Funding withdrawal upheld for artificial Rural Development financing conditions.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.11.2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei pârâtei nr. 29120/25.08.2014 şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, emis de pârâtă la data de 26.06.2014 şi înregistrat cu nr. x/27.06.2014, cu consecinţa anulării măsurii de retragere a ajutorului financiar nerambursabil acordat reclamantei în calitate de beneficiar al contractului de finanţare x, a măsurii de reziliere a Contractului şi a măsurii de stabilire în sarcina reclamantei a creanţei de 848.906,94 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1432 din 20 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

1. În motivarea recursului declarat se arată că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte susţinerile reclamantei privind nelegalitatea Deciziei din perspectiva emiterii acesteia cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

În acest sens, arată recurenta că decizia contestată este un act administrativ, care este supus principiului motivării, această necesitate fiind impusă şi de dispoziţiile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, astfel că reţinerea instanţei, în sensul că acest act nu trebuie motivat, este nelegală, urmând a fi cenzurată în prezenta cale de atac.

Recurenta apreciază că este greşit raţionamentul instanţei, potrivit căruia: "este suficient ca decizia să conţină o argumentaţie în sensul menţinerii actului administrativ atacat" şi că "nu poate reţine ca motiv de nelegalitate a deciziei faptul că a fost emisă fără analizarea aspectelor invocate de reclamantă în contestaţie".

Apreciază recurenta că se poate observa, din considerentele sentinţei, faptul că instanţa de fond se contrazice în propria judecată, deoarece, deşi reţine în mod indirect faptul că Decizia este motivată pe raţionamentul potrivit căruia ar conţine o argumentaţie în sensul menţinerii actului administrativ atacat, susţine, pe de altă parte, în mod tranşant, că existenţa lipsurilor în motivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei nu pot conduce la aprecierea Procesului-verbal contestat ca fiind arbitrar.

Recurenta solicită instanţei de control judiciar să constate că Decizia a fost emisă fără analizarea tuturor chestiunilor supuse analizei sale, fără nici un fel de motivare justă în acest sens, acoperită însă de însăşi organul judiciar care trebuia să procedeze la cenzurarea şi sancţionarea acestei conduite nelegale.

2. Recurenta critică faptul că susţinerile sale referitoare la nerespectarea criteriului de selecţie "S.2 - Proiectele care prin activitatea propusă creează mai mult de un loc de muncă la 25.000 Euro investiţi în funcţie de tipul solicitantului" au fost înlăturate greşit, reţinându-se motive străine de pricină (ce atrag aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 pct. 6) şi interpretându-se greşit dispoziţiile legale şi contractuale incidente în cauză.

Subliniază recurenta că a susţinut prin acţiune că prin Procesul-verbal nu se putea reţine drept neregulă nerespectarea criteriului de selecţie S.2, fără ca anterior să fie derulată procedura somării beneficiarului în sensul remedierii deficienţei, conform art. 8 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanţare, însă, cu privire la acest aspect, instanţa a considerat în mod greşit că, atâta timp cât s-a reţinut că au fost create condiţii artificiale pentru obţinerea finanţării, este evident că emiterea unei notificări sau somaţii era inutilă, întrucât nu mai puteau fi luate măsuri care să remedieze acest aspect.

Faţă de aceasta precizează recurenta că nu a invocat necesitatea somării cu termen de remediere în privinţa neregulii constând în "creearea de condiţii artificiale", în privinţa acestei nereguli invocând o cu totul altă argumentaţie, astfel că motivarea este străină de pricină.

Arată recurenta că este eronat raţionamentul instanţei, potrivit căruia, atâta vreme cât neregula referitoare la criteriul de selecţie S2 nu a fost singura neregulă, nu contează că reclamanta a remediat deficienţele, de vreme ce această neregulă a determinat Agenţia să retragă ajutorul financiar, la fel de cert fiind şi faptul că trebuiau puse în aplicare prevederile art. 8 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanţare.

Apreciază recurenta că, în raport de prevederile contractului de finanţare, nu există nicio justificare pentru care instanţa de judecată a înlăturat de la aplicare dispoziţiile anterior arătate, ce erau pe deplin aplicabile faţă de neregula referitoare la criteriul de selecţie S2.

3. Recurenta-reclamantă critică sentinţa recurată pentru faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, arată recurenta că a argumentat în cuprinsul acţiunii faptul că prin Procesul-Verbal s-a reţinut existenţa unei nereguli reglementată de acte normative care nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de finanţare, respectiv Regulamentul UE nr. 65/2011 şi prevederile O.U.G. nr. 66/2011, arătând şi faptul că AFIR, prin Decizia de soluţionare a contestaţiei, nu s-a pronunţat asupra acestor susţineri.

Referitor la incidenţa O.U.G. nr. 66/2011, recurenta consideră că este eronat raţionamentul instanţei potrivit căruia argumentele reclamantei nu pot fi primite întrucât procedura de verificare a fost efectuată în perioada mai- iunie 2014, când actul normativ invocat intrase în vigoare (cu circa 3 ani anterior).

În opinia recurentei, constatarea presupuselor nereguli nu poate fi făcută decât prin aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului de finanţare, altfel fiind încălcat principiul neretroactivitatii legii noi, deoarece O.U.G. nr. 66/2011 nu era în vigoare în perioada când a fost organizată procedura de atribuire a contractului.

Mai arată recurenta că, întrucât principiul securităţii juridice interzice ca o măsură comunitară să producă efecte înainte de publicarea ei (cauza C-368/89, Crispoltoni), apreciază că neregula derivată din contractul de finanţare încheiat în anul 2010 nu poate fi examinată prin prisma principiilor impuse de Regulamentul nr. 65/2011, act normativ intrat în vigoare ulterior momentului încheierii contractului.

4. Recurenta-reclamantă critică faptul că prin sentinţa recurată nu s-au analizat susţinerile sale privind legalitatea garării utilajelor la punctul de lucru al beneficiarului, din perspectiva argumentelor invocate, fiind astfel incident art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta critică faptul că instanţa a apreciat că gararea utilajelor la punctul de lucru din Brăila face cu atât mai mult dovada creării condiţiilor artificiale.

În opinia recurentei este total nelegală o astfel de apreciere, mai ales în contextul în care Agenţia, nici prin Procesul Verbal şi nici prin Decizie, nu a reţinut că gararea utilajelor la punctul de lucru din Brăila are semnificaţia creării condiţiilor artificiale, ci a arătat că neregula constă în nerespectarea dispoziţiilor art. 8 alin. (7) din contract. Procedând într-o asemenea manieră, prima instanţă practic a agravat situaţia recurentei-reclamante în propria cale de atac - aceea promovată împotriva Deciziei.

Subliniază recurenta că reţinerile instanţei, cu privire la faptul că utilajele prestau activitate în folosul B. S.R.L. şi că s-a dorit crearea unei aparenţe de legalitate şi regularitate, sunt tendenţioase, în contextul în care însăşi reclamanta a adus la cunoştinţa autorităţilor existenţa contractului cu B. S.R.L.

5. Recurenta arată că în mod nelegal s-a reţinut că legăturile existente între societăţi fac dovada creării unei condiţii artificiale, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul Procesului-verbal şi în Decizia atacată.

Recurenta critică faptul că instanţa de fond a considerat că existenţa contractului de prestare servicii încheiat cu B. demonstrează că societatea nu avea nevoie de utilajele respective pentru activitatea proprie, ci că acestea erau necesare societăţii căreia i-au fost puse la dispoziţie, la care administrator este tot administratorul reclamantei, astfel că a fost dovedit atât elementul obiectiv, cât şi cel subiectiv.

Apreciază recurenta că, în cauză, contrar celor reţinute de instanţă, nu poate fi vorba de vreo acţiune deliberată efectuată în scopul obţinerii unui avantaj care să contravină obiectivelor vreunei măsuri din cadrul PNDR, deoarece, cel puţin în privinţa creării locurilor de muncă şi a creşterii valorii adăugate prin realizarea de venituri, a fost atinsă finalitatea schemei de ajutor, fiind realizate obiectivele generale, specifice şi operaţionale ale Măsurii 312.

Apreciază recurenta că în cauză a fost pronunţată o hotărâre cu interpretarea greşită a legii, fiind astfel menţinute 2 acte administrative nelegale, respectiv Procesul-verbal şi Decizia, întrucât în speţă nu poate fi vorba despre creearea unor condiţii arficiale din perspectiva normei europene şi a interpretării pe care aceasta a primit-o în jurisprudenţa CJUE.

6. Recurenta critică faptul că susţinerile sale privitoare la faptul că procesul-verbal este întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011 au fost respinse ca urmare a interpretării eronate a acestor dispoziţii legale.

Astfel, potrivit textului legal anterior indicat, termenul maxim de efectuare a verificării şi de emitere a proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare este de 90 de zile de la data finalizării activităţii de organizare a verificării.

Cu privire la natura acestui termen instanţa a apreciat că acesta este un termen de recomandare, nu un termen de decădere, pe motiv că nu este prevăzută o sancţiune pentru nerespectarea sa.

În opinia recurentei, termenul de 90 de zile, aşa cum este reglementat de dispoziţiile arătate mai sus, este un termen maxim, ceea ce înlătură caracterul de recomandare invocat de instanţă şi instituie caracterul imperativ al respectării lui.

Pe de altă parte, arată recurenta, în mod greşit s-a reţinut de prima instanţă că acest termen curge de la momentul numirii sau aprobării componenţei echipei care efectuează controlul, aceasta fiind data finalizării activităţii de organizare a verificării.

Subliniază recurenta că în situaţia sa, după cum se arată în însuşi cuprinsul procesului-verbal (pagina 3 - paragrafele finale), activitatea de organizare a verificării a fost finalizată prin Scrisoarea de Misiune nr. 3638/10.03.2014, or, având în vedere că procesul-verbal a fost emis la data de 27.06.2014, apreciază că în speţă termenul de 90 de zile, reglementat prin dispoziţiile art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, este depăşit în raport de data Scrisorii de Misiune nr. 3638, respectiv 10.03.2014.

7. Recurenta critică faptul că în mod eronat s-a reţinut că în cauză a fost respectat principiul proporţionalităţii, având în vedere că în cauză nu a fost săvârşită o neregulă în accepţiunea art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 şi art. 17 alin. (1) din contractul de finanţare, Anexa I - Prevederi generale, astfel că măsurile luate prin titlul de creanţă nu se justifică.

Apreciază recurenta că în mod eronat s-a reţinut, şi fără vreo relevanţă de altfel în privinţa principiului proportionalităţii, faptul că nu a dovedit care au fost veniturile societăţii din activităţile prestate cu utilajele achiziţionate în baza contractului de finanţare.

În opinia recurentei, soluţia pronunţată nu respectă criteriile edictate de lege şi jurisprudenţa naţională şi europeană, sancţionarea reclamantei cu un debit reprezentând totalitatea finanţării nerambursabile acordate neputând fi dispusă în contextul în care nu s-a demonstrat săvârşirea unor nereguli.

Prin Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 486 şi ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reţinut că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 2 martie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susţinerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că:

- susţinerile sale referitoare la nerespectarea criteriului de selecţie "S.2 - Proiectele care prin activitatea propusă creează mai mult de un loc de muncă la 25.000 Euro investiţi în funcţie de tipul solicitantului" au fost înlăturate greşit, reţinându-se motive străine de pricină, ce atrag aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 pct. 6:

- sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la argumentele reclamantei potrivit cărora în actele contestate s-a reţinut existenţa unei nereguli reglementate de acte normative care nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de finanţare, respectiv Regulamentul UE nr. 65/2011 şi prevederile O.U.G. nr. 66/2011;

- prin sentinţa recurată nu s-au analizat susţinerile reclamantei privind legalitatea garării utilajelor la punctul de lucru al beneficiarului, din perspectiva argumentelor invocate, fiind astfel incident art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Verificând conţinutul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a prezentat motivele pentru care a înţeles să respingă acţiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susţinute de aceasta ca şi temei al nelegalităţii actelor administrative atacate, iar împrejurarea că aceasta a înţeles să dea valoare susţinerilor pârâtei din întâmpinare şi din cuprinsul actelor administrative atacate nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că aspectele prezentate în apărare de pârâtă corespund prevederilor legale şi contractuale încălcate de reclamantă, în calitate de beneficiar.

2. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

Societatea reclamantă S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 29120/25.08.2014, prin care Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a soluţionat contestaţia sa administrativă formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.06.2014, prin care în sarcina recurentei-reclamante s-a stabilit o creanţă bugetară în cuantum de 848.906,94 RON, urmare a măsurii de recuperare integrală a ajutorului financiar nerambursabil acordat prin Contractul de finanţare nr. x/21.05.2010, având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile pentru proiectul "Achiziţie utilaje pentru activităţi auxiliare producţiei vegetale la A. S.R.L.".

Proiectul, care se încadrează în Măsura 312, presupunea achiziţia de utilaje agricole performante strict necesare activităţii de prestare servicii în folosul agricultorilor din zonă, cu sprijin pentru agricultură, prin realizarea lucrărilor agricole ce vizau pregătirea câmpurilor, înfiinţarea culturilor, recoltarea şi combaterea dăunătorilor în legătură cu agricultura, întreţinerea terenurilor agricole în bune condiţii agricole şi de mediu.

Neregulile reţinute prin actele administrative atacate vizează conduita recurentei-reclamante în implementarea proiectului finanţat, constând în încălcarea prevederilor cuprinse în anexele contractului de finanţare, prin crearea unor condiţii artificiale pentru obţinerea finanţării prin program FEADR; nerespectarea criteriului de selecţie S.2.- Proiectele care prin activitatea propusă creează mai mult de un loc de muncă la 25.000 Euro investiţi în funcţie de tipul solicitantului; nerespectarea Contractului de finanţare x/21.05.2010 şi a adresei nr. x emisă de A.P.D.R.P. cu privire la respingerea contestaţiei nr. 28/08.04.2013.

Prin procesul-verbal contestat, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a considerat necesară retragerea ajutorului financiar nerambursabil acordat reclamantei şi rezilierea contractului de finanţare, iar prin decizia contestată s-a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva acestui proces-verbal.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, iar recurenta-reclamantă a reluat prin cererea de recurs, cel puţin în parte, susţinerile înfăţişate în cererea de chemare în judecată, prin care a contestat constatările echipei de control.

Contrar susţinerilor societăţii recurente, Înalta Curte arată că împărtăşeşte opinia şi raţionamentul înfăţişate de judecătorul fondului în sensul legalităţii şi temeiniciei actelor administrative atacate, pornind tocmai de la analiza clauzelor contractuale şi respectiv de la definiţia neregulii, chiar în accepţiunea contractului, nefiind susţinute în niciun fel afirmaţiile recurentei subsumate motivelor de casare invocate.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că nu se poate reţine ca motiv de nelegalitate a deciziei contestate faptul că a fost emisă fără analizarea tuturor aspectelor invocate de reclamantă în contestaţie.

În legătură cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, rezultă că este o critică străină de considerentele sentinţei.

Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea publică emitentă a titlului de creanţă, în aplicarea art. 21 se va pronunţa prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte a contestaţiei sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestaţiei sau a completării acestuia conform art. 48 alin. (1), după caz.

Or, instanţa de fond a apreciat în mod corect că decizia de soluţionare a contestaţiei este motivată în mod corespunzător, întrucât sintagma prevăzută de art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 nu înseamnă că decizia trebuie să cuprindă toate susţinerile contestatoarei, fiind suficient ca decizia să conţină o argumentaţie în sensul menţinerii actului administrativ atacat.

În raport de natura juridică a deciziei contestate, aceea de răspuns la o cale administrativă de atac, instanţa de fond a reţinut în mod corect că oricum anularea acesteia nu are niciun efect asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ care produce efecte juridice, în speţă procesul-verbal contestat. A reţinut curtea de apel că, deoarece nu decizia conţine măsurile stabilite ori sumele ce pot fi contestate, instanţa poate aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse şi în lipsa unei motivări ample sau amanunţite în decizia de soluţionare a contestaţiei.

Astfel fiind, susţinerea/critica recurentei este nefondată, nerezultând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, din moment ce actele administrative fiscale atacate în cauză, aşa cum se observă la o simplă lectură, au fost motivate în fapt şi în drept, potrivit normei legale în discuţie.

Fără a nega justeţea consideraţiunilor principial teoretice cuprinse în cererea de recurs cu referire la necesitatea motivării actului administrativ, Înalta Curte reţine că, în cauză, pe de o parte, nu se poate susţine că decizia în discuţie nu este motivată, astfel încât nu ar fi posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Pe de altă parte, sancţiunea nulităţii, care nici nu este expres prevăzută în textul de lege evocat, nu poate interveni câtă vreme instanţa de contencios administrativ, exercitând un control de plină jurisdicţie asupra actelor administrative contestate, a examinat şi verificat nemijlocit motivele de nelegalitate invocate de partea reclamantă, care, astfel, nu poate invoca o vătămare, întrucât şi-a făcut toate apărările apreciate ca fiind necesare în faţa instanţei de contencios administrativ.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante referitoare la faptul că autoritatea nu a somat-o să remedieze deficienţele identificate, instanţa de fond a reţinut în mod corect că toate neregulile constatate trebuie analizate împreună şi în situaţia în care unele nereguli nu aveau cum să fie remediate, nici necesitatea somării reclamantei pentru remedierea deficienţelor nu se mai impunea.

În acest sens a reţinut curtea, în mod corect, că dacă există deficienţe care nu mai puteau fi remediate, cum este situaţia în care se constată că de la început au fost create condiţii artificiale pentru obţinerea finanţării, este evident că emiterea unei notificări sau somaţii era inutilă, neputând fi luate la acel moment măsuri care să remedieze acest aspect.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că este lipsit de relevanţă argumentul potrivit căruia ulterior emiterii procesului-verbal contestat reclamanta ar fi remediat deficienţele privitoare la criteriul de selecţie S2.

Referitor la criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora existenţa unei nereguli a fost reglementată de acte normative care nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de finanţare şi că astfel s-ar încălca principiul securităţii juridice şi neretroactivităţii legii, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că acestea sunt nefondate.

Referitor la principiul neretroactivităţii, potrivit art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care a stat la baza controlului şi a întocmirii actelor contestate:

"Activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare care sunt în desfăşurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se finalizează şi se valorifică cu aplicarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările şi completările ulterioare."

Este adevărat că textul permite interpretarea per a contrario, potrivit căreia O.U.G. nr. 66/2011 se aplică pentru activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare care nu sunt în desfăşurare la data intrării acesteia în vigoare, chiar dacă acestea au fost săvârşite sub imperiul O.G. nr. 79/2003, aşa cum este cazul în speţă, iar pentru acest considerent, coroborat cu faptul că O.U.G. nr. 66/2011 permite aplicarea normelor de drept substanţial din cuprinsul acesteia unor nereguli săvârşite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003, Curtea Constituţională a României a declarat neconstituţional art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Totuşi, Înalta Curte are în vedere prioritatea dreptului Uniunii Europene (UE) şi împrejurarea că prin Hotărârea Curţii de Justiţie a UE din 26.05.2016 pronunţată în cauzele conexe C 260/14 şi C 261/14 s-a stabilit, printre altele, că "Principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale."

Astfel, prin Hotărârea din 26 mai 2016, pronunţată în cauzele reunite C-260/14 şi C-261/14, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 şi cu privire la a patra întrebare în cauza C-260/14 a concluzionat că:

Prin intermediul celei de a patra întrebări în cauza C 260/14, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă, în împrejurările din cauza principală, principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice.

În această privinţă, dintr-o jurisprudenţă constantă reiese că, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele au obligaţia de a respecta principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctele 35 şi 36, precum şi jurisprudenţa citată).

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, deşi principiul securităţii juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situaţii anterioare intrării sale în vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, acelaşi principiu impune ca orice situaţie de fapt să fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, în lumina normelor de drept în vigoare la data producerii sale. Cu toate acestea, deşi legea nouă îşi produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, şi efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul legii vechi (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 37 şi jurisprudenţa citată).

Astfel cum reiese din aceeaşi jurisprudenţă, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 şi jurisprudenţa citată).

Reiese din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C 260/14 că principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

În esenţă, dată fiind prioritatea dreptului european, consacrată la nivel constituţional prin dispoziţiile art. 148 alin. (2), statuările CJUE asupra problemei de drept în dispută vor fi reţinute ca argument în combaterea ideii de înlăturare a incidenţei dispoziţiilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte constată că, în cauză, contractul în legătură cu care s-au constatat abaterile a fost încheiat anterior adoptării O.U.G. nr. 66/2011, iar instanţa de fond în mod corect a reţinut aplicabilitatea acestui act normativ chiar dacă nu era în vigoare la data încheierii contractului şi a săvârşirii faptelor ce pot fi sancţionate cu corecţie financiară, având în vedere faptul că activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare care se desfăşoară după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează şi se valorifică cu aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Astfel, în mod corect a apreciat curtea de apel că în cauză nu a fost încălcat nici prinicipiul securităţii juridice şi nici al neretroactivităţii legii.

Nefondate sunt şi criticile, respectiv susţinerile recurentei, cu privire la crearea de condiţii artificiale, în condiţiile în care Înalta Curte apreciază, raportat la documentaţia aflată la dosar, ca şi la conţinutul actelor administrative atacate, că în mod justificat s-a apreciat că societatea recurentă a creat condiţii artificiale în vederea obţinerii ajutorului financiar nerambursabil.

Apărările recurentei-reclamante pe acest aspect au fost judicios înlăturate şi convingător motivate de către prima instanţă, reţinându-se cu temei că există o abatere de la regularitate şi conformitate şi sunt nerespectate contractul de finanţare şi acordurile de finanţare prin faptul că s-au creat artificial condiţiile necesare pentru obţinerea plăţii în condiţiile în care reclamata a fost înfiinţata nu pentru a presta servicii şi a furniza servicii populaţiei rurale, ci pentru a sprijini activitatea unei societăţi deja existente, respectiv S.C. B. S.R.L.

Înalta Curte apreciază astfel că analiza coroborată a aspectelor factuale, obiective, relevate pe larg în actele atacate, ca şi în cuprinsul sentinţei recurate, atestă îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective care, în lipsa unei susţineri alternative credibile, nu pot fi explicate în mod raţional decât prin existenţa unor legături concrete între cele două societăţi şi a unei coordonări în vederea accesării unui sprijin financiar mai mare decât plafonul maxim alocat Măsurii 312.

Astfel, în mod corect s-a reţinut că în fapt obiectivele asumate nu aveau cum să fie atinse, întrucât reclamanta nu a prestat servicii pentru populaţia rurală, ci utilajele achiziţionate au fost puse la dispoziţia S.C. B. S.R.L., la punctul de lucru al acesteia din Brăila, încă din anul 2010, fiind astfel exclusă prestarea de servicii pentru populaţia rurală cu utilajele ce au fost achiziţionate în baza finanţării, cel puţin începând cu această dată.

Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate şi, ca atare, nu pot fi primite, nici interpretările recurentei în sensul că gararea utilajelor la un punct de lucru nu contravine scopului contractului de finanţare, că aceasta nu a creat condiţii artificiale, respectiv că toate obiectivele au fost îndeplinite.

Totodată instanţa de recurs achiesează şi la argumentele prezentate în cuprinsul sentinţei, argumente ce demonstrează lipsa de temeinicie a susţinerilor reclamantei vizând justificarea nerespectării obligaţiilor contractuale asumate, constatând că prin cererea de recurs, în mod efectiv, nu au fost prezentate contraargumente şi nici elemente noi, de natură a demonstra nelegalitatea hotărârii instanţei de fond.

În mod corect a apreciat instanţa de fond, în raport de materialul probator administrat în cauză, că afirmatiile organelor de control sunt dovedite şi nu pot fi apreciate nici pe departe ca tendenţioase, că legăturile între societăţi sunt relevante pentru că demonstrează faptul că reclamanta nu avea nevoie de utilajele achiziţionate pentru activitatea proprie desfăşurată în mod independent, ci ele erau necesare societăţii căreia i-au şi fost puse la dispoziţie respectivele utilaje, S.C. B. S.R.L., la care administrator era tot administratorul societăţii reclamante, că acelaşi administrator, dl. C., este reprezentant la alte 9 companii care au accesat fonduri prin aceeaşi măsură, astfel că în speţă sunt întrunite atât elementul obiectiv, cât şi cel subiectiv, impuse de jurisprudenţa CJUE (C434-/12 în cauza Slancheva Sila EOOD).

S-a mai reţinut în mod corect în considerentele sentinţei recurate că respectiva coordonare între societăţi este demonstrată şi de multiplele contracte privind cumpărarea, închirierea de imobile pentru sedii şi puncte de lucru, cât şi de contractul prin care, ulterior achiziţionării bunurilor cu fondurile accesate, acestea au fost folosite exclusiv de către firma S.C. B. S.R.L.

În aceste condiţii, şi sub acest aspect, instanţa de recurs apreciază că nu poate fi contestată săvârşirea de către recurenta-reclamantă a unei nereguli (în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011) constând în încălcarea interdicţiei implicite de a crea condiţii artificiale în vederea obţinerii unei finanţări care depăşeşte plafonul maxim menţionat, interdicţie cuprinsă în prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul CE nr. 65/2011, potrivit cu care "nu se efectuează nicio plată către beneficiari în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare pentru a primi aceste plăti în scopul obţinerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor."

Înalta Curte arată că nu este întemeiată şi, ca atare nu poate fi primită, nici interpretarea recurentei în sensul că natura juridică a termenului prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011 nu este aceea de termen de recomandare.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că termenul de 90 de zile prevăzut de textul legal menţionat anterior este un termen de recomandare, deoarece nu se prevede nicio sancţiune pentru nerespectarea lui, sau cel puţin nu poate fi vorba despre sancţiunea nulităţii actului emis cu nerespectarea acestui termen, ci cel mult despre eventuale sancţiuni disciplinare pentru funcţionarii publici pentru neefectuarea în termen a unor lucrări.

Aşa cum a reţinut instanţa de fond, textul vorbeşte despre faptul că termenul curge de la "data finalizării activităţii de organizare a verificării", ori este evident că numirea sau aprobarea componenţei echipei care efectuează controlul este o activitate de organizare a verficării, deoarece în lipsa nominalizării persoanelor ce urmau a efectua controlul verificarea nu putea fi efectuată.

Înalta Curte, în urma propriului demers de analiză a modului în care a fost aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei, reţinând însă şi obligativitatea respectării dezlegărilor definitive date în litigii anterioare, identice sub aspectul problemelor de drept, dar şi de fapt, soluţionate, în conformitate cu principiile statuate în jurisprudenţa CEDO, cum în continuare se va mai arăta, constată că susţinerile recurentei-reclamante nu sunt întemeiate, în sensul că instanţa de fond a interpretat corect noţiunea de "neregulă" apărută în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, faţă de reglementările naţionale şi europene în materie, dar raportat chiar la conţinutul Contractului de finanţare.

Potrivit art. 2 lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, neregula constă în "orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit"

În sensul art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/1995, privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene "abatere" reprezintă "orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie prin cheltuieli nejustificate".

Deci, pentru a fi în prezenţa unei nereguli trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:

- să fie săvârşite abateri de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor sau altor angajamente legal încheiate;

- abaterea să fie săvârşită prin acţiune sau inacţiune, de către un beneficiar sau o autoritate cu competenţă în gestionarea fondurilor europene;

- prin această abatere să se fi creat un prejudiciu sau să se poată crea un prejudiciu bugetului U.E./bugetelor donatorilor internaţionali şi/sau fondurilor publice naţionale printr-o sumă plătită necuvenit.

În definiţia noţiunii de neregulă, ce se regăseşte la art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, se include şi elementul producerii unui efect vătămător asupra bugetului Uniunii sau asupra fondurilor naţionale corespunzătoare, efect constând în existenţa unui impact financiar deja produs sau doar potenţial.

În ceea ce priveşte existenţa sau potenţialitatea prejudiciului, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora termenul de "prejudiciu" are semnificaţia dată de reglementările incidente şi de ghidurile lor de aplicare, emise de Uniunea Europeană/donatorul public internaţional.

Potrivit art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului U.E, "neregularitate" înseamnă orice încălcare a unei dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

Astfel, atât legislaţia naţională, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, cât şi legislaţia comunitară, prin art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2988/95 şi art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 (aplicabil în cauză), dau abaterii/neregulii/neregularităţii semnificaţia de încălcare a unei dispoziţii care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic "care a prejudiciat sau poate prejudicia" - art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, "care poate sau ar putea prejudicia" - art. 1 alin. (2) Regulamentul (CE) nr. 2988/95, "care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu" la adresa bugetului Uniunii Europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora.

Referitor la "existenţa sau potenţialitatea unui efect prejudiciabil al încălcării/abaterii pentru bugetul general al Uniunii Europene.", art. 1 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului U.E. din 18.12.1995 - privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prevede:

"(1) În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile şi sancţiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2) Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie prin cheltuieli nejustificate".

În ceea ce priveşte existenţa sau potenţialitatea prejudiciului, se constată că, în jurisprudenţa sa, CJUE a stabilit că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C-465/10 pct. 47 şi C-199/03 pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării (C-271 pct. 8, C-465/10 pot. 32), regula generală fiind că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obţinut în mod fraudulos (C-199/03, pct. 15).

Astfel, în Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 21.12.2011 în cauza C-465/10, Curtea a constatat că "încălcarea de către beneficiarul unei subvenţii FEDR, în calitatea sa de autoritate contractantă, a normelor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de servicii, în vederea realizării acţiunii subvenţionate, determină o cheltuială nejustificată şi prin aceasta aduce prejudicii bugetului Uniunii"(par. 46), subliniind că "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii" (par. 47).

În raport de actele şi lucrările dosarului, în mod corect a reţinut instanţa de fond că în speţa de faţă a fost respectat principiul proporţionalităţii, măsura fiind adoptată în mod corect faţă de faptul că gravitatea încălcării este majoră, fondurile alocate neatingând scopurile şi obiectivele principale ale măsurii.

S-a avut în vedere faptul că reclamanta nu a arătat şi nu a dovedit care au fost veniturile sale din activităţile prestate populaţiei rurale cu utilajele achiziţionate în baza contractului de finanţare, or, în condiţiile lipsei acestor venituri se impunea sancţionarea reclamantei cu returnarea întregii finanţări nerambursabile, având în vedere că bugetul Uniunii Europene şi al Statului Român au suferit diminuări cu sumele încasate de reclamantă şi folosite în alte scopuri decât cele prevăzute de măsura 312.

În fine, nefondate sunt şi criticile recurentei vizând principiul proporţionalităţii.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că instanţa a dat eficienţă principiului proporţionalităţii instituit prin dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 şi prin aprecierea actelor atacate ca fiind emise cu respectarea prevederilor incidente.

Conform art. 2 lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011:

"principiul proporţionalităţii - orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce priveşte resursele angajate în constatarea neregulilor, cât şi în ceea ce priveşte stabilirea creanţelor bugetare rezultate din nereguli, ţinând seama de natura şi frecvenţa neregulilor constatate şi de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv."

Potrivit art. 17 din acelaşi act normativ:

"Orice acţiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli şi stabilirii creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporţionalităţii."

Cu privire la aplicarea principiul proporţionalităţii, a fost avută în vedere şi adresa Comisiei Europene - Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală nr. x/30.11.2011, prin care se menţionează următoarele:

"În ceea ce priveşte natura artificială a unui proiect, trebuie, în general, să se analizeze dacă proiectul este încă eligibil pentru a primi finanţare fără elementele afectate de către activităţile frauduloase. Serviciile Comisiei consideră că, în termeni concreţi, se va presupune că proiectul este de natură artificială atunci când procentul cheltuielilor tuturor elementelor afectate depăşeşte 50% din costul total al întregului proiect."

Aşadar raportat chiar la recomandările Comisiei Europene prin Direcţia Generală pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală în sensul constituirii unui debit pentru întreaga finanţare nerambursabilă, în cazul în care neregula afectează proiectul în proporţie de mai mult de 50% şi chiar şi într-un procent mai mic în cazul în care se dovedeşte că s-au creat condiţii artificiale pentru a beneficia de finanţare nerambursabilă, se reţine că intimata a aplicat corect acest principiu, instanţa de fond validând, pe aceleaşi considerente, actele atacate şi sub acest aspect.

Drept urmare, în atare situaţie, în mod corect a reţinut instanţa de fond legalitatea şi temeinicia actelor administrative contestate.

Ar trebui subliniat şi faptul că instanţa supremă s-a pronunţat în litigii ce au vizat nereguli constatate în legătură cu acordarea de fonduri nerambursabile către societăţi comerciale pentru achiziţionarea de utilaje agricole, nereguli generate prin crearea de condiţii artificiale, iar soluţiile au fost aceleaşi, respectiv de respingere a acţiunilor de anulare a actelor contestate întocmite de recurenta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit). În acest sens, a se vedea Decizia nr. 1991/2016, pronunţată în dosarul nr. x, Decizia nr. 2755/2016, pronunţată în dosarul nr. x, Decizia nr. 2841/2016, pronunţată în dosarul nr. x etc.

În raport cu jurisprudenţa CEDO în Cauza Beian împotriva României, pentru ca instanţa supremă să nu pronunţe soluţii contrare în cauze identice, soluţia în prezenta cauză este concordantă cu cea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarele sus amintite.

În Hotărârea pronunţată în Cauza Beian, CEDO a subliniat că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având autoritate asupra competenţei lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicţii ale jurisprudenţei (Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 la 34173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII) şi că în loc să-şi îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi sursa nesiguranţei juridice, micşorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII şi Păduraru paragraful 98, în cazul în care s-ar pronunţa soluţii contrare în speţe identice).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este legală, fiind motivată şi dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1432 din 20 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2017.