VAT deduction revision rejected as inadmissible and unfounded; tax assessment upheld

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Decizia atacată

Prin decizia nr. 544 din 11 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 290/CA din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte suma de 133.448 RON reprezentând TVA, aferentă prestărilor de servicii efectuate de CFR Marfă S.A., apreciată ca fiind dedusă în mod eronat, refuzul a fost motivat în mod corect de lipsa documentelor justificative, o "chitanţă diverse încadrări", precum cea prezentată, nu se încadrează în documentele cerute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003(Codul fiscal). Factura fiscală nr. x/12.01.2011 emisă de CFR Marfă nu prezintă condiţiile minime prevăzute de H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, de altfel recurenta nedovedind prin înscrisurile prezentate că situaţia concretă ar fi permis identificarea lucrărilor despre care se face vorbire.

Referitor la suma de 595.482 RON cu titlu de TVA, dedusă în mod eronat pentru avansurile aferente facturilor fiscale emise în luna noiembrie 2008, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada livrării de bunuri, care ar fi permis restituirea taxei.

În lipsa acesteia, în raport de argumentele de fapt invocate - intrarea societăţii beneficiare în procedura insolvenţei, recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere TVA.

Referitor la declararea sumei de 15.049 RON reprezentând TVA aferent achiziţiilor de combustibil, posibilitatea deducerii există doar atunci când s-a făcut dovada utilizării autovehiculelor în scopul realizării de profit a societăţii. Ori, cazul analizat nu se încadrează în prevederile art. 1451 alin. (1) din Codul fiscal pentru a se putea deduce TVA aferent combustibilului achiziţionat, autovehicule utilizate fiind de alt tip şi masă utilă decât impun normele aplicabile.

Interpretarea societăţii recurente precum că doar utilizarea autoturismelor în scop personal "nu ar permite" deducerea TVA este eronată, TVA fiind deductibil doar pentru utilizarea autovehiculelor strict în scopul producerii veniturilor, ceea ce nu s-a probat.

În concluzie Înalta Curte a apreciat că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei cu referire la toate cele trei sume incidente.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei nr. 544 din 11 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal S.C. "A." S.R.L. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii se arată că, în cauză, condiţia de admisibilitate privind incidenţa unor prevederi ale dreptului comunitar de care instanţa nu a ţinut seama la pronunţarea hotărârii este îndeplinită în cauză, întrucât la data la care s-a pronunţat decizia instanţei de recurs, existau deja soluţii pronunţate de către CJUE în materie, iar interpretarea dată de Curte prevederilor dreptului comunitar trebuie acceptată şi aplicată de către instanţele naţionale, "deliberarea preliminară a Curţii este obligatorie pentru curţile naţionale în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor comunitare" .

Interpretarea restrictivă a principiilor deductibilităţii realizată atât de către ANAF cât şi de către instanţa de judecată contravine legislaţiei comunitare în materie, legislaţie ce este permisivă. Astfel, legislaţia europeană, pornind de la scopurile investiţionale ale agenţilor economici, acceptă deducerea integrală a TVA aferente chiar şi activităţilor premergătoare activităţii economice.

În acest sens, în materia deductibilităţii TVA, practica Curţii Europene de Justiţie, cristalizată ca urmare a interpretărilor date Directivei nr. 112/2006 (fosta Directivă a Consiliului Uniunii Europene nr. 388/1977) este permisivă prevăzându-se expres ca "chiar şi prima cheltuială de investiţie în scopul unei activităţi poate fi considerată activitate economică în sensul art. 4 din Directiva a VI-a (în prezent art. 9 din Directiva 112/2006) şi, în acest context, autorităţile fiscale trebuie să ţină cont de intenţia declarată a persoanei de a desfăşura activităţi care vor face subiectul TVA".

În acest sens, CEJ precizează expres că "TVA plătită pentru acţiunile premergătoare realizării unei activităţi economice poate fi dedusă, în conformitate cu art. 17 al Directivei (în prezent art. 167 din Directiva 112/2006)".

Aşadar, potrivit Deciziei CEJ în cazul C-l 10/94 amintit mai sus şi în conformitate cu jurisprudenţa CEJ, este suficient ca o companie să dovedească intenţia de a realiza operaţiuni taxabile pentru a putea deduce TVA aferentă investiţiei chiar şi în situaţia în care investiţia avută în vedere nu se finalizează.

Potrivit opiniei CEJ exprimată în cazul C-26/1962 NV Algemene Transport- en Expediţie Onderneming van Gend & Loos v. Netherlands Inland Revenue Administration (denumit în continuare "NV Aigemene") "prevederile Tratatului CEE produc efect direct, creând drepturi individuale pentru particulari (justiţiabili), pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze". În acest context, conform comentariilor la hotărârea CEJ în cazul NV Algemene, "noţiunea de efect direct înseamnă deci că textele comunitare care sunt dotate cu un asemenea efect creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceştia se pot prevala direct în faţa organelor de jurisdicţie naţionale. La rândul lor, acestea din urma sunt ţinute să asigure protecţia juridica ce decurge, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului comunitar".

Potrivit Directivei nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata, respectiv: art. 62 alin. (2) - TVA devine "exigibilă" atunci când autoritatea fiscală dobândeşte în temeiul legii, la un moment dat, dreptul de a solicita taxa de la persoană obligată la plata acesteia, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

Articolul 65 - în cazul în care plata este făcută înainte de livrarea bunurilor sau prestarea de servicii, TVA devine exigibilă la încasarea plăţii şi la suma încasată.

Articolul 66 - Prin derogare de la articolele 63, 64 şi 65, statele membre pot prevedea ca TVA să devină exigibilă. pentru anumite operaţiuni sau anumite categorii de persoane impozabile, la una din următoarele date:

(a) cel târziu la data emiterii facturii;

(b) cel târziu la data încasării plăţii;

Articolul 67 alin. (2) - Prin derogare de la alin. (1), TVA devine exigibilă la emiterea facturii prevăzute la articolul 220, în cazul în care factura este emisă înainte de cea de a cincisprezecea zi a lunii următoare celei în care intervine faptul generator.

Articolul 167 - Dreptul de deducere ia naştere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.

Articolul 220 - Orice persoană impozabilă se asigură că o factură este emisă fie de propria persoană sau de clientul său, fie de un terţ, în numele său şi în contul său, în următoarele cazuri:

(4) pentru orice avans care i-a fost achitat înainte ca una dintre livrările de bunuri prevăzute la punctele 1,2 şi 3 să fi fost efectuată;

(5) pentru orice avans care i-a fost achitat de către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă înainte de încheierea prestării de servicii.

Astfel, dreptul de deducere ia naştere la momentul în care taxa deductibila devine exigibila, adică la emiterea facturii de avans, dispoziţie care este reluata şi prin art. 134 Codul fiscal. Nici legislaţia europeana şi nici legislaţia română nu condiţionează aceasta deductibilitate a taxei de îndeplinirea unor condiţii sau criterii, pentru a se reţine motivarea judecătorului fondului cauzei.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa europeană, această cheltuială făcută cu achiziţia acestor bunuri, respectiv camioane pentru transportul mărfii, activitate ce este desfăşurată în mod curent de către societate şi care este purtătoare de TVA, sunt acţiuni premergătoare realizării unei activităţi economice şi prin urmare societatea A. S.R.L. este beneficiara dreptului de deducere.

În conformitate cu jurisprudenţa CEJ, este suficient ca o companie să dovedească intenţia de a realiza operaţiuni taxabile pentru a putea deduce TVA aferentă investiţiei chiar şi în situaţia în care investiţia nu se finalizează, A. S.R.L. având dreptul să deducă TVA aferentă achiziţiei acestor bunuri, întrucât aceste bunuri erau achiziţionate în scopul realizării unor activităţi taxabile din punct de vedere al TVA.

În acest context, CEJ a decis că, în lipsa unor împrejurări frauduloase sau abuzive şi sub rezerva unor eventuale regularizări în conformitate cu condiţiile prevăzute la articolul 185 din Directiva 2006/112, dreptul de deducere, odată născut, rămâne dobândit chiar şi atunci când activitatea economică avută în vedere nu a determinat operaţiuni taxabile (a se vedea Hotărârea INZO, citată anterior, punctele 20 şi 21, Hotărârea Ghent Coal Terminal, citată anterior, punctele 19-23, Hotărârea SchloBstrasse, citată anterior, punctul 42, Hotărârea din 8 iunie 2000, Midland Bank, C-98/98, Rec, p. 1-4177, punctul 22, şi Hotărârea Fini H, citată anterior, punctul 22).

În cauza INZO, Curtea Europeana de Justiţie merge şi mai departe şi arată ca este admisibila restituirea TVA şi în cazul în care persoana ar hotărî să nu mai desfăşoare activitatea respectivă, astfel: "având în vedere principiul stabilităţii şi neutralităţii TVA şi cu excepţia cazurilor de abuz sau frauda, statutul de persoană impozabilă în sensul TVA nu poate fi retras retroactiv, dacă în urma rezultatelor studiului, persoana a decis să nu desfăşoare activitatea respectivă".

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a reţinut în mod constant că "Statele Membre au o oarecare libertate de manevră în stabilirea condiţiilor de rambursare a TVA în exces, dar că nu ar putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiţii, principiului neutralităţii TVA prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a suporta în tot sau în parte TVA-ul, ceea ce implică în mod necesar "ca TVA-ul să fie rambursat într-o perioadă de timp rezonabilă prin plata unor sume de bani sau prin luarea unor măsuri echivalente şi că în orice caz, metoda adoptată pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru contribuabil' (paragraful 17 al spetei Şosnowska).

În mod similar, din opinia exprimata de Avocatul B. în speţa "Comisia Europeana vs. Italia", reiese că, atunci când face referire la rambursare, art. 18 alin. A din Directiva a 11-a de TVA (care reglementează la nivel de principiu mecanismul de funcţionare a sistemului comun de TVA) nu are în vedere cu siguranţă printre modurile de rambursare vreunul în care contribuabilul îndreptăţit la rambursare în calitate de creditor să fie confruntat cu vreun risc, oricare ar fi acesta, motiv pentru care Curtea Europeana de Justiţie reţine în hotărârea pronunţată în cauza ca întrucât rambursarea TVA "este unul dintre elementele esenţiale de aplicare a principiului neutralităţii sistemului comun de TVA, condiţiile stabilite de Statele Membre în privinţa rambursării nu pot aduce atingere acestui principiu, prin punerea contribuabilului în situaţia de a suporta în tot sau în parte, riscul sarcinii TVA" (paragraful 33).

În aceste condiţii, raţionamentul instanţei de fond, preluat fără considerente, de către instanţa de recurs pare să susţină că nefinalizarea operaţiunii economice prin transferul de proprietate a bunurilor, dau posibilitatea organului fiscal să reconsidere operaţiunea comercială, însă nu sunt redate, nici măcar sumar, motivele sau argumentele care au stat la baza reconsiderării acestei operaţiuni potrivit art. 11 alin. (1) în vederea reclasificării acestor avansuri fără ca instanţa de recurs să aibă în vedere criticile şi anume că nu a fost determinată operaţiunea fiscală şi tratamentul fiscal al acestei operaţiuni. Cu alte cuvinte, dacă organul fiscal a apreciat că operaţiunea comercială a fost tratată greşit fiscal de către contribuabil era obligat să identifice corect tratamentul fiscal aplicabil. Aceasta chestiune a fost susţinută şi prin motivele de recurs, referitoare la aplicarea principiului neutralităţii fiscale în materie de TVA şi la reconsiderarea tranzacţiilor comerciale.

Recurenta consideră că instanţa a omis să cerceteze motivele de modificare sau casare, prevăzute de art. 322 alin. (2) C. proc. civ.

Considerentele reprezintă aceea parte structurală a Deciziei în care se arată motivele de fapt şi de drept care au format convingerea precum cele pe baza cărora au fost înlăturate sau respinse cererile formulate de părţi. În cuprinsul considerentelor judecătorul este obligat să justifice în scris de ce s-a oprit la soluţia pronunţată, de ce a admis unele dintre susţinerile părţilor şi le-a respins pe celelalte, pentru ce a reţinut o anumită probă şi a înlăturat o altă probă, pentru ce în cazul dat a făcut aplicarea unei anumite norme de drept sau de ce normei aplicate i-a dat o anumită interpretare etc. Arătarea tuturor motivelor care au determinat pronunţarea hotărârii constituie o obligaţie principală a judecătorului, a cărei nerespectare atrage nulitatea actului contestat. Motivarea trebuie făcută în concret; considerentele trebuie să se întregească reciproc şi să tinda în totalitatea lor la demonstrarea logică a aceleiaşi idei; contrazicerea între considerentele expuse echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Cât priveşte obligaţia de motivare a deciziilor, aceasta este detaliată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi este rezultanta altor două exigenţe ce decurg din art. 6 par. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului: pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei, pe de altă parte, art. 6 par. 1 impune oricărei instanţe de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Aşa cum decurge din întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene, art. 6 par. 1 din Convenţie impune obligaţia oricărei instanţe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranşa litigiul. Aceasta exigenţă contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat, în principal, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

3. Considerentele Înaltei Curţi

I. În ceea ce priveşte cererea de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 322 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire în condiţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată inadmisibilitatea căii de atac formulată.

Faţă de dispoziţiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază", Înalta Curte constată că Decizia nr. 544 din 11 februarie 2015 nu poate constitui obiect al revizuirii, întrucât, prin decizia pronunţată de instanţa de recurs s-a respins recursul declarat împotriva sentinţei nr. 290 din 18.09.2013 a Curţii de Apel Constanţa, ca nefondat.

Analizând dispoziţiile art. 322 din C. proc. civ., conform cărora "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri..", Înalta Curte reţine că pot forma obiectul revizuirii hotărârile pronunţate în recurs, cu condiţia ca acestea să evoce fondul cauzei.

În ceea ce interesează materia revizuirii, a evoca fondul înseamnă, în primă instanţă, a examina raportul juridic dedus judecăţii prin prisma probelor administrate în cauză, iar în recurs, aceasta presupune schimbarea situaţiei de fapt în urma analizării materialului probator.

Din această perspectivă, hotărârea judecătorească (decizia) prin care a fost respins recursul nu se circumscrie sferei hotărârilor ce evocă fondul în sensul prevederilor art. 322 din C. proc. civ.

Revizuirea, ca şi cale extraordinară de atac de retractare, a fost concepută de legiuitor pentru îndreptarea erorilor de fapt, iar nu de drept, în situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile expuse la pct. 1-9 ale art. 322 C. proc. civ.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluţionat definitiv şi că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de principiul securităţii juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

II. În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Cu privire la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se impun a fi făcute următoarele precizări:

Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - Legea nr. 554/200: - Căile extraordinare de atac (...) - (2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituţionale.

Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispoziţiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituţionale, iar prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislaţiei, conform acestei decizii a Curţii Constituţionale, subsecvent, au fost declarate neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei;

În consecinţă, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce priveşte tezele întâi şi a treia, iar teza întâi este constituţională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecinţă rezultând, per a contrario, din aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale).

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne.

Principiul priorităţii dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, faţă de dreptul naţional, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Faţă de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de dezlegarea a unor chestiuni de drept în Decizia nr. 45/2016 se constată admisibilitatea cererii de revizuire pentru că au fost invocate hotărâri ale CJUE pronunţate anterior deciziei atacate cu revizuire, hotărâri ce au fost invocate şi în faţa instanţei de recurs, astfel că excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire va fi respinsă.

Examinând cererea de revizuire formulată prin prisma motivelor invocate de revizuent, art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în raport şi de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată, pentru următoarele considerente.

Deşi prin decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire a fost menţinută soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii formulate de reclamantă privind anularea actelor fiscale, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale în sarcina acesteia şi care vizau trei sume, prin cererea de revizuire se invocă încălcarea dreptului comunitar numai cu privire la suma de 595.482 RON dedusă de revizuentă, cu titlu de TVA, în luna noiembrie 2008, aferentă unor avansuri pentru utilaje.

Revizuenta susţine că soluţia instanţei de recurs a fost dată cu încălcarea jurisprudenţei CJE (CJUE) referitoare la momentul exigibilităţii taxei pe valoare adăugată în cazul avansurilor, însă aceste susţineri sunt nefondate.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa invocată de revizuentă şi, aşa cum rezultă şi din legislaţia naţională, nu se contestă dreptul contribuabilului de a beneficia de deducerea TVA în cazul plăţii avansurilor, dar se impune condiţia dovedirii realizării tranzacţiei pentru care au fost plătite aceste avansuri.

Se recunoaşte, în motivarea cererii de revizuire, că tranzacţia pentru care au fost plătite avansurile în luna noiembrie 2008 nu a fost finalizată şi nici nu au fost stornate aceste avansuri. În lipsa finalizării tranzacţiei pentru care au fost plătite avansurile, nu se poate solicita deducerea TVA, dar se poate solicita restituirea acestora şi nu s-ar mai putea invoca o îmbogăţire fără justă cauză.

În aceste condiţii se constată că nu are incidenţă în cauză jurisprudenţa CEJ în Cauzele C-354/03, C-110/94 şi C-257/11.

Revizuentul nu a dovedit cerinţa esenţială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar şi, astfel, nu este îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ. şi art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ca inadmisibilă şi cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de S.C. "A." S.R.L. împotriva deciziei nr. 544 din 11 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (2) C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2017.