Retraction of agricultural aid for failure to prove legal land use rights despite formal validity of partnership agreement conflicting with concession restrictions

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2014, sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecata pe pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.05.2014 încheiat de APIA - Centrul Judeţean Călăraşi şi a Deciziei nr. 10641/11.07.2014, şi implicit anularea creanţei de 3.320.699,02 RON şi a accesoriilor acesteia, stabilite în sarcina reclamantei. Prin cererea de chemare în judecată a mai solicitat şi suspendarea procesului-verbal şi a deciziei contestate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1556 din 15 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi, ca neîntemeiată, şi a admis cererea de intervenţie formulată de S.C. B. S.R.L., în favoarea pârâtei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1556 din 15 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, să se admită capetele de cerere formulate prin cererea de chemare în judecată.

4. Motivele de recurs

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în susţinerea cererii de recurs, a dezvoltat următoarele critici:

a) Sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, deoarece Procesul-verbal a fost emis în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, act normativ inexistent la momentul formulării Cererii de sprijin, astfel încât se impune anularea acestuia.

S-a arătat că la data formulării şi depunerii cererii de sprijin, respectiv 15.04.2011 era în vigoare O.G. nr. 79/2003 ceea ce înseamnă că prevederile O.U.G. nr. 66/2011 au fost aplicate retroactiv, invocându-se sub acest aspect Decizia nr. 66/2015 a Curţii Constituţionale a României.

b) Sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în vigoare, deoarece APIA nu avea competenţa de a face aprecieri cu privire la validitatea Contractului de asociere în participaţiune, Contractul de concesiune şi Contractul de asociere în participaţiune fiind valabile la data formulării Cererii de plată.

S-a arătat că în condiţiile în care sprijinul financiar în cadrul schemei de plată unică se acordă în considerarea dreptului de folosinţă asupra terenurilor agricole, verificările şi competenţa APIA nu puteau fi exercitate decât în aceste limite, singurul element asupra căruia APIA era chemată să se pronunţe fiind dovada dreptului de folosinţă a terenului agricol.

Prin urmare, s-a susţinut că APIA nu avea competenţa de a cenzura şi/sau a se pronunţa cu privire la interpretarea clauzelor şi/sau întinderea aplicării contractelor care probează dreptul de folosinţă asupra terenului.

Tot în aceleiaşi critici, s-a arătat că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că recurenta-reclamantă nu ar fi avut un drept legal de folosinţă a terenului, contractul de asociere în participaţiune fiind interzis de contractul de concesiune, ca de altfel orice alt contract având ca obiect exploatarea terenului.

S-a arătat de către recurenta-reclamantă că, la data formulării cererii de sprijin, documentele doveditoare ale dreptului de folosinţă asupra terenului erau valabile, dar şi suficiente, în accepţiunea legii interne şi a normelor europene, pentru a justifica îndeplinirea condiţiilor cerute pentru acordarea sprijinului financiar.

Cu toate acestea, autoritatea pârâtă şi-a întemeiat aplicarea sancţiunii stabilite în sarcina recurentei-reclamante pe pretinsa nerespectare de către concesionarul C. a dispoziţiilor contractului de concesiune, acesta, şi nu recurenta-reclamantă, având obligaţia de a obţine acordul pentru încheierea actului subsecvent de la ADS.

În legătură cu acest fapt, s-a menţionat că nerespectarea contractului de concesiune trebuia stabilită separat de instanţa de judecată sau arbitrală competentă, iar în măsura în care o asemenea încălcare ar fi fost reţinută, ea constituia temei de atragere a răspunderii civile contractuale a concesionarului, în limitele raportului obligaţional izvorât din respectivul contract.

Pe de altă parte, s-a arătat că încheierea contactului de asociere în participaţiune a vizat îndeplinirea obiectivelor asumate de concesionar prin contractul de concesiune în discuţie, scopul asocierii fiind exploatarea în comun a suprafeţei de teren pusă la dispoziţie de asociatul participant, în vederea obţinerii unei producţii performante, aportul recurentei-reclamante constând în asigurarea unui management eficient pentru respectiva exploatare.

Ca urmare, s-a subliniat că nu a avut loc o transmitere a dreptului de folosinţă asupra terenului, asociaţii participanţi exploatând împreună suprafaţa de teren concesionată.

c) Sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor europene incidente în speţă, deoarece noţiunea de "culpă" cu privire la pretinsa neregulă imputată a fost greşit interpretată şi aplicată de instanţa de fond raportat la dispoziţiile art. 68 din Tratatul nr. 796/2004 şi ale art. 23 din Regulamentul nr. 73/2009 (Secţiunea II.D).

S-a arătat de către recurenta-reclamantă că autoritatea administrativă avea obligaţia să identifice pretinsa acţiune culpabilă săvârşită în cauză cât şi prejudiciul astfel cauzat, în condiţiile în care reglementările incidente în materie se întemeiază şi condiţionează aplicarea sancţiunii de culpa agricultorului.

Or, în speţă, societatea A. S.R.L. a depus toate documentele justificative prevăzute de O.U.G. nr. 125/2006 pentru suprafaţa exploatată, şi anume contractele de arendare şi contractul de asociere în participaţiune şi a făcut dovada exploatării efective a terenului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat în cauză, apreciind că sentinţa este temeinică şi a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie.

În ceea ce priveşte apărările exprimate de intimata-pârâtă, în raport cu cele trei critici formulate împotriva sentinţei recurate, intimata-pârâtă a reiterat punctual argumentele prezentate în faţa instanţei de fond prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a depus întâmpinare şi intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi, cât şi intimata-intervenientă B. S.R.L., prin care, solicitând respingerea căii de atac formulate în cauză, ambele intimate au reiterat apărările şi susţinerile de la judecata în fond a cauzei.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie

În cauză s-a întocmit Raportul asupra admisibilităţii în principiu al recursului la 07 octombrie 2016.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 02 mai 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2018, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicată, şi a fixat termen de judecată pe fond a acestora, în şedinţă publică, pentru data de 24 aprilie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză Examinând sentinţa atacată în raport cu critica formulată şi cazul de casare invocat, după reevaluarea probatoriului administrat şi a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Rezultă din actele dosarului că actele administrative emise în cauză vizează rambursarea sprijinului financiar de care a beneficiat recurenta-reclamantă, în valoare de 3.320.699,02 RON, în baza cererii de plată nr. CL-7625 din 15.04.2011, aprobată de către Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi, prin Decizia de plată în avans nr. 1184475/08.10.2011 corespunzătoare sumei de 1.128.220,76 RON (solicitată pentru schema unică de plată pe suprafaţă - SAPS) şi Decizia de plată nr. 2510147/19.12.2011 corespunzătoare sumei de 2.192.478,26 RON (din care suma de 1.321.600,08 RON pentru schema de pată unică pe suprafaţă - SAPS şi suma de 870.878,18 RON pentru schema de plată naţională directă complementară - PNDCI).

Cererea de plată mai sus menţionată a fost formulată în cadrul măsurilor de sprijin - schema de plată unică pe suprafaţă şi schema de plată naţională directă complementară - aferente campaniei agricole 2011, de care recurenta-reclamantă A. S.R.L. a beneficiat în baza declaraţiei privind deţinerea şi utilizarea unei suprafeţe de 6164,64 ha teren arabil, ulterior redusă la 6164,63 ha, în baza formularului M3 - retragerea parţială a declaraţiei pe suprafaţă, înregistrată în registrul electronic sub nr. CL-13763/31.05.2011.

Ulterior efectuării plăţii pentru suprafaţa determinată la plată de 6164,63 ha, menţionată în Decizia de plată în avans nr. 1184475/08.10.2011 şi Decizia de plată nr. 2510147/19.12.2011, s-a constatat că suprafaţa totală de teren agricol pentru care recurenta-reclamantă deţinea un drept legal de folosinţă era mai mică decât cea care fusese declarată şi aprobată la plată, respectiv cu suprafaţa de 1897,13 ha de pe raza UAT Borcea, menţionată şi constituind obiect al contractului de asociere în participaţiune încheiat cu asociatul participant C..

Aspectele constatate în legătură cu acordarea sprijinului financiar către recurenta-reclamantă au fost semnalate în Nota de fundamentare nr. x/09.05.2014 emisă de Serviciul Autorizare Plăţi şi Măsuri Specifice din cadrul APIA Centrul judeţean Călăraşi, conţinând constatări cu implicaţii financiare.

Ca urmare, subsecvent reanalizării/reverificării dosarului privind cererea de plată aferentă campaniei agricole 2011, s-a întocmit de către intimata APIA - Centrul Judeţean Călăraşi, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din data de 21.05.2014 prin care a fost prevăzută în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de restituire a sprijinului financiar încasat în mod necuvenit.

Actul administrativ mai sus menţionat face referire la documentele prezentate pentru dovedirea dreptului de folosinţă asupra terenului suprafaţă de 1897,13 ha situat pe raza UAT Borcea, precum şi analiza şi concluziile autorităţii intimate în legătură cu nevalabilitatea titlului recurentei-reclamante.

De asemenea, raportat la aspectele de fapt constatate, a fost reţinută încălcarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, dispoziţiile Ordinului MADR nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi ajutoare naţionale tranzitorii în sectorul vegetal şi pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, cât şi norme cuprinse în mai multe regulamente comunitare, bază legală circumscrisă neregularităţii vizând inexistenţa unui titlu care să justifice valabil dreptul de folosinţă invocat asupra terenului agricol în suprafaţă de 1897,13 ha (identificat în cadrul controlului administrativ ca fiind în suprafaţă de 1618,80 ha).

Contestaţia formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare privind pe recurenta-reclamantă a fost respinsă prin Decizia nr. 10641/11.07.2014 emisă de intimata APIA - Centrul Judeţean Călăraşi.

Actele administrative mai sus menţionate au fost contestate în justiţie, iar ca motive de nelegalitate au fost invocate aceleaşi aspecte cu cele care întemeiază şi criticile formulate prin intermediul cereri de recurs prezente.

Cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă a fost respinsă de instanţa de fond, care a constatat că actele administrative emise în cauză reflectă corecta aplicare a legii la situaţia de fapt relevată de înscrisurile invocate în probaţiune.

Cu referire la aplicarea retroactivă a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, justificată de recurenta-reclamantă prin aceea că respectiva reglementare legală era inexistentă la momentul formulării cererii de plată, prima instanţă a constatat că elementele cu relevanţă în examinarea chestiunii invocate nu confirmă pretinsa neregularitate semnalată în cauză.

S-a reţinut astfel că activitatea de verificare/control desfăşurată în cauză a avut loc în perioada 12.05.2014-21.05.2014, când în vigoare era O.U.G. nr. 66/2011, respectiva reglementare constituind legea aplicabilă procedurii de verificare şi control derulată împotriva recurentei-reclamante.

Întrucât actul normativ în discuţie reglementează o procedură de verificare şi control, prima instanţă a arătat că nu se putea reţine în cauză încălcarea principiului neretroactivităţii legii în contextul în care sancţiunea aplicată recurentei-reclamante nu a avut în vedere şi nu s-a întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 66/2011, ci pe încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 125/2006, aprobată prin Legea nr. 139/2007, ale Ordinului MADR nr. 246/2008, Regulamentele CE nr. 73/2009, nr. 1122/2009, nr. 1121/2009, nr. 1120/2009 şi Regulamentul UE nr. 65/2011, cât şi ale Legii nr. 219/1998.

De asemenea, prima instanţă a arătat că problema referitoare la neretroactivităţii legii noi îşi găseşte rezolvare chiar în conţinutul O.U.G. nr. 66/2011, care, la art. 66, prevede că activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii se finalizează şi se valorifică cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 73/2003.

Pe baza celor arătate, s-a concluzionat că, în speţă, nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, prevederile O.U.G. nr. 66/2011 nefiind reţinute ca temei de aplicare a măsurii administrative împotriva recurentei-reclamante.

Prin intermediul cererii de recurs, a fost criticată soluţia instanţei, susţinându-se că, faţă de data depunerii cererii de finanţare, şi anume 15.04.2011, nu erau aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011. A fost invocată în acest sens Decizia nr. 66/2015 a Curţii Constituţionale a României, prin care a fost clarificată problema încălcării principiului neretroactivităţii legii prin aplicarea dispoziţiilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 în controalele vizând nereguli săvârşite în intervalul temporar în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003.

Critica nu este întemeiată.

Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că situaţia existentă în cauză nu ridică nicio problemă din perspectiva regulii privind neretroactivitatea legii civile, iar criticile şi susţinerile din recurs nu confirmă pretinsa încălcare a normelor de drept material în corelaţie cu cele statuate de instanţa de contencios constituţional.

Potrivit Deciziei nr. 66/2015 a Curţii Constituţionale, calificarea neregulii şi stabilirea creanţelor bugetare se face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârşirii neregulii potrivit principiului tempus regit actum, fără a se putea combina dispoziţiile de drept substanţial din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, "în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului."

Cum la data efectuării controlului, O.U.G. nr. 66/2011 era în vigoare, rezultă că procesul-verbal de constatare a neregulilor privind pe recurenta-reclamantă a fost corect întemeiat în drept şi pe dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, incidente din perspectiva procedurii aplicabile.

În speţă, calificarea neregulii reţinute în sarcina recurentei-reclamante nu a avut în vedere norme de drept material/substanţial prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 pentru a se putea invoca şi reţine o eventuală aplicare retroactivă a legii.

Aşa cum s-a arătat şi de prima instanţă, actul administrativ contestat reţine în sarcina recurentei-reclamante încălcarea de prevederi cuprinse în O.U.G. nr. 125/2006, Ordinul MADR nr. 246/2008, Regulamentele CE nr. 73/2009, nr. 1122/2009, nr. 1121/2009, nr. 1120/2009 şi Regulamentul UE nr. 65/2011, cât şi în Legea nr. 219/1998.

Ca urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia procesul-verbal contestat în cauză ar fi fost emis în temeiul unui act normativ inexistent la data formulării şi depunerii cererii de sprijin, prevederile O.U.G. nr. 66/2011 fiind reţinute în cauză exclusiv din perspectiva procedurii de verificare şi control aplicabile, ceea ce nu contravine, ci, dimpotrivă, se situează în deplin acord cu dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 66/2015 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a considerat că nici motivul de nelegalitate atras de pretinsa necompetenţă a autorităţii administrative de a face aprecieri cu privire la validitatea contractului de asociere în participaţiune în baza căruia se solicitase acordarea sprijinului financiar nu putea fi reţinut în cauză, motivaţia prezentată în considerentele sentinţei justificând pe deplin soluţia de menţinere a actelor administrative contestate, argumentaţie pe care instanţa de control judiciar şi-o însuşeşte în totalitate.

S-a arătat de către instanţă că norma legală de la art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 prevede expres competenţa APIA în ceea ce priveşte activitatea de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, corelativ desemnării acesteia ca autoritate cu competenţe în gestionarea fondurilor europene şi atribuţii privind soluţionarea şi aprobarea cererilor de plată în cadrul schemei de sprijin în agricultură.

În continuare, s-a arătat că, în contextul cerinţelor impuse pentru acordarea sprijinului financiar, nu poate fi reţinută pretinsa necompetenţă a autorităţii pârâte în legătură cu verificarea documentelor ce atestă dreptul de folosinţă invocat prin cererea de plată a solicitantului.

S-a reţinut astfel că prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, la care face referire însăşi recurenta-reclamantă, menţionează în mod clar că dreptul de folosinţă se dovedeşte cu documente de către persoana fizică/juridică care solicită acordarea sprijinului financiar.

Cerinţa depunerii de documente doveditoare a unui drept de folosinţă înseamnă ca documentele respective să probeze în mod legal dreptul de folosinţă.

Or, în caz, tocmai acest aspect fusese invocat de autoritatea pârâtă, care a reţinut că dreptul de folosinţă al recurentei-reclamante nu era unul legal justificat, în condiţiile în care ADS, în calitate de administrator al terenurilor aparţinând statului, prevăzuse în mod expres în contractul de concesiune nr. x încheiat cu C., la art. 7.1, ca exploatarea terenului să se facă în mod direct de către concesionar, fără ca acesta să poată subconcesiona activitatea de exploatare a terenului şi fără să poată încheia cu terţii niciun fel de contract având ca obiect exploatarea terenului cu destinaţia agricolă decât cu acordul prealabil a concedentului şi numai pentru motive temeinice, concluzionându-se astfel că titlul recurentei-reclamante, şi anume contractul de asociere în participaţiune încheiat cu C. era interzis de contractul de concesiune deţinut de acesta din urmă.

Deşi se contestă concluzia instanţei de fond, care, prin soluţia pronunţată, a confirmat punctul de vedere al autorităţii administrative, recurenta-reclamantă nu aduce argumente solide, de natură a infirma raţionamentul expus în considerentele sentinţei.

S-a subliniat că, raportat la dispoziţiile legale relevante, singurul element asupra căruia APIA avea competenţa să se pronunţe era dovada dreptului de folosinţă a terenului agricol, iar în exercitarea acestei atribuţii, verificarea trebuia să stabilească dacă documentele doveditoare îndeplinesc sau nu, cerinţele legale, în sensul de a conţine elementele caracteristice contractelor, cum ar fi: identificarea părţilor contractului, semnătură acestora, data încheierii contractelor, definirea perioadei de valabilitate şi obiectul contractelor, precum şi dacă există corespondenţă între suprafaţa din documente şi suprafaţa declarată în cerere.

Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe răspunde punctual chestiunii invocate, iar critica din recurs nu este însoţită şi de prezentarea unei contraargumentaţii care să pună în discuţie justeţea reţinerilor şi statuărilor instanţei de fond.

Şi în aprecierea Înaltei Curţi, dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 nu pot fi interpretate decât în sensul reţinut de prima instanţa, prezentarea documentelor care conferă exercitarea dreptului de folosinţă, implicând corelativ şi operaţiunea de evaluare a acestora din partea autorităţii competente să soluţioneze cererea de plată.

Cu alte cuvinte, obligaţia de prezentare a documentelor care conferă exercitarea dreptului de folosinţă nu poate fi prevăzută/înţeleasă fără recunoaşterea competenţei autorităţii administrative de a examina titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de folosinţă.

Or, în speţă, contractul de asociere în participaţiune nu demonstrează deţinerea de către recurenta-reclamantă a pretinsului de drept de folosinţă asupra suprafeţei de 1897,13 ha teren menţionată şi avută în vedere la soluţionarea cererii de acordare a sprijinului financiar.

Chiar dacă la momentul formulării cererii de sprijin - 14.04.2011, contractul de asociere în participaţiune, cât şi contractul de concesiune în baza căruia se încheiase asocierea în participaţiune erau valabile, aşa cum se susţine de recurenta-reclamantă, în sensul că ele nu fuseseră desfiinţate de instanţa de judecată sau arbitrală competentă, aceasta nu înseamnă că autoritatea pârâtă nu avea abilitarea legală de a proceda la constatarea stării de fapt care a justificat reţinerea neregulii şi emiterea procesului-verbal contestat.

Dimpotrivă, verificarea îndeplinirii cerinţei depunerii de documente care atestă dreptul de folosinţă implică recunoaşterea competenţei autorităţii administrative de a face aprecieri şi de a examina, din punct de vedere al aparenţei dreptului (fără a se exercita un control în substanţa dreptului) dacă înscrisurile prezentate de solicitantul sprijinului financiar justifică valabil şi probează deţinerea terenului agricol.

În aceste coordonate, se încadrează constatările şi reţinerile autorităţii administrative pârâte, care, procedând la o verificare strict formală a titlului menţionat în justificarea dreptului de folosinţă invocat, a considerat că acesta nu conferă şi nu putea transmite legala deţinere a terenului către recurenta-reclamantă, având în vedere interdicţiile prevăzute în actul ce constituia titlul cocontractantului C..

Asocierea în participaţiune convenită de recurenta-reclamantă avea la bază contractul de concesiune încheiat între Agenţia Domeniilor Statului (ADS) şi asociatul participant C., transmiterea terenului în folosinţa concesionarului fiind condiţionată de cerinţa impusă acestuia, privind exploatarea directă a bunului, sens în care era prevăzută şi interdicţia de subconcesionare a activităţii de exploatare a terenului şi de încheiere a oricărui alt contract având ca obiect exploatarea terenului agricol, fără acordul prealabil al concedentului şi numai pentru motive temeinice.

Un asemenea acord din partea concedentului nu a existat în cauză - prealabil sau ulterior încheierii contractului de asociere în participaţiune, şi, ca atare, pe baza unei examinări sumare se putea constata de autoritatea administrativă şi era evidentă precaritatea titlului invocat în justificarea dreptului de folosinţă.

Din modul în care au fost redactate clauzele contractului de concesiune, privind interdicţiile şi sancţiunile aplicabile în caz de nerespectare (circumscrise nevoii de a asigura executarea contractului în termenii stabiliţi la încheierea acestuia) rezultă în mod clar că nu era permisă nicio derogare de la regula exploatării terenului exclusiv de către concesionar.

Pe temeiul contractului de concesiune, nu era admisă nicio formă de exploatare a terenului care să implice contribuţia altei persoane, singură sau împreună cu concesionarul, fiind interzis orice aport din partea unor terţe persoane.

Ca urmare, Înalta Curte a înlăturat susţinerea şi apărările din recurs, potrivit cărora, încheierea contractului de asociere în participaţiune cu A. a vizat îndeplinirea obiectivelor concesiunii şi, în atingerea acestui scop, s-a convenit exploatarea în comun a suprafeţei de teren pusă la dispoziţie de asociatul participant, aportul în asociere al A. S.R.L. constând în asigurarea unui management eficient.

De asemenea, a fost înlăturată şi susţinerea recurentei-reclamante în sensul că sancţiunea aplicată acesteia rezidă în fapta culpabilă a asociatului participant, iar pentru nerespectarea obligaţiilor decurgând din contractul de concesiune, trebuia atrasă răspunderea civilă contractuală a concesionarului, în limitele raportului obligaţional izvorât din respectivul contract.

Înalta Curte constată însă că sancţionarea recurentei-reclamante nu s-a dispus pentru faptele/neregulile săvârşite de asociatul participant, ci, în considerarea propriei sale conduite, reţinându-se că aceasta, în calitate de solicitant al sprijinului financiar, nu a dovedit existenţa unui drept legal de folosinţă asupra terenului, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Aşa cum bine s-a subliniat şi de judecătorul primei instanţe, culpa recurentei-reclamante constă în faptul că nu a făcut dovada unui drept de folosinţă valabil atunci când a solicitat plata sprijinului financiar, S.C. D. S.R.L. nefiind diligentă la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune cu privire la drepturile ce îi puteau fi legal conferite de către asociatul participant.

Faptul că C. avea, în calitate sa de concesionar al terenului aportat, o serie de obligaţii specifice în ceea ce priveşte respectarea restricţiilor impuse în activitatea de exploatare a terenului, nu face mai puţin oneroasă sarcina recurentei-reclamante, din poziţia sa de beneficiar al sprijinului financiar.

Recurenta-reclamantă avea minima obligaţie de a verifica dacă asociatul participant îi putea transmite legal dreptul de folosinţă, iar singurul act care dovedea deţinerea terenului în cauză era contactul de concesiune, ale cărui prevederi restrictive sub aspectul ce interesează erau clar indicate şi nu implicau niciun efort de analiză sau interpretare.

De aceea, Înalta Curte împărtăşeşte în totalitate opinia instanţei de fond, în sensul că responsabilitatea recurentei-reclamante nu poate fi înlăturată prin invocarea răspunderii asociatului participant.

Prin urmare, reţinând că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că avea un drept de folosinţă legală pentru întreaga suprafaţă declarată în cererea de plată, terenul provenind din asocierea în participaţiune invocată fiind corespunzător considerată ca neeligibilă în cauză, Înalta Curte constată că supradeclararea reţinută de autoritatea administrativă există şi justifică sancţiunea stabilită din perspectiva normelor comunitare aplicabile.

Recurenta-reclamantă a preluat ca aport în cadrul contractului de asociere în participaţiune o suprafaţă de teren agricol care făcea parte din domeniul public al statului fără acordul concedentului ADS, iar această acţiune angajează responsabilitatea şi susţine culpa recurentei-reclamante, care a primit un sprijin financiar necuvenit.

Toate aceste aspecte au fost corect reţinute şi evaluate de prima instanţă, care, în mod corect, a constatat şi legalitatea sancţiunii aplicate, atât sub aspectul temeiului de drept incident, cât şi a proporţionalităţii acesteia.

Considerentele mai sus arătate sunt suficiente şi justifică pe deplin concluzia formulată, neputându-se susţine că, în speţă, nu erau îndeplinite prevederile art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, care statuează că reducerea plăţilor sau excluderea de plată se poate realiza numai dacă "nerespectarea în cauză este rezultatul unei acţiuni sau a unei omisiuni direct imputabile agricultorului care a depus cererea de ajutor în anul calendaristic în cauză" sau prevederile art. 68 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004, care condiţionează aplicarea reducerilor şi a excluderilor de existenţa unei vinovăţii a agricultorului ori a unei situaţii de prezentare a unor date faptice inexacte/nereale.

În condiţiile în care datele faptice prezentate în cererea de plată erau inexacte, în sensul în care recurenta-reclamantă nu deţinea în mod valabil dreptul de folosinţă invocat, nu prezintă relevanţă împrejurarea că respectiva suprafaţă de teren fusese efectiv utilizată ca exploataţie agricolă.

Sub aspectul condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 interesează deopotrivă şi în egală măsură, atât faptul deţinerii materiale a terenului, cât şi titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de folosinţă invocat.

Or, în speţă, înscrisurile invocate nu demonstrează deţinerea de către recurenta-reclamantă a pretinsului drept de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1.897,13 ha, inclus în cererea de plată.

De asemenea, se constată că sancţiunea retragerii întregului sprijin financiar dispusă în privinţa recurentei-reclamante a fost stabilită cu respectarea prevederilor art. 58 din Regulamentul (CE) nr. 1122/2009 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului în ceea ce priveşte ecocondiţionalitatea, modularea şi sistemul integrat de administrare şi control în cadrul schemelor de ajutor direct pentru agricultori, precum şi de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului în ceea ce priveşte ecocondiţionalitatea în cadrul schemei de ajutoare prevăzute pentru sectorul vitivinicol, care menţionează că, dacă diferenţa constatată între suprafaţa declarată în cadrul schemei de ajutor şi suprafaţa determinată este mai mare de 20%, nu se acordă niciun ajutor pe suprafaţă pentru grupa de culturi în cauză.

Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia existentă în cauză, se constată că suprafaţa determinată, prin retragerea suprafeţei de 1.611,80 ha din cea suprafaţa de 6.164,63 ha declarată în cererea unică de plată, era de 4.552,83 ha, ceea ce înseamnă o diferenţă procentuală de 35,40%, peste procentul minim prevăzut de lege.

Ca atare, nu se poate invoca nerespectarea principiului proporţionalităţii în cadrul sancţiunii aplicate recurentei-reclamante, privind rambursarea finanţării acordate.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză, constatând legalitatea sentinţei sub toate aspectele criticate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar E. - prin practician în insolvenţă F. împotriva sentinţei civile nr. 1556 din 3 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2018.