Fiscal warehouse license revocation: validity of pending VAT refund claims against statutory 60-day overdue tax debt threshold

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.04.2015, reclamanta S.C. A. S.A. - societate în insolvenţă, prin administrator special B. şi administrator judiciar C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, anularea Deciziei nr. 21/26.02.2015 privind respingerea plângerii prealabile şi anularea Deciziei nr. 130/23.11.2014 privind revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal x/30.01.2012 şi x/30.01.2012.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Decizia nr. 104/CA din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă, a admis acţiunea şi a anulat Decizia nr. 21/26.02.2015 şi Decizia nr. 130/28.11.2014 privind revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 şi nr. x/30.01.2012.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate a formulat recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca lipsită de interes, în principal, şi, ca neîntemeiată, în subsidiar.

Recurentul a arătat că prin întâmpinarea depusă la judecata în primă instanţă a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii în contencios administrativ, iar instanţa de fond, în mod eronat, a respins excepţia invocată, deşi, la acel moment, ca şi în prezent, intimata-reclamantă nu mai deţine autorizaţii de antrepozit fiscal valide, care să producă efectele specifice recunoscute de lege, ca urmare a expirării termenului de valabilitate şi ca urmare a faptului că a fost respinsă cererea de reautorizare.

Al doilea motiv de recurs formulat de recurent vizează faptul că instanţa de fond a reţinut în mod exclusiv susţinerile intimatei-reclamante şi a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal.

Astfel, se arată că, în calitatea sa de antrepozitar fiscal autorizat, intimata-reclamantă avea obligaţia la plata în termenul legal a accizelor pentru produsele accizabile pentru producţia cărora a fost autorizată conform legii.

S-a arătat că, la emiterea deciziei de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal, organul emitent a avut în vedere înscrisurile emise de AJFP - Constanţa din care rezulta faptul că societatea reclamantă figurează cu obligaţii fiscale restante. S-a arătat faptul că decontul de TVA al intimatei-reclamante a fost încadrat în categoria risc fiscal mare, soluţionarea acestuia făcându-se numai pe bază de inspecţie fiscală. S-a precizat că la acest moment inspecţia fiscală iniţiată pentru valoarea anticipată a cererii de rambursare TVA în sumă de 137.760.488 RON este suspendată, motivat de sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la începerea cercetărilor penale în vederea constatării existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

Or, în aceste condiţii, în mod corect, organul fiscal a aplicat dispoziţiile art. 20628 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, întrucât, conform acestor prevederi, autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru antrepozit fiscal în situaţia în care antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.

De asemenea, recurentul arată că nu poate fi acceptată apărarea reclamantei cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 116 din Codul de procedură fiscală, care se referă la compensarea creanţelor statului cu creanţele debitorului. S-a menţionat sub acest aspect că momentul exigibilităţii creanţelor supuse compensării este stabilit în raport de momentul emiterii deciziei de aprobare la rambursare a TVA şi numai în limita sumei aprobate. Se arată însă că o asemenea decizie nu poate fi emisă la acest moment atâta timp cât inspecţia fiscală iniţiată pentru verificarea anticipată a cererii de rambursare TVA în sumă de 137.760.488 RON este suspendată, motivat de sesizarea organelor de urmărire penală.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea intimatei-reclamante A. S.A., societate în insolvenţă, s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei primei instanţe.

Cu referire la chestiunea ce vizează excepţia lipsei de interes în soluţionarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că nu este întemeiată critica formulată, sentinţa primei instanţe reflectând corecta aplicare a legii la starea de fapt existentă în cauză.

S-a arătat astfel că expirarea termenului de valabilitate a autorizaţiilor de antrepozit fiscal eliberate pe numele societăţii şi respingerea cererii de reautorizare nu lipseşte de interes acţiunea în justiţie având ca obiect anularea Deciziei nr. 130/2014 a Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, prin care s-a dispus revocarea respectivelor autorizaţii de antrepozit fiscal pentru neplata datoriilor fiscale restante mai mult de 60 de zile întrucât actul atacat nu este implicit desfiinţat prin intervenirea acestui fapt, scopul acţiunii în anulare fiind în continuare prezent şi actual, urmărind restabilirea ordinii de drept încălcate, prin lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea lui valabilă.

În plus, s-a arătat că, în situaţia constatării nelegalităţii actului administrativ şi desfiinţării acestuia în instanţă, persoana vătămată are posibilitatea de a solicita, în condiţiile legii, despăgubiri civile pentru prejudiciul încercat.

Pe de altă parte, s-a arătat că acţiunea introductivă prezintă în continuare interes şi din pespectiva demersului intimatei-reclamante, vizând aplicarea prevederilor art. 20624 alin. (7) din Codul fiscal, referitoare la reautorizarea operatorului economic ca antrepozitar fiscal.

S-a arătat că, în aplicarea prevederii legale mai sus menţionate, intimata-reclamantă a solicitat autorităţii competente reautorizarea antrepozitului fiscal - autorizaţia x/30.01.2012, cerere ce i-a fost însă respinsă prin Decizia nr. 31/26.02.2015 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, reţinându-se că nu era oportună analizarea cererii de reautorizare întrucât autorizaţia de antrepozit fiscal iniţială fusese suspendată şi revocată, iar societatea înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat al statului, nefiind îndeplinită condiţia cerută de art. 20623 din Codul fiscal.

Nu au fost examinate însă celelalte condiţii prevăzute de lege pentru autorizarea/reautorizarea unui operator economic ca antrepozitar fiscal, iar în cazul în care Decizia nr. 31/26.02.2015 va fi desfiinţată pe cale judecătorească, în cadrul dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Constanţa, se va ajunge la reanalizarea cererii de reautorizare, societatea fiind repusă în ipoteza art. 20624 alin. (7) din Codul fiscal, ceea ce atrage incidenţa alin. (8) al aceluiaşi articol, conform căruia "în situaţia prevăzută la alin. (7), perioada de valabilitate a autorizaţiei de antrepozit fiscal se prelungeşte până la data soluţionării cererii de reautorizare".

Întrucât, până la soluţionarea cererii de reautorizare, perioada de valabilitate a autorizaţiei de antrepozit fiscal se prelungeşte în virtutea legii, s-a solitat să se constate ca fiind neîntemeiată susţinerea din recurs referitoare la rămânerea fără obiect a deciziei contestate în cauză.

Pe fondul litigiului, s-a arătat că instanţa de fond nu a preluat susţinerile intimatei-reclamante, ci a sintetizat şi soluţionat corect întreaga problematică a acţiunii în anulare, stabilind în mod întemeiat că revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal privind pe reclamantă reflectă o interpretare restrictivă a predevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 din partea Comisiei pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate, interpretare care nu ţine seama de toate circumstanţele cauzei şi celalalte dispoziţii legale relevante.

Chestiunea în dezbatere se referă la stabilirea măsurii în care societatea se încadrează sau nu, în limitele de dispoziţie ale textului de lege enunţat, având în vedere faptul că, la data emiterii Deciziei nr. 130/28.11.2014, societatea avea înregistrate obligaţii fiscale restante la bugetul de stat, dar, în acelaşi timp, era înregistrată în evidenţele fiscale cu sume solicitate la rambursare, reprezentând soldul negativ al TVA, aşa cum reiese din certificatul de atestare fiscală nr. x/10.11.2014, al căror cuantum depăşeşte obligaţia fiscală.

În aprecierea instanţei de fond, menţiunile din certificatul de atestare fiscală se impuneau a fi avute în vedere la stabilirea situaţiei fiscale a contribuabilului, acesta beneficiind de prezumţia de legalitate asupra sumelor pe care le constată, prezumţie de legalitate ce operează şi în legătură cu sumele înscrise în decontul de TVA aferent lunii iunie 2014, conform art. 82 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Or, până la momentul definitivării inspecţiei fiscale şi concretizării rezulatului inspecţiei întru-un raport corespunzător, nu poate fi negată existenţa acestui decont de TVA astfel încât sancţiunea neluării în considerare a declaraţiei fiscale a contribuabilului să conducă la aplicarea unei decizii de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal pe considerente legate de existenţa unei datorii fiscale mai vechi de 60 zile, a cărei certitudine depinde de soluţionarea decontului de TVA din luna iunie 2014.

În legătură cu aceste concluzii, criticate în recurs ca fiind formulate cu neobservarea conţinutului normativ al prevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, s-a solicitat să se constate că, dimpotrivă, ele respectă regulile de interpretare, metoda corectă fiind aceea a interpretării sistematice, care implică lămurirea înţelesului unei norme juridice în corelaţie cu alte norme juridice cu incidenţă în cauză.

S-a arătat că, în determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile art. 116 din O.G. nr. 92/2003, invocarea acestora fiind făcută în cauză exclusiv în scopul de a se evidenţia semnificaţia şi efectele juridice ale depunerii decontului de TVA, nicidecum în vederea compensării creanţelor statului cu creanţele debitorului.

Invocându-se argumentul de interpretare prin analogie, cu referire la prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 537/2014, cât şi ale art. 136 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, s-a susţinut că, chiar dacă nu a fost emisă o decizie de către organele inspecţiei fiscale prin care să se stabilească sumele reprezentând TVA aprobate la rambursare, nu se poate dispune revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal pe considerentul de neplată la scadenţă a obligaţiilor fiscale, având în vedere soluţia adoptată în materii asemănătoare, conform textelor de lege mai sus citate.

S-a concluzionat că decontul cu sumă negativă de TVA şi opţiune de rambursare trebuie considerat ca producând efecte juridice de la data înregistrării sale, interpretare în deplin acord şi cu concepţia actuală a Codului de procedură fiscală, care, la art. 1131 - Obligaţii fiscale restante, prevede că "nu se consideră că un contribuabil înregistrează obligaţii fiscale restante în situaţia în care suma obligaţiilor fiscale înscrise în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal este mai mică sau egală cu suma de rambursat/restituit."

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 24.02.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29.06.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate şi motivul de casare invocat, ţinând seama de apărările şi observaţiile din întâmpinare, cât şi de cadrul normativ aplicabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat în cauză este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a acţiunii în contencios administrativ, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că, la momentul emiterii Deciziei nr. 130 28.11.2014 de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 şi nr. x/30.01.2012, respectivele acte administrative erau în fiinţă, producând efectele juridice în vederea cărora au fost emise, termenul de valabilitate fiind de 3 ani.

De asemenea, este corectă şi observaţia instanţei, în sensul că data emiterii deciziei de revocare reprezintă momentul naşterii raportului juridic litigios supus controlului de legalitate în faţa instanţei de contencios administrativ competente.

Faptul că după emiterea deciziei de revocare s-a împlinit termenul de valabilitate a actelor administrative - revocate anterior expirării acestui termen, nu determină lipsa de interes a societăţii reclamante în ceea ce priveşte verificarea respectării condiţiilor de valabilitate în legătură cu emiterea deciziei de revocare, contestate prin intermediul cererii de chemare în judecată.

Şi în aprecierea Înaltei Curţi expirarea termenului de valabilitate a autorizaţiilor de antrepozit fiscal şi respingerea cererii de reautorizare nu lipseşte de interes acţiunea în anularea deciziei de revocare a respectivelor autorizaţii, actul administrativ contestat nefiind implicit desfiinţat prin intervenirea acestui fapt, iar scopul acţiunii promovate rezidă în restabilirea ordinii de drept încălcate, prin lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

De asemenea, nu poate fi ignorată nici împrejurarea invocată prin întâmpinarea din recurs a intimatei-reclamante, privind posibilitatea formulării unei cereri în despăgubiri civile, în situaţia în care se constată nelegalitatea actului administrativ, cu consecinţa desfiinţării acestuia în cadrul procedurii judiciare.

Considerentele anterioare sunt suficiente şi justifică interesul real şi actual al intimatei-reclamante în soluţionarea pe fond a cererii sale, privind anularea deciziei de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal.

Înalta Curte nu va lua însă în examinare cealaltă susţinere deopotrivă invocată prin întâmpinarea din recurs a intimatei-reclamantei, în legătură cu justificarea interesului de exercitare a prezentei acţiunii în anulare, reţinându-se că argumentaţia formulată, redată rezumativ la pct. 4 din prezenta decizie, se întemeiază în mod hotărâtor pe o situaţie eventuală, şi anume soluţionarea favorabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Constanţa.

Examinând în continuare celelalte critici invocate din perspectiva greşitei soluţionări a fondului cauzei, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, prima instanţă dând o interpretare eronată dispoziţiilor legale aplicabile stării de fapt fiscale.

Se reţine astfel că obiectul acţiunii introductive de instanţă îl constituie anularea Deciziei nr. 130/28.11.2014 emisă de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate din cadrul MFP, prin care s-a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal nr. x/30.01.2012 şi nr. x/30.01.2012 eliberate pe numele intimatei-reclamante A. S.A., pentru neplata obligaţiilor fiscale restante mai mult de 60 de zile de la scadenţă.

Măsura revocării autorizaţiilor de antrepozit fiscal a fost luată în considerarea prevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, reţinându-se că intimata-reclamantă înregistrează obligaţii fiscale restante în cuantum de 90.326.980 RON, din care, suma de 89.636.416 RON, mai veche de 60 zile.

Decizia de revocare a autorizaţiilor cuprinde menţiunea că antrepozitarul fiscal figurează în evidenţele fiscale cu suma de 137.760.488 RON TVA solicitată la rambursare prin decontul nr. x din 27.07.2014, cât şi faptul că soluţionarea cererii de rambursare TVA se va face numai în baza inspcţiei fiscale aflate în derulare la data emiterii deciziei de revocare.

Datoriile fiscale ale intimatei-reclamante, cât şi suma înscrisă în decontul de TVA aferent lunii iunie 2014, al cărei cuantum era mai mare decât obligaţia fiscală restantă până la data de 11.11.2014, au fost consemnate în certificatul de atestare fiscală nr. x/10.11.2014.

La judecata în primă instanţă, s-a considerat că societatea reclamantă nu se încadrează în limitele de dispoziţie ale art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

S-a arătat în acest sens că menţiunile cuprinse în certificatul de atestare fiscală nu pot fi ignorate în evaluarea situaţiei fiscale a contribuabilului, relevantă sub acest aspect fiind şi declaraţia fiscală a contribuabilului, materializată în decontul de TVA aferent lunii iunie 2014, cu sumă negativă solicitată la rambursare, care se bucură de prezumţia întocmirii sale în mod "corect, complet şi cu bună-credinţă", conform art. 82 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Or, faptul că soluţionarea decontului de TVA nu fusese încă realizată, nefiind finalizată inspecţia fiscală anticipată, nu constituia o împrejurare care să conducă la aplicarea unei decizii de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscal pe considerente legate de existenţa unor datorii fiscale mai vechi de 60 de zile, a căror certitudine era influenţată de soluţionarea decontului de TVA din luna iunie 2014.

S-a arătat de către instanţă că luarea în considerarea doar a datoriei fiscale înregistrată de societatea reclamantă fără a se da relevanţă şi celorlalte menţiuni cuprinse în certificatul de atestare fiscală relevă o interpretare restrictivă a pevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, în contextul în care suma evidenţiată în decontul negativ de TVA aferent lunii iunie 2014 reprezintă o creanţă fiscală, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, susceptibilă de compensare, potrivit art. 116 din Legea nr. 571/2003.

Prin motivele de recurs formulate, se invocă greşita interpretare şi aplicare în cauză a prevederilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, susţinându-se în esenţă că măsura revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal este consecinţa directă a neîndeplinirii în termen a obligaţiei de plată a accizelor de către operatorii economici plătitori de accize, înregistrarea unor datorii fiscale mai vechi de 60 de zile, constituind unicul temei prevăzut de lege pentru revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal.

Critica formulată este întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 "Autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit fiscal în următoarele situaţii: (...)

f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată."

Din cuprinsul acestei dispoziţii legale rezultă că singura condiţie cerută pentru revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal este aceea a înregistrării de către antrepozitarul fiscal a unor obligaţii fiscale restante mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.

Prevederea legală enunţată nu este lacunară, echivocă sau neclară şi nici nu vine în contradicţie cu alte norme juridice, nefiind necesară interpretarea logică şi sistematică a mai multor dispoziţii legale în scopul stabilirii situaţiilor concrete la care norma juridică în cauză se referă, conform susţinerilor din întâmpinarea intimatei-reclamante.

Dimpotrivă, conţinutul normei legale este clar şi precis determinat sub aspectul situaţiei pe care o reglementează şi a sancţiunii aplicabile, respectiv cazul antrepozitarului fiscal care înregistrează obligaţii fiscale restante, de natura celor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.

De altfel, nici prima instanţă nu a considerat că prevederea legală enunţată interferează sau este contrazisă de alte dispoziţii legale, menţionând doar că certitudinea obligaţiei fiscale a societăţii reclamante depinde de soluţionarea decontului de TVA aferent lunii iunie 2014, cu sumă negativă solicitată la rambursare, în valoare superioară datoriei bugetare înregistrate până la data de 11.11.2014.

În opinia Înaltei Curţi, împrejurarea reţinută de instanţă nu justifică valabil anularea actelor administrative contestate.

Dispoziţiile legale cu privire la autorizarea unui antrepozitar fiscal nu creează un regim derogatoriu pentru operatorii economici care figurează cu cereri de rambursare la organul fiscal teritorial.

Înregistrarea unei cereri de rambursare şi compensare nu face ca sumele neachitate la termenul legal de plată să nu mai constituie obligaţii fiscale restante şi, deci, să nu mai atragă revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal.

Aşa cum bine s-a arătat de către recurentul-pârât în motivarea prezentei cereri de recurs, depunerea decontului/cererii de rambursare TVA nu echivalează automat cu încuviinţarea/aprobarea rambursării, soluţionarea favoarabilă a cererii fiind condiţionată de rezultatul corespunzător al inspecţiei fiscale anticipate, prevăzută în cazul deconturilor de TVA cu risc fiscal mare.

De asemenea, nici faptul că exigibilitatea unei creanţe fiscale constând în sume negative de TVA solicitate la rambursare intervine la data depunerii decontului cu suma negativă de TVA, conform art. 116 din O.G. nr. 92/2003, nu prezintă relevanţă în analiza impusă de obiectul cauzei, în condiţiile în care existenţa creanţei este condiţionată de aprobarea decontului de TVA prin decizia emisă de organul fiscal competent.

Procedura de soluţionare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opţiune de rambursare este prevăzută în Ordinul MFP nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează situaţiile de emitere a deciziei de rambursare TVA.

Or, în condiţiile în care există reglementare cu privire la procedura şi efectele pe care le înregistrează decontul de TVA cu sumă negativă solicitată la rambursare, nu pot fi aplicate în cauză prin asemănare textele de lege invocate prin întâmpinarea intimatei-reclamante (art. 4 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 537/2014 şi art. 136 alin. (1) Codul de procedură fiscală la care s-a făcut trimitere pe baza unui argument de interpretare prin analogie).

Pe de altă parte, Înalta Curte ia notă că inspecţia fiscală privind îndeplinirea condiţiilor de rambursare TVA în sumă de 137.760.488 RON, desfăşurată în perioada 05.08.2014-30.07.2015, a fost finalizată prin emiterea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/06.08.2015 (depus la dosar recurs), fiind emisă şi Decizia de impunere nr. x/06.08.2015, prin care s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii fiscale suplimentare de plată reprezentând TVA în cuantum de 6.647.330 RON.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, menţinându-se soluţia privind respingerea excepţiei lipsei de interes invocată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice -Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate împotriva deciziei civile nr. 104/CA din 10 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea reclamantei S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

Menţine soluţia privind respingerea excepţiei lipsei de interes, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2017.