Foreigner's 15-year national security expulsion upheld despite procedural fairness claims

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.06.2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat a se dispune măsura declarării ca indezirabil, pe o perioadă de 15 ani, pentru raţiuni de securitate naţională, a numitului A.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4830 din 20 iunie 2018, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 86 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 194/2002 şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie.

A admis sesizarea formulată de reclamantul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a declarat ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani pe pârâtul A.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal, a se constata nulă sentinţa atacată, pentru nerespectarea prevederilor art. 86 alin. (4) fraza a doua din O.G. nr. 194/2002 coroborat cu art. 175 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa casării în parte cu trimitere spre rejudecare.

În subsidiar, a solicitat a se constata nulă sentinţa recurată, judecata având loc în camera de consiliu potrivit art. 86 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 care contravin dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României şi ale art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu consecinţa casării în parte a hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

În al doilea subsidiar, a mai solicitat a se constata nulă hotărârea recurată, fiindu-i încălcat dreptul la apărare şi prin respingerea cererii sale de a i se asigura timpul necesar pentru accesul la documentele clasificate în vederea exercitării depline a dreptului la apărare.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurentul reclamant susţine sub aspectul incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. că, în cuprinsul sentinţei atacate nu se regăseşte menţiunea îndeplinirii de către instanţa de judecată a obligaţiei prevăzute de art. 86 din O.G. nr. 194/2002, respectiv de a aduce la cunoştinţă reclamantului faptele care stau la baza sesizării.

Se consideră că această cerinţă procedurală este diferită şi distinctă de prevederile art. 201 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la comunicarea cererii de chemare în judecată întrucât reluarea unei asemenea dispoziţii procedurale în O.G. nr. 194/2002 ar fi fost redundantă.

Intenţia legiuitorului a fost, susţine reclamantul, ca, pe lângă comunicarea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care nu conţine nici fel de detalii faptice cu privire la care să se poată construi o apărare în cunoştinţă c cauză, să impună - în limitele păstrării secretului - ca instanţa de judecată să facă verbal în şedinţă intimatului o expunere a împrejurărilor faptice imputate.

În opinia reclamantului este caz de nulitatea condiţionată conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context se susţine că a administrat probatorii pe aspecte atât cât le-a putut ghici, fără a avea posibilitate să cunoască faptele care au stat la baza sesizării, vătămarea gravă - prin atingerea dreptului la apărare - fiind evidentă şi de neînlăturat decât prin desfiinţarea actului procedură, reluarea judecăţii la fond, cu respectarea principiului judecăţii echitabile.

Se mai susţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi prin aceea că judecarea cererii sale a avut loc în camera de consiliu, contrar prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, instrumente normative care conform art. 20 din Constituţia României se aplica cu prioritate, şi care consacră regula de procedură de judecare a cauzelor în şedinţă publică.

De aceea, reclamantul a înţeles să invoce excepţia de neconstituţionalitate a art. 86 alin. (4) al O.G. nr. 194/2002.

Soluţionarea cauzei în camera de consiliu atrage nulitatea hotărârii atacate, întrucât vătămarea nu poate fi înlăturată altfel, impunându-se casarea cu consecinţa trimiterii cauzei Curţii de Apel spre rejudecare în şedinţă publică.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susţine că la soluţionarea cererii de amânare instanţa a uzat de motive străine de natura cauzei, întrucât această cerere nu viza lipsa de apărare. Cererea de amânare era întemeiată procedural pe prevederile Regulamentului privind accesul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la informaţii clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140 din 6 februarie 2014. Mai precis, art. 11 din acelaşi regulament prevede că documentele clasificate pot fi accesibile personalului instanţelor sau, după caz, al parchetelor, părţilor, apărătorilor acestora, experţilor, interpreţilor, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 182/2002, H.G. nr. 585/2002, respectiv H.G. nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu şi numai dacă deţin certificate de securitate pentru acces la informaţii clasificate sau autorizaţie de acces, corespunzător clasei, respectiv nivelului de secretizare al fiecăruia dintre documentele volumului corespunzător şi dacă argumentează principiul necesităţii de a cunoaşte.

De asemenea, era întemeiată procedural pe prevederile art. 7 alin. (1) al Legii nr. 182/2002, care statuează că pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f), în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. Persoanele juridice, cu excepţia celor prevăzute la art. 25 alin. (2) şi (3), notifică Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat eliberarea autorizaţiei de acces,

S-a solicitat instanţei de fond să prindă în încheierea de şedinţă de la acea dată indicarea filelor din dosar clasificate care sunt secrete de stat şi care sunt secrete de serviciu, respectiv entitatea care a dispus clasificarea, pentru a se putea adresa acesteia, în valorificarea drepturilor mai sus citate, prin formularea unei cereri în baza căreia să primească accesul la toate sau o parte dintre dovezile de care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti se servea împotriva sa în cauză.

Nevoia de a consulta aceste înscrisuri era stringentă faţă de împrejurarea că trebuia să-şi poată exercita dreptul la apărare în mod deplin sau, măcar, cât mai informat.

Se apreciază că greşit i-a respins instanţa cererea şi pentru că ar fi rămas în pasivitate. În realitate, cererea de amânare pentru lipsă de apărare (singura formulată) a fost formulată şi transmisă la dosar prin corespondenţă de avocatul angajat de reclamant în Timişoara, locul unde urma cursurile Facultăţii de Farmacie, ceea ce demonstrează că şi-a angajat avocat anterior primului termen de judecată.

Reclamantul a presupus că respingerea cererii de amânare a fost justificată de cerinţa legală de soluţionare a cererii în termen de 10 zile, conform art. 86 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, motiv pentru care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale, considerând că termenul în discuţie este nerezonabil de scurt, pentru a-i permite să obţină acces la documentele secrete invocate împotriva sa, să le consulte şi să poată face în instanţă contraproba lor.

În final se formulează critic şi faţă de împrejurarea că instanţa de fond nu a ţinut cont, de loc, de situaţia sa particulară: că sunt student, că boala sa, declanşată în anul 2014, are consecinţe numai asupra sa, că din anul 2014 şi până în anul 2018 nu a săvârşit acte infracţionale.

Mai mult, instanţa de fond nu a reţinut că din ianuarie 2018, când SRI a început să-l monitorizeze şi până în iunie 2018, când s-a judecat cauza, nu a pus în aplicarea nicio idee de a comite acte teroriste, nici în Tunisia, nici în România. Instanţa de fond nu a ţinut cont nici de situaţia sa medicală, nici de faptul că a reluat şi respectat tratamentul medicamentos, considerând că prin măsura s-a realizat o vădită discriminare faţă de o persoană vulnerabilă (tinereţe; lipsa mijloacelor finaciare, starea de sănătate precară) prin modul în care s-a desfăşurat judecata şi prin soluţia pronunţată de instanţa de fond în ciuda motivării contrare instanţei.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâtul Inspectoratul General pentru Imigări a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciind că hotărârea atacată este legală, astfel că, în mod corect instanţa de fond, analizând probatoriul administrat, a admis sesizarea formulată de Parchetul de lângă Curtea de Apel Bucureşti şi l-a declarat ca indezirabil pentru o perioadă de 15 ani pe cetăţeanul tunisian A.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamantului A. este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Criticile reclamantului relative la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 86 alin. (4) din O.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România "instanţa de judecată aduce la cunoştinţă străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la securitatea naţională şi protejarea informaţiilor clasificate".

Dispoziţiile menţionate în precedent reglementează o obligaţie a instanţei şi totodată un drept al străinului implicat în procedura declarării ca indezirabil pe teritoriul României, pentru realizarea plenară a dreptului la apărare al acestuia, obligaţie distinctă de cea a comunicării sesizării Parcehtului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti referitoare la solicitarea luării acestei măsuri. Aceasta pentru că reglementarea în cauză, din punct de vedere topografic, este situată după menţiunile legale referitoare la modalitatea de judecare a unei astfel de cereri, ceea ce demonstrează că prealabil declanşării cercetării judecătoreşti, persoanei în cauză trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă de către instanţa de judecată faptele care stau la baza sesizării.

Sub aspect formal, îndeplinirea acestei obligaţii trebuie să reiasă din conţinutul încheierii de şedinţă, lipsa acestei menţiuni echivalând cu neîndeplinirea obligaţiei de aducere la cunoştinţă a faptelor care i se impută străinului şi care sunt de natură a atrage măsura declarării sale ca indezirabil pe teritoriul României. Practicaua sentinţei recurate nu conţine o astfel de menţiune, ceea ce este de natură a dovedi că instanţa de fond nu şi-a îndeplinit obligaţia legală menţionată în precedent.

Însă, aşa cum a susţinut şi reclamantul, neîndeplinirea unei astfel de formalităţi este de natură a atrage nulitatea actului de procedură, în speţă hotărârea atacată, numai dacă există o vătămare a unui drept sau interes legitim determinată de nerespectarea condiţiilor legale ale actului de procedură şi vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură, conform art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

În cauză, reclamantul s-a rezumat numai a clama încălcarea dreptului la apărare, fără însă a aduce argumente convingătoare a demonstra o astfel de aserţiune.

Din actele dosarului rezultă că reclamantului i s-a înmânat personal de agenţii Serviciului pentru imigrări Timiş citaţia însoţită de un exemplar al sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, din care reiese în mod explicit faptele care i se impută acestuia şi pentru care se solicită dispunerea măsurii declarării ca indezirabil.

De asemenea, luând în considerare termenul scurt de timp avut la dispoziţie pentru pregătirea apărării, la cererea reclamantului i s-a acordat un nou termen de judecată, pentru a-i da posibilitatea să studieze dosarul şi să formuleze apărări în cauză, concretizate prin note scrise depuse la dosarul cauzei prin avocat, al căror conţinut demonstrează că reclamantul a avut cunoştinţă de faptele care i se impută, formulând pe această cale, cât şi prin susţinerile orale ale avocatului după încheierea cercetării judecătoreşti, apărări pertinente cu scopul demonstrării netemeiniciei faptelor imputate şi a nelegalităţii măsurii declarării sale ca indezirabil pe teritoriul României.

Toate acestea demonstrează că dreptul de apărare al reclamantului, în toate valenţele sale, i-a fost respectat, aspect ce nu este de natură a duce la invalidarea hotărârii atacate.

Referitor la celalaltă critică prin care se invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în concret aspectele semnalate de reclamant vizează motive suplimentare în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 86 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 invocată de reclamant, cu care instanţa de fond a sesizat Curtea Constituţională prin hotărârea atacată, nefiind reale critici de nelegalitate.

Este de remarcat totuşi că, art. 86 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind Regimul străinilor în România instituie o derogare de la regula publicităţii şedinţei de judecată, consacrată de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 127 din Constituţie, art. 17 C. proc. civ., stabilind că sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind luarea măsurii declarării ca indezirabil a unui străin se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor.

Acest text legal nu a fost eliminat din fondul normativ, fiind încă în vigoare, aşa încât în mod legal a procedat instanţa de fond la judecarea cauzei în camera de consiliu şi la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică

În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

În susţinerea acestui motiv de casare reclamantul recurent a susţinut că în mod greşit instanţa de fond şi-a întemeiat respingerea cererii de amânare pe dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a solicitat amânarea cauzei pentru angajare avocat, ci pentru a solicita şi obţine accesul la dovezile clasificate ca secret de stat aflate la Compartimentul Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti, de care se prevalează în susţinerea sesizării Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-şi pregăti apărarea.

Conform art. 222 C. proc. civ. "Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei."

Prin termenul generic de "lipsă de apărare" textul legal menţionat în precedent nu se înţelege numai situaţia neangajării unui apărător, cum încearcă a acredita reclamantul recurent, ci şi imposibilitatea de prezentare a apărătorului deja angajat sau de studiere a dosarului de către acesta în intervalul dintre momentul angajării şi termenul de judecată.

Condiţiile cerute de lege pentru încuviinţarea acestei cereri sunt caracterul excepţional al acesteia, temeinicia motivelor vizând lipsa de apărare şi absenţa culpei părţii sau reprezentantului ei în generarea acestei situaţii.

Or, la cererea reclamantului, întemeiată pe necesitatea de a da posibilitatea acestuia ca prin avocat ales să studieze dosarul şi să formuleze apărări, instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2018 a dispus amânarea cauzei, este adevărat că pentru un termen scurt, însă fără ca reclamantul prin reprezentantul său convenţional să facă vreun demers în sensul consultării documentaţiei secrete aflată la Compartimentul Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti sau cel puţin a dosarului instanţei.

Formularea unei cereri similare, la următorul termen de judecată, în condiţiile arătate, configurează elementele unui abuz de drept procesual, reţinut în mod corect de instanţa de fond şi sancţionat ca atare, prin respingerea celei de a doua cereri de amânare pentru lipsă de apărare, temeiurile care au stat la baza acestei dispoziţii fiind, în consecinţă, corect reţinute.

Reclamantul a mai formulat succinte critici referitoare la legalitatea măsurii declarării sale ca indezirabil, considerând că instanţa de fond nu a ţinut cont de situaţia personală a reclamantului respectiv că este student, că suferă de afecţiuni psihice din anul 2014, fiind sub tratament corespunzător şi că din 2014 până în prezent nu a săvârşit fapte infracţionale.

În această privinţă este de menţionat că potrivit art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, în funcţie de calitatea probelor administrate, instanţa poate să respingă sau sau să admită sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, atunci când constată că străinul a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică, cu consecinţa declarării ca indezirabil a acestuia pe o anumită perioadă.

Circumstanţele personale ale străinului, de genul celor indicate de recurentul reclamant, nu pot conduce la aplicarea unei sancţiunii mai uşoare sau la atenuarea măsurii aplicabile, pentru că pe de o parte legiuitorul a prevăzut o singură măsură în cazul îndeplinirii condiţiilor din ipoteza normei juridice aplicabile, iar pe de altă parte individualizarea acesteia este determinată numai de potenţialul de pericol pe care străinul îl prezintă pentru securitatea naţională sau ordinea publică.

Aşa fiind, se constată că în cauză nu s-au conturat motivele de nelegalitate invocate de către recurentul-reclamant în calea de atac de atac a recursului, constatare ce justifică concluzia că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4830 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 4830 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2018.