Revision of lawyer disbarment rejected due to unrelated constitutional unconstitutionality exception; referral of procedural revision rule to Constitutional Court admitted

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2017

I.Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 920 din 22 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a anulat ca netimbrat recursul declarat de Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva sentinţei civile nr. 243/2011 din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Baroul Bistriţa-Năsăud împotriva aceleiaşi sentinţe şi a modificat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este greşită susţinerea instanţei de fond privind natura termenului prevăzut de art. 26 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, ca fiind de decădere.

Termenul de decădere reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziţie imperativă a legii, să-şi exercite acel drept, sub sancţiunea stingerii acestuia.

Or, termenul în discuţie nu poate fi considerat ca termen procedural peremptoriu, a cărui nerespectare să atragă decăderea din drept.

Statutul profesiei prevede astfel verificarea cazului de nedemnitate de către consiliul baroului, stabilind un termen de 15 zile pentru examinarea hotărârilor judecătoreşti de condamnare, fără a preciza şi sancţiunea în situaţia nerespectării acestui termen care apare astfel ca fiind de recomandare şi nu de decădere.

Înalta Curte a mai reţinut că instanţa de fond, în mod eronat a constatat că măsurile dispuse de pârâţi privind încetarea calităţii de avocat şi radierea reclamatului din tabloul avocaţilor au fost luate cu exces de putere.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de exces de putere înseamnă exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Or, în aplicarea prevederilor art. 12 lit. c) din Legea nr. 51/1995, art. 26 din Statutul profesiei de avocat prevede obligaţia consiliului baroului de a verifica, între altele, şi cazurile de nedemnitate, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaţilor.

Având aceste atribuţii, pârâtul a procedat la verificarea cererii depuse la 9 iunie 2010 şi a înscrisurilor anexate, respectiv sentinţa penală nr. 1114/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care reclamantul a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni de închisoare pentru comiterea, în calitate de judecător, a infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., apreciindu-se că există un caz legal de nedemnitate.

Nu se poate susţine că, la această apreciere, pârâtul a procedat cu exces de putere din moment ce atât dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 51/1995, cât şi prevederile art. 227 din statut, impun avocatului respectarea unor principii esenţiale în exercitarea profesiei de avocat, respectiv să manifeste probitate, onoare, loialitate, moderaţie şi tact.

Or, condamnarea suferită este o dovadă a lipsei de moralitate şi de probitate profesională, pârâtul fiind îndreptăţit să aprecieze că acea faptă a fost de natură să afecteze atât cariera profesională, cât şi buna reputaţie a reclamantului, neconferind garanţia pentru viitor a exercitării profesiei de avocat cu onoare, simţ moral şi profesionalism.

Cât priveşte împrejurarea că la aceeaşi dată, 21 iulie 2010, s-a decis atât ridicarea stării de incompatibilitate, cât şi încetarea calităţii de avocat, precum şi faptul că la 29 octombrie 2010 s-a aprobat înfiinţarea cabinetului, aceste măsuri au fost necesare, având în vedere împrejurarea că, urmare a dobândirii calităţii de magistrat, reclamantul era suspendat din funcţia de avocat, iar decizia radierii din tabloul de avocaţi nu a devenit executorie decât în decembrie 2010, la data soluţionării contestaţiei de către Consiliul Uniunii Naţionale a Avocaţilor din România.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

În motivarea cererii se arată că instanţa de recurs, în considerentele deciziei, a reţinut că prin condamnarea reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen. există un caz de nedemnitate în raport cu dispoziţiile art. 13 lit. a) (devenit art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (anexa nr. 4).

Revizuentul mai susţine că prin Decizia nr. 225/2017 din 04.04.2017 adoptată de Curtea Constituţională în dosar nr. x/2016 (publicată în M. Of. nr. 468 din 22.06.2017- anexa nr. 5) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti şi s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) (fost art. 13 lit. a), din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională.

Instanţa de contencios constituţional în considerentele deciziei (pct. 25) a reţinut faptul că această sintagmă din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 este neconstituţională şi contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, redactarea acesteia fiind lipsită de claritate şi precizie, având în vedere că nu se precizează în mod clar acele infracţiuni intenţionate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat. Prin urmare, necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrariului, făcând posibilă aplicarea diferenţiată a sancţiunii excluderii din profesie, în funcţie de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate".

Prevederile art. 322 pct. 10 C. proc. civ. (1865) instituie motivul de revizuire al unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, în situaţia în care, după rămânerea definitivă a hotărârii, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţională o dispoziţie dintr-o lege care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.

S-a arătat de către revizuent ca "pendinte causa", sunt aplicabile aceste dispoziţii şi operabil cazul de revizuire al Deciziei nr. 920/22.02.2012 pronunţată irevocabil în recurs, dat fiind faptul că dispoziţiile art. 13 lit. a), devenit art. 14 lit. a), din Legea nr. 51/1995 avute în vedere la fundamentarea hotărârii, au fost "constatate" (în accepţiunea art. 147 alin. (1) din Constituţie) ca neconstituţionale, iar neconstituţionalitate lor preexista deciziei instanţei de contencios constituţional.

Prin întâmpinare, Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Bistriţa Năsăud au solicitat respingerea cererii de revizuire.

Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate de revizuent şi a cazului de revizuire invocat, prevăzut de art. 322 pct. 10 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire pentru considerentele arătate în continuare.

Revizuentul a formulat cererea de revizuire invocând cazul reglementat de art. 322 pct. 10 din C. proc. civ., conform cărora:

"Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare."

Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".

Din analiza prevederilor art. 322 pct. 10 din C. proc. civ., se observă că acest caz de revizuire are în vedere ipoteza în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în cauza în care este formulată cererea de revizuire.

Decizia atacată cu revizuire a fost pronunţată la data de 22.02.2012, iar decizia Curţii Constituţionale prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a fost publicată ulterior, la data de 4 aprilie 2017.

Susţinerile revizuentului întemeiate pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4.04.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate în Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) (fost art. 13 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională, nu pot fi primite, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-un alt litigiu decât cel în care a fost pronunţată decizia atacată cu revizuire, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 10 din C. proc. civ.

De asemenea, se mai reţine că, pe parcursul judecării cererii, nu a fost invocată, nici de părţi, nici de instanţă, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale constatate ca neconstituţionale prin Decizia pronunţată de Curtea Constituţională şi, în consecinţă, nici nu a fost admisă sau respinsă vreo cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu analiza respectivei excepţii.

Înalta Curte constată că, de fapt, prin invocarea formală a dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, pronunţată de Curtea Constituţională, revizuentul invocă nemulţumirea sa referitoare la modul în care a fost analizată cererea de recurs, în încercarea de a provoca o nouă rejudecare a cauzei.

Astfel, prin raportare la aspectele mai sus-menţionate, se reţine că cererea de revizuire promovată în cauză este nefondată, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 10 din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 920 din 22 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

II. Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, petentul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 punctul 10 din vechiul C. proc. civ. şi ale art. 509 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 134/2010 privind Noul C. proc. civ.

În opinia petentului, atât vechea formulare a acestui motiv de revizuire, cât şi cea preluată de Noul C. proc. civ., contravine următoarelor dispoziţii din Constituţia României:

Art. 147 alin. (1) potrivit cărora " dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare."constatate" (şi nu "declarate" s.n.) ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele." . Sub acest aspect, atât art. 322 pct. 10 C. proc. civ. (1865), cât şi art. 509 alin. (1) pct. 11 Noul C. proc. civ., "denaturează prerogativele Curţii Constituţionale în domeniul controlului de constituţionalitate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate întrucât Curtea ca legislator negativ nu declară, ci "constată" neconstituţionalitatea, care preexista deciziei instanţei de contencios constituţional (în acest sens, a se vedea, I. Deleanu, "Tratat de procedură civilă", vol. II, Universul Juridic, 2013, p. 371); or, prin formularea "declarând neconstituţională", rezultă că "neconstituţionalitatea textului" ar subzista doar de la data adoptării ori publicării deciziei şi nu de la data adoptării prevederii constatate neconstituţională.

Art. 147 alin. (4) conform cărora "de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii." textul consacră efectul "erga omnes" al deciziilor Curţii şi nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia ("în acea cauză"ori "inter partes"), la părţile care au invocat excepţia în alte cauze şi excepţia a fost respinsă, ori la părţile care nu au invocat excepţia, iar efectele injuste ale neconstituţionalităţii respectivei prevederii au fost determinante în adoptarea de către instanţele de drept comun a unor hotărâri nelegale. Efectul "erga omnes" al deciziei Curţii, rezultă şi din dispoziţiile alin. (1) al art. 147, potrivit cărora dispoziţiile din legile şi ordonanţele constatate neconstituţionale "îşi încetează efectele." iar aceste efecte încetează ori trebuie să înceteze nu numai pentru părţile din "acea cauză" în care excepţia a fost invocată.

Petentul mai arată că dispoziţiile textului menţionat contravin şi altor dispoziţii din Constituţia României, după cum urmează:

- art. 124 alin. (2), conform cărora "justiţia este .imparţială şi egală pentru toţi": or, recunoscând caracterul neconstituţional al unei dispoziţii legale şi implicit posibilitatea juridica de a solicita retractarea unei hotărâri nedrepte doar părţii care a invocat excepţia, nu mai poate fi vorba nici de "imparţialitatea justiţiei" şi nici de "egalitatea cetăţenilor în faţa justiţiei".

- art. 16 alin. (1), alin. (2), care consacră, deopotrivă, atât "principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice", cât şi "principiul nediscriminării": a accepta că de abrogarea implicită a unei prevederi declarate neconstituţională profită ori poate beneficia doar partea care a invocat excepţia, presupune "eo ipso" un "privilegiu" acordat acestei părţi, cu consecinţa "discriminării" părţilor din alte litigii care continuă să nu aibă posibilitatea vreunui alt remediu procesual al unei soluţii injuste;

- art. 21 alin. (1)-(3) care consacră accesul liber la justiţie a oricărei persoane pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime şi "nici o lege" nu poate îngrădi exercitarea acestui drept; consacră "dreptul părţilor" la un proces echitabil;

- art. 53 alin. (1), alin. (2), potrivit cărora "exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns" numai în condiţiile prevăzute în mod cumulativ de acest text:

adică "numai prin lege" şi " numai dacă se impune, după caz, pentru motivele menţionate în alin. (1); măsura restrângerii trebuie să fie aplicată în mod "nediscriminatoriu" şi "fără a aduce atingere existenţei dreptului.".

În condiţiile în care posibilitatea exercitării caii de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pe acest motiv, este recunoscută doar părţilor care au invocat decizia de constituţionalitate a unei prevederi declarate neconstituţionale, nu şi altor părţi care justifică un interes în reformarea hotărârii adoptate în temeiul acestor prevederi, petentul consideră că suntem în prezenţa atât a "restrângerii nejustificate a dreptului" cât şi a "'atingerii existenţei dreptului".

Intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin punctul de vedere formulat, a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.

Intimatul Baroul Bistriţa Năsăud, faţă de ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 509 alin. (1) pct. 11 noul C. proc. civ., arată că, în mod indubitabil, prevederile legale vizate de această excepţie sunt străine de prezenta procedură, aceasta fiind guvernată de dispoziţiile vechiul C. proc. civ., astfel că se impune respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii constituţionale privitor la dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 noul C. proc. civ.

Faţă de ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., intimatul consideră că se impune sesizarea instanţei de control constituţional.

Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte constată că excepţia este admisibilă, în cauză fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu toate că petentul solicită sesizarea Curţii Constituţionale şi în legătură cu prevederile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu sunt incidente pricinii, astfel că instanţa se va pronunţa numai asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 punctul 10 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituţională, instanţa trebuie să analizeze dacă excepţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se şi condiţia ca dispoziţia din lege sau ordonanţă criticată pe motiv de neconstituţionalitate, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispoziţiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenţei acestei legături, neconstituţionalitatea ar determina soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa de judecată.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., fiind întrunite şi cerinţele indicate de art. 29 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece, pe de o parte, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată la cererea revizuentului şi, pe de altă parte, nu s-a pronunţat, anterior, o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor legale criticate de petent ca fiind neconforme cu legea fundamentală.

Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, este în sensul că aceasta este neîntemeiată şi că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 322 pct. 10 C. proc. civ. conform cărora:

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare".

Înalta Curte, văzând prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, opinează în sensul că prevederile legale vizate de excepţie nu încalcă dispoziţiile constituţionale indicate de autorul excepţiei.

În concluzie, opinia Înaltei Curţi este aceea că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale menţionate, iar excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Prin urmare, având în vedere considerentele arătate, constatând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (4) din acest act normativ, Înalta Curte va admite cererea şi, pe cale de consecinţă, va sesiza Curtea Constituţională pentru a decide asupra excepţiei invocate.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, instanţa va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 punctul 10 din vechiul C. proc. civ.

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 920 din 22 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2017.