Tax administration appeal: scope of administrative challenge limited to sums in assessment decision, not merely argued amounts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.08.2014, astfel cum a rămas configurată în urma admiterii excepţiei inadmisibilităţii petitului principal din cadrul capătului 4 de cerere şi disjungerii capetelor 2, 3 şi 5 de cerere, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, următoarele:

1) anularea în parte a deciziei nr. 54/28.02.2014, respectiv în ceea ce priveşte pct. 1 al acestei decizii, cu consecinţa obligării pârâtei D.G.S.C. la soluţionarea pe fond a contestaţiei referitoare la suma de 8.823.658 RON, în sensul anulării deciziei de impunere nr. x/07.06.2013 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/07.06.2013,

2 subsidiar) obligarea pârâtei D.G.S.C. la soluţionarea pe fond a contestaţiei în ceea ce priveşte suma de 7.637.053 RON reprezentând TVA de rambursat, transmisă în urma divizării parţiale a societăţii către S.C. B. S.A.,

3) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 293 din data de 05.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, obligând pârâta să soluţioneze contestaţia reclamantei privind suma de 7.637.053 RON reprezentând TVA, menţionată în raportul de inspecţie fiscală nr. x/07.06.2013, în termen de 45 de zile de la rămânerea definitivă a acestei hotărâri şi respingând în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 550 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

3. Recursul

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a formulat recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a susţinut că organul de soluţionare a contestaţiei nu s-a considerat învestit cu analiza sumei de 7.637.052 RON, reprezentând TVA transmis la divizare, întrucât aceasta nu a făcut obiectul impunerii prin Decizia de impunere nr. x/07.06.2013.

Faptul că intimata-reclamantă, prin contestaţia formulată, a învederat anumite aspecte în legătură cu această sumă, nu poate atrage obligaţia organului de soluţionare a contestaţiei administrative de a analiza argumentele acesteia în legătură cu respectiva sumă.

În aceste condiţii, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că, la soluţionarea contestaţiei, au fost nesocotite dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând procesul în fond, respingerea în tot a acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

4. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 13 octombrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 aprilie 2017, completul de filtru a constatat, în funcţie de conţinutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie verificarea legalităţii Deciziei nr. 54/28.02.2014 de soluţionare a contestaţiei, în sensul obligării D.G.S.C. să soluţioneze pe fond contestaţia fiscală în ceea ce priveşte suma de 8.823.658 RON, reprezentând TVA şi accesorii, precum şi, în subsidiar, obligarea la soluţionarea pe fond a contestaţiei în ceea ce priveşte suma de 7.637.053 RON reprezentând TVA de rambursat, transmisă în urma divizării parţiale a societăţii către S.C. B. S.A.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis în parte acţiunea, respectiv capătul subsidiar al acesteia, apreciind că pârâta, la soluţionarea contestaţiei administrative, a nesocotit dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 206 alin. (1) lit. b), c) şi d) din O.G.92/2003, contestaţia administrativ fiscală se formulează în scris şi cuprinde inclusiv obiectul contestaţiei, motivele de fapt şi de drept şi dovezile pe care se întemeiază, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, "în soluţionarea contestaţiei, organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal; analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei; soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării".

Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 213 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc limitele de soluţionare a contestaţiei, astfel că organul competent va verifica motivele de fapt şi drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal.

La dosarul de fond, volumul I, se află raportul de inspecţie fiscală nr. x/07.06.2013, potrivit căruia, paginile 35-36 suma de 7.637.052 RON a fost înregistrată şi declarată de intimata-reclamantă ca TVA transmis la divizare.

De asemenea, din lecturarea deciziei de impunere nr. x/07.06.2013, aflată la dosarul de fond, volumul I, nu rezultă că organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina intimatei-reclamante suma de 7.637.052 RON, a cărei anulare se solicită.

aceasta nefăcând obiectul deciziei de impunere.

În conformitate cu prevederile art. 85 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003:

(1)"Impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:

a) prin declaraţie fiscală, în condiţiile art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4);

b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri."

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazurile în care impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată."

Rezultă, aşadar, că doar declaraţia fiscală şi decizia de impunere constituie titlu de creanţă, prin care se pot stabili obligaţii de plată la buget în sarcina contribuabililor.

În condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut anterior, suma de 7.637.052 RON nu a făcut obiectul deciziei de impunere, prin contestarea pe cale administrativă a acestei decizii, suma menţionată nu putea face nici obiectul contestaţiei administrative.

Din analiza atât a conţinutului contestaţiei administrative cât şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei rezultă că societatea contestatoare S.C. A. S.R.L. a învederat anumite aspecte în legătură cu suma de 7.637.052 RON, transmisă în urma divizării parţiale a societăţii către S.C. B. S.R.L., persoană juridică distinctă, acestea fiind inserate printre argumentele ce au vizat TVA în sumă de 6.120.000 RON, acest fapt neputând însă să atragă obligaţia organului de soluţionare a contestaţiei administrative de a le analiza.

În atare situaţie, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 213 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, soluţionarea contestaţiei administrative de către recurenta-pârâtă realizându-se în limitele sesizării.

Prin urmare, în considerarea celor mai sus expuse, Înalta Curte, reţinând temeinicia recursului de faţă, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., şi a art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi va casa în parte sentinţa atacată, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Totodată, dată fiind soluţia ce urmează a fi pronunţată, neputându-se reţine culpa procesuală a pârâtei şi, prin urmare, nici incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., urmează a fi respins şi capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 293 din 5 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2017.