EU financial corrections for pre-2011 public contracts: CJEU primacy over domestic non-retroactivity

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional:

- anularea "Notei de Informare privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. 1" aferentă proiectului "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor", înregistrată sub nr. x/2014 (în evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti sub nr. x/2014), emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional;

- anularea Deciziei nr. 230/14.07.2014 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Serviciul Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene;

- înlăturarea corecţiilor financiare aplicate în privinţa Cererii de rambursare nr. 1 întocmită pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor"

- obligarea pârâtului la plata sumei de 16.564,75 RON, sumă compusă din 14.030 RON, reprezentând corecţii financiare de 5% aplicate cererii de rambursare nr. 1 pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor" şi 2.534,75 RON, reprezentând TVA-ul aferent acestor corecţii;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 1788 din 19 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală de Management pentru Programul Operaţional Regional;

- a anulat Nota de informare privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 1, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice cu nr. 24387/13.05.2014 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 230/14.07.2014 şi, în consecinţă,

- a înlăturat corecţiile financiare aplicate în privinţa Cererii de rambursare nr. 1, întocmită pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor"

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 16.564,75 RON, reprezentând corecţia financiară de 5% aplicată cererii de rambursare nr. 1 ptr. proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor", cu TVA-ul aferent;

- a obligat pârâtul la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală de Management pentru Programul Operaţional Regional, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a prezentat situaţia de fapt, cadrul normativ aplicabil în speţă şi a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

În opinia recurentului hotărârea instanţei de fond a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi art. 14 din C. proc. civ.

În acest sens, recurentul apreciază că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că actele administrative atacate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2015, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, admiţând astfel acţiunea intimatei-reclamante.

Recurentul solicită să se constate că o asemenea critică de nelegalitate a actelor administrative emise de instituţia pârâtă nu a fost ridicată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, sens în care pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice nu a formulat apărări cu privire la această chestiune prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei.

Apreciază recurentul că, în situaţia în care această problemă de drept a fost ridicată de instanţa fondului din oficiu, aceasta trebuia pusă în discuţia contradictorie a părţilor, dând posibilitatea instituţiei pârâte să formuleze apărări asupra acestui aspect.

Recurentul subliniază faptul că, nici prin hotărârea judecătorească pronunţată şi nici prin încheierea de şedinţă din data de 05.06.2015, instanţa de fond nu face vorbire despre faptul că ar fi supus dezbaterilor, în contradictoriu cu părţile implicate în proces, aspectul privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, în speţa dedusă judecăţii.

Concluzionează recurentul în sensul că hotărârea fondului a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., aceasta fiind întemeiată pe motive de drept care nu au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, respectiv pe faptul că actele administrative atacate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, aspect care nu a fost dezbătut cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare pentru toate părţile implicate în proces.

Se arată în motivele de recurs că ambele contracte asupra cărora au fost reţinute abaterile de către reprezentanţii instituţiei pârâte sunt anterioare intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, actul normativ în vigoare la momentul săvârşirii neregulii fiind O.G. nr. 79/2003, iar nu O.U.G. nr. 66/2011.

În opinia recurentului, deşi la prima vedere se poate aprecia că Decizia nr. 66/2015 a Curţii Constituţionale are incidenţă în cauză, în realitate există mai multe implicaţii care trebuie luate în considerare înainte de a formula o astfel de concluzie.

Astfel, arată recurentul, efectele Deciziei nr. 66/2015 se vor răsfrânge numai asupra procedurilor de control şi actelor administrative încheiate după momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial (07.04.2015).

Recurentul solicită ca, în cazul în care se va aprecia eventuala incidenţă a Deciziei nr. 66/2015 în cauzele aflate încă pe rolul instanţei, să se observe faptul că, deşi Curtea Constituţională a adus critici măsurilor prevăzute la art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul dispunerii modalităţii în care urmează a fi calificate neregulile şi stabilite creanţele bugetare, nu au fost menţionate şi condiţiile/cadrul legal în care se poate restabili situaţia juridică a actelor administrative (din care unele reprezintă titluri de creanţă) emise deja de instituţia recurentă şi contestate în instanţă.

În opinia recurentului, consecinţele şi implicaţiile financiare/instituţionale ale unei astfel de ipoteze trebuie să fie analizate şi asumate la nivelul Guvernului, astfel încât să fie asigurată o punere în aplicare unitară a acestei decizii, de către toate instituţiile publice.

Recurentul arată că trebuie avut în vedere faptul că, potrivit celor dispuse de Curtea Constituţională, pentru toate contractele de achiziţie încheiate în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003 (inclusiv contractele verificate în speţa de faţă, pentru care s-a aplicat o reducere procentuală de 5%), măsura administrativă pe care reprezentanţii instituţiei recurente o vor institui în cazul identificării unei nereguli în sensul celor dispuse prin decizia Curţii Constituţionale, va consta în recuperarea întregii sume din contractele verificate (100%), cu titlu de creanţă bugetară.

Această ipoteză este susţinută prin prisma simplului fapt că O.G. nr. 79/2003 nu reglementa principiul proporţionalităţii (prin stabilirea unor corecţii financiare al căror cuantum procentual depindea de neregula constatată şi gravitatea acesteia), principiu care a fost introdus ulterior, prin O.U.G. nr. 66/2011.

Recurentul face referire în memoriul de recurs la faptul că pe rolul Curţii Europene de Justiţie se află în soluţionare cauzele conexate C-260/14 şi C-261/2014 Judeţul Neamţ şi alţii, urmând a fi luată o decizie cu privire la retroactivitatea/neretroactivitatea aplicării prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, după ce vor fi analizate toate punctele de vedere, inclusiv cel al Comisiei Europene cu privire la interpretarea unor termeni şi definiţii, determinanţi pentru clarificarea aspectelor reţinute şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2015.

Punctează recurentul că reprezentanţii instituţiei analizează existenţa unei nereguli nu prin raportare la modul în care acesta este definită în O.G. nr. 79/2003 şi/sau O.U.G. nr. 66/2011, ci prin raportare la prevederile comunitare care se aplică în mod direct statelor membre, conform art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Subliniază recurentul că în "conflictul dintre norma comunitară şi cea naţională" devine incident şi aplicabil principiul supremaţiei, potrivit căruia este garantată superioritatea dreptului european asupra legislaţiilor naţionale şi totodată, o protecţie uniformă a cetăţenilor prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 02.03.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.06.2017, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată a fondului recursului, în şedinţă publică, pentru data de 27.10.2017.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect:

- anularea "Notei de Informare privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. 1" aferentă proiectului "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor", înregistrată sub nr. x/2014 (în evidenţele Primăriei Municipiului Bucureşti sub nr. x/2014), emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional;

- anularea Deciziei nr. 230/14.07.2014, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Serviciul Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene;

- înlăturarea corecţiilor financiare aplicate în privinţa Cererii de rambursare nr. 1 întocmită pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor"

- obligarea pârâtului la plata sumei de 16.564,75 RON, sumă compusă din 14.030 RON, reprezentând corecţii financiare de 5% aplicate cererii de rambursare nr. 1 pentru proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor" şi 2.534,75 RON, reprezentând TVA-ul aferent acestor corecţii;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice - Direcţia Generală de Management pentru Programul Operaţional Regional;

- a anulat Nota de informare privind plata cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. 1, emisă de MDRAP cu nr. 24387/13.05.2014 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 230/14.07.2014 şi, în consecinţă,

- a înlăturat corecţiile financiare aplicate în privinţa Cererii de rambursare nr. 1, întocmită ptr. proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor"

- a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 16.564,75 RON, reprezentând corecţia financiară de 5% aplicată cererii de rambursare nr. 1 ptr. proiectul "Reabilitarea, modernizarea şi echiparea ambulatoriului integrat al Spitalului Clinic de Ortopedie Foişor", cu TVA-ul aferent;

- a obligat pârâtul la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, faptul că ambele contracte în legătură cu care s-au constatat abaterile sunt anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, iar neregulile au fost stabilite şi sancţionate în baza prevederilor de drept substanţial cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011.

În raport de acestea, instanţa de fond a apreciat că măsura de aplicare a reducerii procentuale de 5% din suma aprobată la plată, dispusă în temeiul art. 6 şi art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011 este nelegală, astfel că nu se mai impune analiza criticilor de nelegalitate ce vizează fondul constatărilor pârâtului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, arătând că a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale incidente în cauză, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de fond, arătând că a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi art. 14 din C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare şi contradictorialitatea.

Recurentul a criticat faptul că instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei ca urmare a constatării din oficiu a faptului că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2015, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, fără ca această problemă de drept să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi fără ca acestea să aibă posibilitatea să formuleze apărări cu privire la acest aspect.

În opinia recurentului, procedând astfel instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare pentru toate părţile implicate în proces.

În raport de argumentele dezvoltate în cererea de recurs şi de considerentele expuse de către instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Se poate aprecia că textul legal anterior enunţat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil.

Aşa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanţei de fond nu este motivată, iar, în lipsa motivării, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalităţii hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunţa în continuare.

Căile de atac se exercită de partea nemulţumită de hotărârea unei instanţe şi reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiţiei protecţia dreptului subiectiv sau al interesului şi ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situaţia în care hotărârea nu este motivată, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanţe este legală, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esenţiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia legală de a motiva în fapt şi în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei.

În lipsa motivării, nici părţile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanţă a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă însă, instanţa de fond s-a limitat la a constata din oficiu că actele administrative contestate au fost emise cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 66/2015, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, fără a prezenta argumentele proprii pentru care au fost înlăturate sau admise susţinerile părţilor şi fără a pune în discuţia contradictorie a părţilor această problemă de drept.

Procedând astfel, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecăţii.

Or, motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă în cadrul dispozitivului.

Instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la soluţia adoptată, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-şi exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită întrucât nu a cercetat legalitatea şi temeinicia cererii formulate de reclamantă, nu a clarificat obiectul acţiunii, scopul real urmărit de aceasta, în vederea unei juste şi complete dezlegări a raportului litigios, pentru a asigura un act de justiţie eficient şi a preîntâmpina alte litigii viitoare.

Astfel, în raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. "

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Înalta Curte constată, astfel, că prima instanţă nu a procedat la examinarea în totalitate a fondului cauzei, limitându-se la a constata exclusiv aplicabilitatea deciziei pronunţate de instanţa de contencios constituţional, celelalte apărări formulate de reclamantă nefiind analizate, astfel că fondul cauzei a rămas complet necercetat.

Recurentul pretinde că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că actele administrative atacate sunt nelegale şi a dispus anularea acestora, reţinând faptul că "prin aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, în speţă s-a încălcat principiul constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României".

Referitor la principiul neretroactivităţii, potrivit art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care a stat la baza controlului şi a întocmirii actelor contestate:

"Activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare care sunt în desfăşurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se finalizează şi se valorifică cu aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările şi completările ulterioare."

Este adevărat că textul permite interpretarea per a contrario, potrivit căreia O.U.G. nr. 66/2011 se aplică pentru activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare care nu sunt în desfăşurare la data intrării acesteia în vigoare, chiar dacă acestea au fost săvârşite sub imperiul O.G. nr. 79/2003, aşa cum este cazul în speţă, iar pentru acest considerent, coroborat cu faptul că O.U.G. nr. 66/2011 permite aplicarea normelor de drept substanţial din cuprinsul acesteia unor nereguli săvârşite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţional art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Totuşi, Înalta Curte are în vedere prioritatea dreptului Uniunii Europene (UE) şi împrejurarea că prin Hotărârea Curţii de Justiţie a UE din 26.05.2016 pronunţată în cauzele conexe C-260/14 şi C-261/14 s-a stabilit, printre altele, că "Principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale."

Astfel, prin Hotărârea din 26 mai 2016, pronunţată în cauzele reunite C-260/14 şi C-261/14, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 şi cu privire la a patra întrebare în cauza C-260/14 a concluzionat că:

Prin intermediul celei de a patra întrebări în cauza C 260/14, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă, în împrejurările din cauza principală, principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice.

În această privinţă, dintr-o jurisprudenţă constantă reiese că, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele au obligaţia de a respecta principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctele 35 şi 36, precum şi jurisprudenţa citată).

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, deşi principiul securităţii juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situaţii anterioare intrării sale în vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, acelaşi principiu impune ca orice situaţie de fapt să fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, în lumina normelor de drept în vigoare la data producerii sale. Cu toate acestea, deşi legea nouă îşi produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, şi efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul legii vechi (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 37 şi jurisprudenţa citată).

Astfel cum reiese din aceeaşi jurisprudenţă, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 şi jurisprudenţa citată).

Reiese din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C 260/14 că principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

În esenţă, dată fiind prioritatea dreptului european, consacrată la nivel constituţional prin dispoziţiile art. 148 alin. (2), statuările CJUE asupra problemei de drept în dispută vor fi reţinute ca argument în combaterea ideii de înlăturare a incidenţei dispoziţiilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte constată că, în cauză, ambele contracte în legătură cu care s-au constatat abaterile au fost încheiate anterior adoptării O.U.G. nr. 66/2011, însă instanţa de fond în mod greşit a reţinut inaplicabilitatea acestui act normativ pentru că nu era în vigoare la data încheierii contractelor şi a săvârşirii faptelor ce pot fi sancţionate cu corecţie financiară, având în vedere faptul că activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare care se desfăşoară după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează şi se valorifică cu aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, pronunţând o hotărâre nelegală şi netemeinică, motiv pentru care o va casa, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse anterior, constatând că în mod greşit şi nelegal a soluţionat cauza Curtea de apel, fără a cerceta fondul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 497 şi art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să analizeze acţiunea reclamantei pe fond, în raport de temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor şi toate înscrisurile noi depuse la dosar de către ambele părţi, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicţie, respectiv să procedeze la o examinare pe fond a tuturor pretenţiilor deduse judecăţii pe calea prezentei acţiuni.

Aşadar, cu ocazia rejudecării instanţa de fond va analiza actele administrative supuse cenzurii prin prisma verificării condiţiilor de fond ale neregulii, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, precum şi a legalităţii corecţiilor aplicate de organul administrativ, precum şi toate apărările şi susţinerile părţilor, urmând a analiza cauza şi din perspectiva jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele C-260/14 şi C-261/14.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene împotriva sentinţei civile nr. 1788 din 19 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2017.