Scope of OUG 83/2014 salary equalization for magistrates versus civil servants

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului:

- să emită pentru reclamant, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), un nou ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinite în cadrul instanţei;

- să plătească începând cu data de 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, diferenţele salariale rezultate din aplicarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 153 din 14 iunie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a obligat pârâtul să emită pentru reclamant un nou ordin de încadrare salarială conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi să plătească diferenţele salariale începând cu data de 09.04.2015.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii dezvoltând, în esenţă, următoarele critici:

- În mod greşit prima instanţă a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale, întrucât această obligaţie revine instanţei angajatoare, în speţă, Curtea de Apel Bucureşti. Arată că obligaţia Ministrului Justiţiei este de a emite ordine, a ministerului de a vira banii, iar nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale.

- Instanţa de fond a reţinut în mod eronat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 în ceea ce-l priveşte pe reclamantul judecător, având în vedere că aceasta este o normă de excepţie, ce vizează expres şi limitativ categoriile cărora le sunt aplicabile, respectiv personalul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, doar categoria funcţionarilor publici şi personalul contractual, nu şi magistraţii.

- Instanţa de fond a extins aplicarea normei legale la categorii de personal cărora nu li se adresează, bazându-şi soluţia pe intenţia legiuitorului, ca măsură reparatorie, de înlăturare a diferenţelor salariale între persoane aflate în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi funcţie.

Or, instanţa nu are atribuţia de a completa norma legală prin interpretarea intenţiei legiuitorului în ceea ce priveşte înlăturarea sensului discriminatoriu instituit prin dispoziţiile legale. Câtă vreme textul de lege în discuţie, ce constituie normă de excepţie, este de strictă interpretare şi nu a fost declarat neconstituţional, instanţa de fond era ţinută să îl aplice ca atare.

Totodată, interpretarea Ministerului de Justiţiei este susţinută şi de adoptarea în anul 2016 a O.U.G. nr. 20/2016, care modifică, printre altele şi O.U.G. nr. 57/2015. Drepturile salariale ale reclamantului au fost corect stabilite, în acest context, recurentul-pârât prezentând prin comparaţie modul de formulare a art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27.09.2016, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat pentru următoarele considerente:

Având în vedere criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte le va analiza în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, astfel cum s-a reţinut şi prin concluziile raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Reclamantul B., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015. Totodată, s-a solicitat şi obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Prima critică adusă sentinţei atacate vizând greşita obligare a Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale este nefondată. Astfel, instanţa de recurs constată că această apărare este formulată pentru prima oară în calea de atac, iar potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 stabileşte calitatea de ordonator principal de credite pentru Ministerul Justiţiei în raport de curţile de apel, tribunale şi judecătorii.

În acest context, în mod evident, obligaţia de a plăti diferenţele salariale se suprapune cu obligaţia de a vira banii necesari, obligaţie pe care Ministerul Justiţiei şi-o asumă prin chiar cererea de recurs.

Problema centrală a cauzei, ce face şi obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (5)1 al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 şi care prevede următoarele:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Prima instanţă a reţinut că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" nu trebuie înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcţionari şi personal contractual salarizat la acelaşi nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noţiunii de "acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) şi (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia instanţei de fond este corectă, fiind susţinută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5)1 al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, dar şi de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanţa de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise acesteia, nu poate fi reţinut, instanţa de judecată având dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Înalta Curte nu va primi nici argumentul referitor la adoptarea şi aplicarea O.U.G. nr. 20/2016, care, în opinia recurentului, cuprinde norme menite să înlăture diferenţele salariale determinate tocmai de inaplicabilitatea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 în cazul judecătorilor şi procurorilor.

Pe de-o parte, intenţia legiuitorului se interpretează în raport de elemente existente la data discutării şi adoptării amendamentului ce va deveni art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 (interpretare istorico-teleologică), iar nu în raport de acte normative ulterioare, acestea din urmă putând fi considerate, cel mult, încercări de clarificare a unor situaţii generate tocmai de interpretarea eronată a actului normativ anterior.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 20/2016 nu au obiect de reglementare identic, primul reglementând salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, cel de-al doilea modificând O.U.G. nr. 57/2015, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016. Aşadar, dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014 nu pot fi interpretate şi explicitate prin intermediul dispoziţiilor O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, refuzul recurentului Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi magistraţilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 153 din 14 iunie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2017.