Partition claim is accessory to divorce; appeal unfounded, jurisdiction confirmed with First Instance Court

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2003 sub nr. 2679 pe rolul Tribunalului București reclamanta B.E.A. a chemat în judecată pe pârâții I.H., SC A.M. SRL și SC C.H. A.O.O.L. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să dispună partajarea bunurilor comune dobândite în timpul concubinajului și a căsătoriei sale cu pârâtul I.H., corespunzător cotei sale de contribuție la achiziționarea acestora de 80%;

- să se constate că este coproprietara imobilului situat în sector 1, achiziționat în timpul concubinajului cu pârâtul, având o cotă de 80%, cotă care este aceeași și pentru bunurile dobândite în timpul căsătoriei.

Pârâtul I.H. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională arătând în esență că nu a existat o perioadă de concubinaj, că bunurile ce urmează a fi partajate sunt acelea pe care le enumera el în cererea reconvențională, iar cota de contribuție este de 80%, dar în favoarea sa.

În ceea ce privește pârâtele persoane juridice, arată că acestea nu au calitate procesuală pasivă.

Tribunalul București, secția a III-a, prin sentința civilă nr. 1042 din 11 noiembrie 2003, admite excepția de necompetență materială și își declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

S-a reținut în esență că în cauză nu-și au aplicațiunea prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., care se referă la procese și cereri ce au ca obiect drepturi și obligații rezultând din raporturi juridice civile și nu din raporturi juridice de dreptul familiei.

În consecință cererea de partaj a bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei întemeiată pe dispozițiile art. 36 C. fam. are caracterul unei cereri accesorii acțiunii de divorț, atât în cazul în care a fost introdusă concomitent cu acțiunea principală de desfacere a căsătoriei, cât și atunci când s-a formulat separat, competența revenind instanței care judecă cererea principală, respectiv judecătoriei.

Judecătoria sectorului 1 prin sentința civilă nr. 1724 din 9 martie 2004, la rândul său, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Constatând ivirea unui conflict negativ de competență, a trimis dosarul Curții de Apel București pentru rezolvarea acestuia.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că valoarea bunurilor ce urmează a fi partajate este de 12.500.000.000 lei și ca atare, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența materială de soluționare revine tribunalului.

S-a mai reținut că nu poate fi făcută o distincție între procesele în materie civilă și procesele în materia dreptului familiei cu privire la competența materială după valoare.

Curtea de Apel București, secția a III-a, investită cu soluționarea conflictului negativ de competență, prin sentința civilă nr. 16 din 16 aprilie 2004, a stabilit competența în favoarea Judecătoriei sector 1.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că potrivit art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii și incidentale sunt de competența de soluționare a instanței care soluționează acțiunea principală și, ca atare, are loc o prorogare legală de competență.

Se reține deasemenea că prevederile art. 17 C. proc. civ. se află sub titlul „Dispoziții speciale” și derogă de la regulile de competență generale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs I.H. în nume propriu și în calitate de reprezentant al SC A.M. SRL, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că față de valoarea bunurilor de împărțit în cauză, își fac aplicațiune prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. nefiind permisă nici-o derogare, iar prevederile art. 17 C. proc. civ. nu-și au aplicare în cauză.

Recursul este nefondat.

Astfel este adevărat că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste un miliard de lei, însă această dispoziție se referă strict la procesele și cererile ce au ca obiect drepturi și obligații civile și nu la raporturile juridice de dreptul familiei.

Codul familiei constituie sediul materiei în ceea ce privește încheierea căsătoriei precum și drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, regimul comunității de bunuri constituind singurul regim legal obligatoriu.

În consecință, cererea de partajare a bunurilor comune, întemeiată pe dispozițiile art. 36 C. fam. este o cerere accesorie acțiunii de divorț, indiferent dacă a fost formulată odată cu acțiunea de divorț sau separat.

În acest sens, sunt și dispozițiile art. 17 C. proc. civ., conform cărora cazurile accesorii și incidentale sunt de competența de soluționare a instanței care judecă acțiunea principală.

De reținut deasemenea că prevederile art. 17 C. proc. civ. sunt înscrise în Titlul III – Dispoziții speciale – ale Codului de procedură civilă, deci ele sunt dispoziții care derogă de la regula generală privind competența.

Astfel fiind, față de considerentele mai înainte arătate, urmează a constata că motivul de recurs este neîntemeiat și recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâții I.H. și SC A.M. SRL București, împotriva sentinței civile 16 din 16 aprilie 2004 pronunțată în camera de consiliu de Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2004.