Suspension of fiscal assessment execution: scope of "well-justified case" review and imminent harm under Law 554/2004

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 aprilie 2015, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice şi Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 1 Bucureşti, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. x/25.11.2014, prin care ANAF a soluţionat contestaţia/plângerea prealabilă;

- anularea Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.10.2010;

- exonerarea reclamantului de plata sumei de 2.050.055 RON, reprezentând TVA pentru perioada 01.04.2006 - 25.11.2007, majorări de întârziere în valoare de 2.395.923 RON şi penalităţi de întârziere în valoare de 307.508 RON;

- suspendarea executării Deciziei nr. x/25.11.2014, până la soluţionarea definitiva a prezentei cauze;

- obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din 13 iulie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare astfel cum a fost precizată şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/25.11.2014, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Prin încheierea din 23 iulie 2015, instanţa de fond a dispus îndreptarea din oficiu a erorilor materiale strecurate în încheierea din 13 iulie 2015, în sensul menţionării numelui şi prenumelui reclamantului, a adresei acestuia, precum şi a numelor şi sediilor pârâţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii de şedinţă din 13.07.2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 23 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în nume propriu şi în reprezentarea pârâtei Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtele susţin că, printr-o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile cumulative referitoare la cazul bine justificat şi la prevenirea producerii unei pagube iminente, dispunând suspendarea executării actelor administrative.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, acesta nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acţiuni în anulare. Menţionează în acest sens, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 2968/4.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2009.

Paguba iminentă, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, presupune existenţa unui prejudiciu material viitor, dar previzibil, iar suspendarea executării actului administrativ este o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în cazul anulării, ipoteză neîndeplinită în cauză.

Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii nedovedite ale reclamantului din cererea de chemare în judecată, preluate de instanţa de fond, sens în care menţionează considerentele aceleiaşi decizii nr. 2968/4.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2009.

Recurentele-pârâte susţin că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 privind TVA şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală, în condiţiile în care reclamantul nu a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere, fiind, astfel, incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 octombrie 2015, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din 14 iunie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

La data de 08 august 2017, intimatul-reclamant A. a înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere cu privire la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2018, constatând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte au invocat, în susţinerea acestui motiv de recurs, împrejurarea că reclamantul nu ar fi formulat o cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010, astfel încât, pronunţându-se asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, instanţa de fond ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile de nelegalitate formulate, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative.

Critica privind depăşirea limitelor învestirii se încadrează în motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi, analizat sub acest aspect, urmează a fi respins, ca nefondat.

Astfel, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că, deşi în petitul acţiunii, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/25.11.2014, în cuprinsul acţiunii se regăseşte şi solicitarea suspendării executării Deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 (pagina 21 a acţiunii - fila 97 dosar recurs). Tehnica defectuoasă de redactare a cererii de chemare în judecată nu afectează voinţa reclamantului în privinţa obiectului cererii, instanţa de fond fiind învestită, fără niciun dubiu, cu cererea de suspendare a executării deciziei de impunere, astfel încât soluţia a fost pronunţată în limitele învestirii şi cu respectarea principiului disponibilităţii.

II.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

În cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.", iar potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"Dispoziţiile art. 14 alin. (2) - (7) se aplică în mod corespunzător."

Reclamantul A. a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. x/29.10.2010 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/25.11.2014, emise de organele fiscale competente, până la soluţionarea definitivă a cauzei privind anularea acestor acte administrative. Prin decizia de impunere contestată, au fost stabilite obligaţii de plată, în sarcina reclamantului, în sumă de 2.050.055 RON, reprezentând TVA aferent tranzacţiilor imobiliare derulate de acesta pentru perioada 01.04.2006 - 25.11.2007, precum şi majorări de întârziere în valoare de 2.395.923 RON şi penalităţi de întârziere în valoare de 307.508 RON.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În cauză, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă reţinând în mod corect că argumentele reclamantului cu privire la calcularea TVA aferent tranzacţiilor imobiliare, prin ignorarea principiilor jurisprudenţiale stabilite în cauzele conexe C-249/12 şi C-250/12 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi prin nesocotirea principiului neutralităţii, astfel cum a fost reţinut în jurisprudenţa CJUE în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului.

În acest sens va fi avută în vedere jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, B. şi Comisia CE, prin care s-a reţinut că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Prin recursul formulat, pârâtele au susţinut că nu se poate argumenta cazul bine justificat prin analizarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, acestea vizând, de fapt, fondul actului, ce face doar obiectul acţiunii în anulare.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reţinând că prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 definesc cazul bine justificat prin raportare la aspecte de fapt şi de drept de natură a crea îndoieli serioase asupra legalităţii actului administrativ, ceea ce obligă instanţa învestită cu judecarea cererii de suspendare la o analiză minimală a condiţiilor de legalitate ale actului atacat.

Într-adevăr, această analiză nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar în soluţionarea cererii de suspendare, însă, în cauza de faţă, deşi au susţinut că prima instanţă a anticipat soluţia fondului acţiunii în anulare, recurentele-pârâte nu au indicat, concret, considerentele hotărârii atacate prin care s-ar fi prejudiciat fondul, limitând-se la prezentarea unor argumente generice, de ordin teoretic, aplicabile oricărei cereri de suspendare.

Pe de altă parte, instanţa de fond a indicat, detaliat şi motivat, criteriile avute în vedere la stabilirea aparenţei de nelegalitate a actelor administrative contestate, neputând fi ignorată împrejurarea că dispoziţiile normative pe care se fundamentează actele administrative contestate fac obiectul unei dispute care antrenează inclusiv discuţii privitoare la respectarea principiilor jurisprudenţei europene.

În concluzie, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile recurentelor-pârâte fiind nefondate.

Referitor la cea de a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Instanţa de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea obligaţiilor de natură fiscală impuse reclamantului, punerea în executare a actelor administrative atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanţa de judecată, ar putea conduce la afectarea gravă a situaţiei financiare a reclamantului şi a mijloacelor sale de existenţă.

În egală măsură, prima instanţă a reţinut în mod corect că, asupra bunurilor aparţinând reclamantului, organele fiscale au dispus luarea măsurilor asigurătorii constând în indisponibilizarea bunurilor imobile, asigurând recuperarea debitelor fiscale, iar reclamantul a consemnat cauţiunea aferentă cererii de suspendare, a cărei valoare poate acoperi prejudiciul rezultat din executarea cu întârziere a debitului, ca urmare a admiterii cererii de suspendare.

Pe de altă parte, organele fiscale nu au dovedit că reclamantul obţine venituri îndestulătoare pentru a suporta, fără prejudicii importante, executarea sumelor stabilite prin decizia de impunere, aspect subliniat de instanţa de fond şi pe care recurentele-pârâte nu l-au combătut în mod eficient prin motivele de recurs şi nici nu au prezentat probatorii suplimentare, care să invalideze concluziile primei instanţe.

Înalta Curte reţine şi faptul că prezumarea de către instanţa de judecată a unor consecinţe viitoare produse de actele administrative contestate asupra situaţiei financiare a reclamantului, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susţin recurentele-pârâte, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 84 şi C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice, reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva încheierii din 13 iulie 2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 23 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2018.