Premature tax challenge rejected; inspection report held non-annullable record.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii D.G.R.F.P. Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, să se dispună anularea deciziei de impunere nr. x/27.05.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2014.

Prin sentinţa nr. 349 din data de 9 aprilie 2015 Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a înaintat dosarul spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.

Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 137 din 3 iunie 2015, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 137 din 3 iunie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs, reclamanta A. S.A., în condiţiile art. 483 din Noul C. proc. civ. ( în continuare noul C. proc. civ.).

Se constată că recurenta-reclamantă A. S.A., a invocat ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la O.G. nr. 92/2003.

În esenţă, şi reluând argumentele formulate în faţa instanţei de fond, recurenta- reclamantă a susţinut că prin refuzul nejustificat al organului fiscal de a soluţiona contestaţia administrativă şi execitarea abuzivă a artibuţiilor conferite acesteia prin lege apreciind că astfel se încearcă o îngrădire a accesului la justiţie şi împingerea societăţii către faliment.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa nu a înţeles să formuleze întâmpinare.

Recurenta- reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit in cauză, reiterând considerentele esenţiale ale sentinţei.

Procedura derulată în recurs

Prin încheierea pronunţată la data de 9 mai 2017 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A, stabilindu-se ca soluţionarea căii de atac să se realizeze în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În recurs, nu s-au administrat înscrisuri noi.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.G.R.F.P. Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, anularea deciziei de impunere nr. x/27.05.2014 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.05.2014 emis de aceasta din urmă.

Înalta Curte constată, aşadar, că obiectul prezentului litigiu îl constituie Decizia de impunere nr. x/27.05.2014 care este titlu de creanţă şi un act administrativ fiscal în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în sensul stabilirii obligaţiilor fiscale menţionate în decizie, în sarcina de plată a reclamantei.

Raţionamentul constant al instanţelor a fost în esenţă următorul: instanţa de contencios fiscal se poate învesti numai cu judecarea unei acţiuni îndreptate împotriva unei soluţii fiscale definitive.

O decizie de impunere contestată nu este o soluţie definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în lipsa unei decizii administrative de soluţionare numai aceasta din urmă putând face obiectul judecăţii în fond.

Este de menţionat că, în practica instanţelor s-a mai reţinut că organul administrativ de soluţionare a contestaţiei mai are şi opţiunea legală de a suspenda soluţionarea contestaţiei în anumite condiţii, opţiune ce nu poate fi îngrădită de faptul învestirii instanţei cu o acţiune pe fond chiar în lipsa unei decizii administrative de soluţionare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 218 Codul de procedură fiscală

Comunicarea deciziei şi calea de atac

(1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacata.

(2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Art. 210

Decizia sau dispoziţia de soluţionare (1) În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz. (2) Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este efinitivă în sistemul căilor administrative de atac.

CAPITOLUL IV Soluţii asupra contestaţiei Art. 216 Soluţii asupra contestaţiei (1) Prin decizie contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. (2) În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actului atacat. (3) Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare. (4) Prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 214.

Raţionamentul constant al instanţelor, a fost în esenţă următorul: instanţa de contencios fiscal se poate învesti numai cu judecarea unei acţiuni îndreptate împotriva unei soluţii fiscale definitive (218.2). O decizie de impunere contestată nu este o soluţie definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în lipsa unei decizii administrative de soluţionare (210.2), numai aceasta din urmă putând face obiectul judecăţii în fond. În practica instanţelor s-a mai reţinut că organul administrativ de soluţionare a contestaţiei mai are şi opţiunea legală de a suspenda soluţionarea contestaţiei în anumite condiţii (216.4), opţiune ce nu poate fi îngrădită de faptul învestirii instanţei cu o acţiune pe fond chiar în lipsa unei decizii administrative de soluţionare.

Raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nu are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, scopul emiterii lui nefiind producerea de efecte juridice de sine-stătătoare, specifice dreptului administrativ, ci doar constată existenţa unor fapte şi împrejurări din activitatea contribuabilului, în vederea valorificării lor prin decizia de impunere.

Raportat la petitul acţiunii şi temeiul de drept invocat, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reţine caracterul inadmisibil al cererii introductive de instanţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice…", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale "şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Aşa cum se poate observa din analizarea textelor enunţate, susceptibile de a fi anulate sunt numai actele administrative definite ca atare de legea contenciosului administrativ.

De altfel, Codul de procedură fiscală face referire la obligativitatea emiterii avizului doar din perspectiva dreptului contribuabilului de a fi informat cu privire la inspecţia fiscală ce urmează a se efectua şi nu se referă la aviz ca la un act care ar da naştere, modifica ori stinge raporturi juridice fiscale.

Or, raportul de inspecţie fiscală nu poate produce recurentei-reclamante vreo vătămare, deoarece, pe de o parte, acesta nu naşte, nu modifică sau stinge raporturi juridice fiscale, iar, pe de altă parte, acesta are doar caracterul unei înştiinţări, al unei corespondenţe purtate de organul fiscal cu contribuabilul, pentru ca acesta să poată prezenta organelor de control toate înscrisurile existente în contabilitate şi solicitate a fi analizate.

Aşadar, instanţa de fond analizând admisibilitatea cererii de anulare a deciziei de impunere nr. x/27.05.2014,a reţinut in mod corect că titlul IX din O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală - reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrativ-fiscale tipice sau asimilate, procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, care poate fi atacată în contencios administrativ.

În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamantă, astfel că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile recurentei, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 137 din 03 iunie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2017.