Admissibility of accessory intervention in administrative litigation for lack of specific legal interest and party consent

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, având ca obiect obligare emitere act administrativ, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi Ministerul Educaţiei Naţionale a solicitat instanţei obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale să confirme/valideze calitatea de rector interimar al B., până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond, a d-lui. E..

La data de 07.12.2017, terţul Asociaţia H. a formulat o cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtului Ministerul Educaţiei Naţionale.

2. Hotărârea instanţei de fond cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Asociaţia H.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibile cererile de intervenţie accesorii formulate de dna C., cu privire la care a reţinut că are calitatea de parte în cauză, fiind chemată în judecată în calitate de pârâtă de către reclamantă, dar şi de terţul Asociaţia H..

Cu privire la această din urmă cerere de intervenţie accesorie, prima instanţă a reţinut în baza dispoziţiilor art. 61 C. proc. civ. că aceasta este inadmisibilă în esenţă, pe considerentul că nu s-a indicat şi dovedit interesul propriu pe care terţul trebuie să-l justifice pentru a interveni într-o cauză pendinte ce se poartă între alte părţi.

3. Cererea de recurs şi motivele de casare invocate

Împotriva încheierii din 11 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs terţul Asociaţia H. solicitând instanţei de recurs să caseze încheierea recurată sub aspectul respingerii cererii sale de intervenţie accesorie ca inadmisibilă şi rejudecând, să admită respectiva cerere de intervenţie accesorie formulată în favoarea Ministerului Educaţiei Naţionale.

Prin cererea de recurs terţul Asociaţia H. a menţionat că susţinerile şi criticile sale se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Recurentul a arătat în preambulul cererii de recurs că A. a fost înfiinţată în temeiul Legii nr. 21/1994, iar în anul 1999 avea ca fondatori, F. din Timişoara, G. şi H..

Cu referire la interesul său în formularea cererii de intervenţie, recurentul a arătat că nelegalitatea Deciziei nr. 4/20.07.2017 prin care dl. E. a fost desemnat rector interimar al B. din Timişoara decurge din împrejurarea că la data întocmirii acestui act juridic aşa-zisul Consiliu de Administraţie al B. nu mai era în fiinţă, mandatul acestui consiliu fiind de 4 ani, respectiv numai până la data de 11.02.2015.

Cum Decizia nr. 4 a fost emisă la 20.07.2017, posterior datei la care încetase mandatul Consiliului de Administraţie, rezultă cu evidenţă, în opinia recurentului, că a fost emisă de un organ inexistent şi astfel se justifică interesul în formularea cererii de intervenţie accesorie în favoarea Ministerului Educaţiei Naţionale.

4. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând Încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă, astfel cum în mod corect a fost calificată calea de atac exercitată, este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin încheierea din data de 11 ianuarie 2018, instanţa de fond, inter alia, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie în favoarea Ministerului Educaţiei Naţionale, formulată de recurentul Asociaţia H., reţinând că această terţă parte nu a dovedit şi nici nu a justificat interesul care trebuie să existe şi în cazul cererilor de intervenţie accesorie, simpla dovada că acest terţ este membru al asociaţiei reclamante nefiind în opinia judecătorului fondului o dovadă în sine, cu atât mai mult cu cât s-a solicitat intervenţia în susţinerea părţii pârâte, cu interes contrar şi care, în plus, a solicitat în mod expres respingerea cererii de intervenţie formulate în favoarea sa.

În fine, judecătorul fondului şi-a argumentat soluţia şi prin referire la conţinutul explicaţiilor orale oferite de către terţ, la solicitarea sa, cu ocazia soluţionării cererii de intervenţie accesorie, arătând că simpla susţinere în sensul ca terţul Asociaţia H. înţelege să se disocieze de prezenta acţiune a reclamantei nu relevă interesul în sens procesual de a interveni în prezentul litigiu şi, de altfel, atare argumente nici nu se regăsesc în motivarea scrisă a cererii de intervenţie.

În acord cu cele reţinute de judecătorul fondului şi contrar susţinerilor terţului recurent, Înalta Curte constată că, în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de Asociaţia H., fiind evident, din actele dosarului şi din chiar cuprinsul cererii de intervenţie că nu a fost dovedită în cauză existenţa interesului propriu din partea terţului recurent.

În jurisprudenţă dar şi în doctrina de specialitate, în mod constant, s-a reţinut că intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, chiar dacă nu pretinde un drept propriu în cadrul procesului în care intervine.

Astfel cum s-a arătat, interesul terţului ar fi acela de a sprijini partea pentru care intervine, faţă de care este legat printr-un interes juridic conex cu procesul. Tocmai de aceea s-a apreciat în doctrină că intervenientul accesoriu are un interes preventiv, care se apreciază în funcţie de posibila incidenţă asupra drepturilor sale a hotărârii ce ar urma să se pronunţe cu privire la cererea principală.

Din perspectiva consideraţiunilor teoretico - jurisprudenţiale sus enunţate şi reţinând că prin cererea de recurs nu au fost aduse în mod efectiv critici de nelegalitate şi nici nu au fost combătute argumentele instanţei de fond, în susţinerea soluţiei adoptate, fiind reiterate doar împrejurări de fapt, instanţa de recurs reţine aşadar că nu se impune reformarea încheierii pronunţate în ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie de faţă.

Si aceasta cu atât mai mult cu cât, în adevăr, şi în opinia instanţei de recurs, simpla dezicere de acţiunea promovată de reclamantă, din structura căreia şi terţul recurent face parte, ca membru, precum şi susţinerea reiterată prin cererea de recurs în sensul că Decizia nr. 4/20.07.2017 este nelegală, nu sunt de natură a contura existenţa interesului în sensul art. 61 C. proc. civ.

In fine, nu lipsită de relevanţă juridică este împrejurarea corect reţinută de instanţa de fond în sensul că intervenţia accesorie s-a solicitat în interesul părţii pârâte care, în mod expres, a solicitat însă respingerea acesteia, ceea ce face ca nici condiţia prevăzută în art. 67 alin. (2) C. proc. civ. să nu fie îndeplinită.

Prin urmare, faţă de toate considerentele sus arătate ce demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentei reclamante, confirmând totodată legalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Asociaţia H. împotriva încheierii din 11 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2018.