Validity of road usage tariff increases and notification requirements under public infrastructure service contracts

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2013, pe rolul Judecătoriei Cornetu, sub nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, reprezentată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului adiţional nr. x/05.04.2006 la contractul nr. x/9.06.2005 de utilizare a zonei drumului, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului adiţional nr. x/05.04.2006, respectiv restituirea sumei de 1.522 euro (echivalent al sumei de 6.545 RON), achitată şi nedatorată pentru perioada iunie 2010- iunie 2011.

2. Obiectul cererii reconvenţionale

Prin cererea reconvenţională formulată odată cu întâmpinarea, pârâta-reclamantă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. la plata sumei de 5.608,18 euro, cu titlu de tarif de utilizare a zonei drumului naţional, datorat pentru perioada iunie 2011 - iunie 2013 şi penalităţi de întârziere calculate până la 31.08.2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere datorate în continuare, până la data achitării integrale şi efective a debitului restant.

3. Hotărârile de declinare de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 891 din 28 ianuarie 2014, Judecătoria Cornetu a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13 martie 2014, sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 6034 din 1 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a (fostă a IX-a) contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 noiembrie 2014, sub acelaşi număr de dosar.

4. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 381 din 12 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale, invocată de pârâta-reclamantă şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, pentru lipsa procedurii prealabile.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă şi a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata echivalentului în RON al sumei de 5.601,18 euro, precum şi la plata penalităţilor de întârziere, începând cu data scadenţei obligaţiilor de plată şi până la plata integrală şi efectivă a debitului.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 381/12.02.2015, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A., solicitând casarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii reconvenţionale formulată de pârâta-reclamantă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, ca neîntemeiată.

Recurenta critică sentinţa atacată, apreciind-o nelegală, pentru următoarele motive:

- sentinţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv cu încălcarea clauzelor contractuale din art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (1) şi art. 12 alin. (3) din contractul părţilor nr. x/9.06.2005;

- prima instanţă a constatat în mod greşit şi fără temei că pârâta-reclamantă ar fi comunicat reclamantei-pârâte modificarea tarifului de utilizare a zonei drumului, dispusă prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 245/25.02.2008, în condiţiile în care la dosar nu a fost depusă dovada comunicării înştiinţării de plată nr. x/19.05.2008;

- în motivarea instanţei de fond nu sunt indicate probele administrate în cauză care dovedesc că s-a comunicat reclamantei-pârâte modificarea tarifului de utilizare a zonei drumului, operată conform Ordinului ministrului transporturilor nr. 245/25.02.2008;

- instanţa de fond nu a arătat, în motivarea sa, nici probele care atestă comunicarea notificării nr. x de modificare a tarifului de utilizare a zonei drumului conform Ordinului ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 568/19.07.2010;

- în motivarea instanţei de fond nu se precizează dacă pârâta-reclamantă a emis facturile fiscale care probează pretenţiile sale şi nici dacă aceste facturi au fost comunicate reclamantei-pârâte;

- instanţa de fond nu a verificat şi nici nu a constatat în ce temei legal a fost calculat şi stabilit tariful pretins de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti;

- instanţa de fond trebuia să constate că actul adiţional nr. x/05.04.2006 este nul absolut întrucât a fost semnat, în numele recurentei, de către B., care nu a fost împuternicit de reclamantă să semneze acest act şi prin urmare, actul adiţional nu produce efecte juridice şi nu poate fi opus recurentei.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20.07.2015, intimata-pârâtă-reclamantă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Bucureşti, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că, în urma semnării actului adiţional la contract, reclamanta a recunoscut că a luat cunoştinţă de acesta şi l-a acceptat prin plăţile efectuate. Plăţile datorate sunt asumate prin contract şi au caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

7. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 ianuarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a luat act de modificarea denumirii intimatei - Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., conform O.U.G. nr. 55/2016.

La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2018, recurenta A. a depus la dosarul cauzei o cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul cererii de recurs, precizând că, prin această cerere, a formulat şi o critică nouă, referitoare la adresa reală a terenului în litigiu.

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, intimata depunând la dosar, la solicitarea instanţei, dovezile de comunicare a înştiinţărilor de modificare a tarifului de utilizare a zonei drumului naţional, emise în perioada derulării raporturilor contractuale ale părţilor.

La termenul de judecată din 14 martie 2018, recurenta-reclamantă A. a depus note scrise, prin care a denunţat ca fiind false înscrisurile aflate la dosarul de recurs, respectiv confirmările de primire poştală din datele de 29 mai 2008 şi 28 noiembrie 2013, recurenta susţinând că semnăturile aplicate pe aceste confirmări de primire nu-i aparţin.

Intimata a prezentat înscrisurile menţionate în original şi a arătat că înţelege să se folosească de acestea în cauză.

Înalta Curte, prin raportare la dispoziţiile art. 307 şi 308 din C. proc. civ., a constatat că nu este cazul să sesizeze Parchetul, în vederea cercetării pretinsului fals, având în vedere că recurenta nu a indicat autorul falsului sau pe complicele acestuia, înscrisurile urmând a fi cercetate în cadrul analizei asupra recursului declarat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. este fondat, în limitele şi pentru motivele care vor fi arătate în continuare.

Recursul declarat priveşte soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra cererii reconvenţionale, respectiv obligarea recurentei-reclamantă-pârâtă la plata sumei de 5601,18 euro, în echivalent RON, reprezentând tariful datorat pentru anii 7, 8 şi 9 din contract, plus penalităţi de întârziere, iar motivele de recurs se circumscriu cazului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta-reclamantă, intimată în recurs, a solicitat, prin cererea reconvenţională, obligarea reclamantei-pârâte la plata tarifului menţionat pentru 3 ani contractuali (iunie 2011- iunie 2013), respectiv 1555,20 euro anual plus penalitatea de întârziere de 0,06%, rezultând suma pretinsă prin cererea reconvenţională, compusă din 4665,60 euro debit principal şi 935,58 euro contravaloare penalităţi calculate până la 30.08.2013, la care se adaugă penalitatea în cotă de 0,06% începând cu data de 31.08.2013 şi până la data achitării integrale a debitului restant.

Cererea principală, care a avut ca obiect anularea actului adiţional nr. 18/5.04.2006 la contractul de utilizare a zonei drumului încheiat între părţi sub nr. x/2005, a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru neurmarea procedurii administrative prealabile.

Această soluţie asupra cererii principale nu face obiectul recursului. Astfel, în soluţionarea recursului, Înalta Curte are în vedere contractul de utilizare a zonei drumului nr. x/9.06.2005, aşa cum a fost amendat prin actul adiţional nr. x/05.04.2006.

Un prim motiv de recurs care trebuie analizat este cel prin care recurenta susţine că actul adiţional menţionat este lovit de nulitate absolută.

Conform probelor administrate, actul adiţional nr. x/05.04.2006 a fost încheiat de către intimată cu recurenta, prin reprezentant convenţional B..

Obiectul actului adiţional l-a constituit amendarea contractului de utilizare a drumului încheiat între părţi, în sensul modificării suprafeţei tarifare, respectiv a suprafeţei terenului pentru care CNAIR a dat drept de utilizare recurentei de la 64 mp la 324 mp.

În principal, modificarea tarifului anual pentru anii 7, 8 şi 9 din contract rezultă din modificarea suprafeţei tarifare.

Împuternicirea dată de recurentă reprezentantului său atestă un mandat special, acordat în scopul semnării, în numele recurentei, a actului adiţional. Mandatul şi actul adiţional sunt ambele datate 05.04.2006.

Recurenta a susţinut, în fond, pe calea cererii principale, iar în recurs, pe cale de excepţie, cu titlu de apărare faţă de cererea reconvenţională, nulitatea actului adiţional pentru nerespectarea condiţiei de formă autentică a împuternicirii şi pentru depăşirea limitelor puterilor conferite mandatarului.

Mandatul este un contract consensual, care ia naştere prin acordul de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale, fiind constatat prin împuternicire. El trebuie, însă, să respecte aceleaşi cerinţe de formă impuse de lege pentru actul ce urmează a fi încheiat prin reprezentare.

Cum atât contractul părţilor, cât şi actul adiţional pentru care a fost dată împuternicirea nu au îmbrăcat forma autentică, ci forma scrisă, care atestă voinţa părţilor contractante, împuternicirea dată tot în formă scrisă respectă cerinţele legale de formă, nefiind lovită de nulitate, cum pretinde recurenta.

Cât priveşte invocata depăşire a limitelor mandatului, aserţiunile recurentei sunt nedovedite. Mandatul indică actul care urmează a fi încheiat de mandatar în numele recurentei, iar CNAIR s-a încrezut în puterile mandatarului indicate prin împuternicire.

Susţinerile recurentei, conform cărora ar fi acordat mandatul pentru încheierea unui act adiţional care să constate refuzul său de consimţi la majorarea suprafeţei de teren pentru care s-a dat dreptul de utilizare sunt lipsite de logică juridică, iar din probatoriul administrat nu rezultă că puterile conferite mandatarului ar fi fost altele decât cele de care acesta s-a folosit la încheierea actului adiţional.

A mai invocat recurenta modificarea unilaterală a tarifului unitar, fără notificare prealabilă, în anii 2008 şi 2011.

Cât priveşte notificarea de modificare a tarifului din anul 2008, conform OMT nr. 245/2008, deşi recurenta susţine că această modificare nu i-a fost comunicată în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din contractul părţilor, rezultă din conţinutul cererii principale că recurenta a avut cunoştinţă de respectiva modificare a tarifului unitar. Conform propriilor susţineri recurenta a achitat pentru anul 6 de contract (perioada iunie 2010- iunie 2011) suma de 1.522 euro, care cuprinde modificarea tarifară conform OMT nr. 245/2008.

Prin urmare, dubiul care există cu privire la formularul de confirmare de primire aflat la fila 133 a dosarului de recurs, în privinţa semnăturii recurentei la menţiunea de confirmare a primirii înştiinţării de plată (nr. B.UZD/368/19.05.2008), este depăşit prin propria recunoaştere a recurentei, exprimată prin cererea introductivă, în sensul că a avut cunoştinţă de modificarea tarifului unitar prevăzută de OMT nr. 245/2008 (contravaloarea anulă a contractului devenind 1516,32 euro) încă din anul 6 de contract. În aceste condiţii, devine nerelevant a cerceta invocatul fals, condiţia notificării/aducerii la cunoştinţa utilizatorului a modificării tarifului unitar, prevăzută de art. 4 alin. (3) din contractul părţilor pentru operarea noului tarif, fiind îndeplinită.

Cât priveşte modificarea tarifului unitar din 2011 - notificarea nr. x, adresată conform OMT nr. 568/2010 - aceasta nu a fost comunicată conform dispoziţiilor contractuale, confirmarea de primire aflată la dosarului de recurs atestând restituirea notificării către expeditor, ca urmare a expirării termenului de păstrare.

În conformitate cu art. 4 (3) din contractul părţilor, această notificare nu face parte integrantă din contract, neexistând o dovadă a primirii sale de către destinatar şi, pe cale de consecinţă, urmează a se considera că nu a operat această modificare a tarifului unitar.

Cât priveşte notificarea din anul 2013, în privinţa căreia, de asemenea, recurenta a contestat primirea, respectiv semnătura sa aplicată pe formularul poştal de confirmare de primire, aceasta este nerelevantă în analiza prezentului recurs întrucât priveşte o modificare tarifară care a operat începând cu anul 10 de contract ( iunie 2013- iunie 2014), în vreme ce obiectul cererii reconvenţionale este circumscris perioadei iunie 2011- iunie 2013.

Cât priveşte nefacturarea debitului principal pretins prin cererea reconvenţională şi nedovedirea acestui debit, Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt nefondate. Debitul principal solicitat prin cererea reconvenţională izvorăşte din contractul părţilor, obligaţia de plată a tarifului pentru utilizarea zonei drumului fiind stipulată în contractul nr. x/9.06.2005, aşa cum a fost amendat prin actul adiţional nr. x/05.04.2006.

Clauzele contractului părţilor sunt temeiul obligării recurentei, în calitate de utilizator, la plata tarifului de utilizare a zonei drumului, iar emiterea facturilor nu este, conform contractului, o condiţie pentru pretinderea plăţilor.

Nici eroarea materială cu privire la adresa imobilului nu are relevanţă în privinţa obligaţiei de plată a tarifului, asumată prin contract.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va admite, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii Rutiere S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A., obligând reclamanta-pârâtă A. la plata către pârâta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii Rutiere S.A. a sumei de 4548,96 Euro (în echivalent RON la data plăţii efective) reprezentând tariful de utilizare a zonei drumului de 1516,32 euro, conform înştiinţării de plată din 19.05.2008, pentru perioada iunie 2011- iunie 2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente, calculate de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii integrale a debitului, conform art. 12 alin. (3) din contractul părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 381 din 12 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii Rutiere S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A..

Obligă reclamanta-pârâtă A. la plata către pârâta-reclamantă Compania Naţională de Investiţii Rutiere S.A. a sumei de 4548,96 Euro (în echivalent RON la data plăţii efective), precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente, calculate de la data scadenţei şi până la data plăţii integrale a debitului.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2018.