apreciat că, în consecinţă, excepţia tardivităţii formulării contestaţiei trebuie analizată în raport de data comunicării raportului de evaluare, respectiv, 14.03.2014, potrivit confirmării de primire semnată de reclamant şi, având în vedere data formulării prezentei contestaţii, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, şi anume 16.01.2015, constatând că la expirarea termenului de 15 zile calculat de la data comunicării către intimat a raportului de evaluare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti nu era înregistrată nicio acţiune având ca obiect anularea raportului de evaluare.

Instanţa de recurs a reţinut că nu poate fi primită susţinerea instanţei de fond, referitoare la formularea în termen a unei a doua cereri de chemare în judecată, într-un nou termen de 6 luni calculat de la data anulării definitive a primei cereri, întrucât anularea cererii de chemare în judecată s-a produs din culpa intimatului-reclamant, care nu a îndeplinit obligaţiile stabilite de instanţă în cadrul procedurii de regularizare. Cererea de reexaminare formulată de reclamant împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată a fost respinsă din aceleaşi considerente, neputându-se reţine intervenirea unor cauze obiective care să fi condus la această situaţie.

Pentru argumentele arătate anterior, instanţa de recurs a apreciat că excepţia tardivităţii este întemeiată, urmând a fi admisă, cu consecinţa respingerii contestaţiei formulate de reclamant împotriva raportului de evaluare ca tardiv introdusă, soluţie în raport de care nu se mai impunea analizarea criticilor formulate pe fondul cauzei.

Având în vedere considerentele prezentate anterior, precum şi caracterul limitativ al dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., rezultă fără putinţă de tăgadă inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată în cauză, întemeiată pe aceste dispoziţii.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă. Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ. şi este admisibilă numai în cazul întrunirii cumulative a condiţiilor prevăzute de acest text legal pentru fiecare dintre motivele invocate.

Această cale de atac extraordinară a fost concepută de legiuitor pentru îndreptarea erorilor de fapt, iar nu de drept, în situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile expuse la art. 509 din C. proc. civ.

Or, din expunerea motivelor cererii de revizuire, se observă că aceasta a fost concepută ca un veritabil recurs împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs, ceea ce, de asemenea, este inadmisibil.

Altfel spus, revizuentul urmăreşte o reevaluare a argumentelor părţilor din stadiul procesual al recursului, adică valorificarea unui recurs la recurs, ceea ce nu poate fi acceptat.

Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 513 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

II. În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 (motivele 2-4 din cererea de revizuire)

Examinând cererea de revizuire formulată prin prisma motivelor invocate de revizuent, art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în raport şi de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată, pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 509 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne, ori în speţă, revizuentul a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele comunitare.

Revizuentul nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislaţia internă aplicată de instanţa de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire şi, astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între dreptul comunitar şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanţă în materie a fost neîntemeiat invocată de revizuent pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului şi nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Principiul priorităţii dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, faţă de dreptul naţional, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

În motivarea cererii de revizuire nu a fost invocat şi argumentat vreun motiv legat de încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, revizuentul formulând exclusiv critici asupra soluţiei de respingere ca tardiv formulată a acţiunii, fără raportare la vreo dispoziţie imperativă de drept comunitar.

Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, criticile recurentului - revizuent nu s-au încadrat în cerinţele acestui caz special de revizuire, dreptul comunitar nefiind antamat prin cererea de revizuire care a formulat obiectul prezentei cauze, recurentul - revizuent invocând formal prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conţinând doar nemulţumirile părţii faţă de soluţia reţinută de instanţa de fond.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă şi din faptul că la judecarea recursului nu s-a solicitat aplicarea cu prioritate a prevederilor dreptului comunitar indicate în prezenta cerere de revizuire, astfel că argumentele expuse de revizuent cu privire la încălcarea acestora nu corespund ipotezei juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare de atac exercitată în cauză.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluţionat definitiv şi că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

În literatura de specialitate s-a menţionat că în cadrul cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, fapte sau împrejurări care au fost discutate cu ocazia rezolvării litigiului în fond.

De asemenea, este neîntemeiată cererea de revizuire care este îndreptată împotriva unei decizii definitive a instanţei, decizie care nu a fost pronunţată cu încălcarea prioritară a dreptului Uniunii Europene.

În cazul revizuentului, nu este incidentă niciuna dintre normele unionale, fiind deplin în vigoare normele procesuale interne, atât cele cu caracter special din Legea nr. 176/2010, cât şi cele de drept comun din C. proc. civ.

Faţă de niciunul dintre aceste acte normative nu s-a ridicat problema încălcării dreptului unional, actele producând efecte depline şi fiind complet aplicabile.

Aplicabilitatea prioritară a dreptului unional nu are incidenţă în prezenta cauză. Decizia a cărei revizuire se cere a fost pronunţată având ca temei legal dispoziţiile Legii nr. 176/2010 privind procedura de contestare a raportului de evaluare, respectiv termenul legal prevăzut de lege, precum şi norma legală a C. proc. civ. privitoare la natura, calculul şi aplicabilitatea termenelor în procesul civil.

Admiterea excepţiei tardivităţii contestării raportului de evaluare de către instanţa supremă, soluţie în raport cu care nu se mai impune analizarea criticilor formulate pe fondul cauzei, nu face admisibilă o cale extraordinară de atac care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile strict impuse, atât prin Legea nr. 554/2004, cât şi prin C. proc. civ.

Chestiunile invocate de revizuent privitoare la incidenţa deciziei CJUE din Cauza Bara nu sunt aplicabile în cazul acestuia, întrucât decizia instanţei de recurs este una care a privit strict aspectele de ordin procesual, soluţionarea excepţiei invocate de pârâtă în sensul admiterii ei având ca efect neluarea în discuţie a fondului.

Astfel, în mod greşit şi-a întemeiat revizuentul cererea de revizuire pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ, întrucât, în pronunţarea deciziei a cărei revizuire se cere, nu s-a încălcat nicio normă unională, ci s-au respectat toate reglementările naţionale privind excepţiile procesuale.

În consecinţă, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale vreunor norme ale dreptului comunitar, în sensul invocat de către revizuent, care să justifice admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nefiind îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. invocate de revizuent.

Drept urmare Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca inadmisibilă şi cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1157 din 22 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2017.