Illegality of property attestation certificate for state-owned company based on asset inclusion in patrimony and procedural documentation defects

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Moreni, sub nr. x/2012, la data de 28 martie 2012, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., a solicitat, pe calea unei acţiuni în revendicare:

- obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă aproximativă de 3380 mp, situat în Moreni, str. x, jud. Dâmboviţa;

- acordarea unor despăgubiri, pentru lipsa de folosinţă a terenului, pentru perioada martie 2009- martie 2012;

- obligarea pârâtei la aducerea terenului la situaţia anterioară, prin efectuarea de lucrări de amenajare şi îndepărtarea reziduurilor sau obligarea pârâtei la achitarea către reclamanţi a contravalorii acestor lucrări;

- obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 11 aprilie 2012, reclamanţii au modificat cererea în sensul chemării în judecată a pârâtei G. S.A., în locul pârâtei C..

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 498 din 30 septembrie 2014, Judecătoria Moreni a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta G. S.A.

1.3. Împotriva sentinţei civile nr. 498/30.09.2014, pronunţată de Judecătoria Moreni, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 13 martie 2015.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/24.08.2005, eliberat de Ministerul Economiei şi Comerţului, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea acestei excepţii, reclamanţii au invocat nelegalitatea actului administrativ sub mai multe aspecte:

- certificatul de atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută parţială, întrucât documentaţia care a stat la baza emiterii lui, raportat la Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, este falsă şi informă, nerespectând cerinţele legii;

- pentru orice lucrare de cadastru, în mod special pentru cele efectuate în temeiul H.G. nr. 841/1991, se solicită aviz de începere a lucrărilor, măsurători topo şi identificarea juridică a terenului. Or, anterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, aceste lucrări nu au fost efectuate, întrucât reclamanţii au aflat de emiterea acestui certificat în anul 2010, deci la 5 ani de la emiterea lui, când reprezentanţii pârâtei au venit la teren şi au început amplasarea sondelor;

- din documentaţia cerută de lege pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, lipseşte Procesul-verbal de vecinătate, semnat de toţi proprietarii vecini, respectiv familia A., D., E. şi F.;

- planul cadastral folosit pentru întabularea dreptului de proprietate prezintă falsuri. Astfel, planul folosit conţine drumuri, iar prin adresa nr. x/2014, Primăria Moreni a precizat că nu deţine drumuri sau suprafeţe de teren în zona strada x. Raportul de expertiză întocmit în cauză confirmă că drumurile aparţin reclamanţilor;

- nu au fost respectate Criteriile Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 2665/1992, privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, la anexa 2 fiind prevăzut un formular tipizat existent şi la documentaţia realizată în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în cuprinsul căruia ar fi trebuit completate, la rubrica titlul asupra terenurilor, denumirea fiecărui act şi data emiterii acestuia în ordinea dobândirii.

Astfel, în opinia reclamanţilor, întreaga documentaţie de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate prezintă lacune, motiv pentru care au solicitat sesizarea instanţei de contencios administrativ, iar până la soluţionarea cauzei având ca obiect excepţie de nelegalitate, au solicitat suspendarea judecării recursului.

1.4. Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 6 mai 2016, precum şi prin întâmpinarea din data de 12 mai 2016, intimata-pârâtă S.C. G. S.A. a invocat inadmisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ direct în fata instanţei de recurs, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, iar în subsidiar a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate, ca nefondată.

1.5. Prin încheierea de şedinţă din data de 13 septembrie 2016, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a disjuns excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005 şi a înaintat-o spre soluţionare secţiei a II-a Civilă din cadrul Tribunalului Dâmboviţa.

Cauza disjunsă a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă la data de 27 septembrie 2016, sub nr. x/2016.

1.6. Prin sentinţa civilă nr. 1283 din 16 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a excepţiei de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, emis de Ministerul Economiei şi Comerţului, invocată de recurenţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. G. S.A., în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 15 februarie 2017, sub nr. x/2017.

1.7. Prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Mediului de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, în calitate de succesor al Ministerului Economiei şi Comerţului, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ce face obiectul excepţiei de nelegalitate.

Prin încheierea din data de 10 mai 2017, prima instanţă a dispus introducerea în cauză şi a pârâtului Ministerul Economiei.

Prin precizările depuse la dosarul cauzei la data de 14 iunie 2017, pârâtul Ministerul Economiei a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii reclamanţilor, precum şi excepţia tardivităţii acestei cereri, iar în subsidiar, a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate, ca nefondată.

1.8. La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2018, prima instanţă a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul pentru Mediu de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, excepţie pe care a unit-o cu fondul cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 21 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul pentru Mediu de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, a respins excepţia de nelegalitate, în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă şi a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de Proprietate seria x nr. x/24.08.2005, invocată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii G. S.A. şi Ministerul Economiei, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, invocată din oficiu, Curtea a reţinut că acest pârât nu este emitentul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, a cărui nelegalitate se invocă şi nici succesorul emitentului actului administrativ menţionat mai sus.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, Curtea a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, care are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, a fost emis în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi a H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, ţinând seama de propunerile comisiei pentru stabilirea şi evaluarea terenurilor, constituită prin Ordinul ministrului nr. 5398 din 24.09.2003.

Potrivit art. 1, art. 5 şi art. 19 din Legea nr. 15/1990, bunurile imobile din patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat au devenit proprietatea acestora, acest lucru urmând a fi atestat printr-o hotărâre de guvern.

Hotărârea de Guvern nr. 834/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991, fiind ulterior modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 170/1995, Hotărârea Guvernului nr. 95/1997, Hotărârea Guvernului nr. 468/1998, Hotărârea Guvernului nr. 540/2003, Hotărârea Guvernului nr. 1541/2004 şi prin Hotărârea Guvernului nr. 107/2008.

Prima instanţă a reţinut că H.G. nr. 834/1991 permite societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, să devină proprietare ale terenurilor "necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate", prin eliberarea, de către autorităţile competente, a unor certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, conform art. 5 din H.G. nr. 834/1991. De asemenea, acest act normativ este aplicabil terenurilor aflate "în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora", ceea ce impune concluzia că societatea comercială care solicită eliberarea certificatului respectiv trebuie să aibă în patrimoniu terenul care urmează a fi menţionat în acel certificat.

Instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate are de examinat concordanţa actului administrativ dedus judecăţii cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, conform principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, reglementat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Astfel, în cauză, verificarea legalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate implică verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi de H.G. nr. 834/1991, respectiv: a) terenul să se afle în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora şi b) terenul să fie necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate.

Curtea a constatat că existenţa terenului în patrimoniul pârâtei rezultă din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, fiind dovedită de asemenea şi îndeplinirea condiţiei ca terenul să fie necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate, iar reclamanţii nu au formulat critici din această perspectivă. Prima instanţă a indicat, în acest sens Decretul prezidenţial nr. 480/1972, Decretul prezidenţial nr. 122/1978, Decretul prezidenţial nr. 164/1978, Decretul MAN nr. 338/1958, Decizia nr. 2339/1964, Decizia nr. 273/27.05.1950, depuse în dosarul nr. x

Analizând actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă şi verificând înscrisurile ataşate la dosarul cauzei (documentaţia juridică, documentaţia topografică, avizul prealabil de începere a lucrărilor, procesul-verbal de avizare internă; procesul-verbal de recepţie OJCGC Dâmboviţa; memoriul tehnic, carnet de teren, prelucrarea datelor, inventar de coordonate al punctelor staţie şi al punctelor radiate, inventar de coordonate al punctelor de contur şi calculul analitic al suprafeţei obiectivelor; recapitulaţia suprafeţelor şi calculul coeficienţilor PZOT, CUT, plan de încadrare zonă, plan topo cadastral, schiţă drumuri, descrierea topografică a punctelor vechi şi noi, aflate la dosarul nr. x), Curtea a reţinut că au fost respectate Criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, adoptate de Ministerul Economiei şi Finanţelor sub nr. x/1992.

În ceea ce priveşte criticile punctuale privind lipsa avizului şi a procesului-verbal de vecinătate, Curtea a constatat că sunt nefondate, întrucât, potrivit înscrisurilor ataşate la dosar, în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, au fost emise avizul nr. x şi procesul-verbal de recepţie nr. x/15.03.2004 al OCPI Dâmboviţa.

În ceea ce priveşte celelalte critici de nelegalitate, Curtea a reţinut că reclamanţii nu au indicat care sunt dispoziţiile legale în vigoare care au fost încălcate prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În susţinerea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, reclamanţii se prevalează de un contract de vânzare-cumpărare autentic şi o sentinţa de ieşire din indiviziune, precum şi pe calitatea de moştenitor (dreptul de proprietate al acestora nefiind înscris în CF), însă examinarea validităţii acestor înscrisuri autentice şi caracterul preferabil al titlului uneia dintre părţi, este o problemă ce trebuie tranşată de instanţele civile.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa de contencios administrativ nu poate analiza legalitatea modalităţii de intrare în patrimoniul pârâtei a suprafeţei de teren menţionată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate (cu titlu sau fără titlu), nici relevanţa faptului că reclamanţii nu au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 sau cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât o astfel de analiză trebuie a fi făcută de către instanţa învestită cu acţiunea în revendicare.

În ceea ce priveşte celelalte critici vizând existenţa unor falsuri în efectuarea documentaţiei ce a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Curtea a reţinut că nu au fost dovedite, iar reclamanţii nu au urmat procedura înscrierii în fals.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 21 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii B. şi A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanţii au contestat aspectul reţinut de instanţa de fond cu privire la împrejurarea că reclamanţii nu ar fi formulat critici referitoare la inexistenţa terenului în patrimoniul societăţii, la nivelul anului 1991. Dimpotrivă, arată reclamanţii, aceştia au susţinut permanent că terenul s-a aflat în proprietatea şi posesia lor, neexistând niciun act de preluare sau expropriere. Niciunul dintre actele depuse la dosarul cauzei nu face dovada că terenul a fost preluat în vreuna din modalităţile specifice anterioare anului 1989.

În ceea ce priveşte înscrisurile depuse la dosar în dovedirea preluării de către stat a dreptului de proprietate, reclamanţii sesizează următoarele neconcordanţe:

- decretul prezidenţial nr. 480/1972 se referă la o suprafaţă de 8071 mp teren neproductiv, pe când terenul reclamanţilor este productiv, astfel încât nu poate fi vorba de acelaşi teren. Mai mult, la acel moment terenul se afla în proprietatea reclamanţilor, şi nu a Consiliului Popular Moreni. De asemenea, este specificată existenţa unor anexe la decret, care nu au fost depuse la dosarul cauzei;

- decretul prezidenţial nr. 122/1978 se referă la amplasarea a 33 de sonde, iar în situaţia centralizatoare depusă la OCPI, în vederea întabulării, se poate observa că, la parcelele 14, 16 şi 18 sunt indicate mai multe sonde. De asemenea, este specificată existenţa unor anexe la decret, care nu au fost depuse la dosarul cauzei.

- decretul de expropriere nr. 338/1958 nu vizează terenuri din Moreni, ci din alte localităţi şi nici nu s-au depus anexele aferente;

- decizia nr. 273/1950 se referă la terenuri vegetale forestiere, fiind vorba de operaţiuni de arendare şi închiriere a terenurilor şi nu atestă un drept de proprietate;

- decizia nr. 2339/1964 nu se referă la terenul reclamanţilor, întrucât nu cuprinde suprafeţe de teren din Moreni;

- decizia nr. 1593/10.09.1966 se referă la alte sonde din Moreni, nu la sondele amplasate pe terenul reclamanţilor.

Recurenţii-reclamanţi susţin, prin urmare, că nu s-a depus niciun document care să ateste exproprierea terenului în litigiu. Documentaţia juridică în vederea întabulării s-a întocmit recent, după momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, astfel încât nu poate face dovada dreptului de proprietate în patrimoniul societăţii, la nivelul anului 1991.

Totodată, avizul şi procesul-verbal de vecinătate erau obligatorii la momentul depunerii documentaţiei de întabulare, astfel că soluţia primei instanţe este greşită sub acest aspect. Procesul-verbal de recepţie nr. x/15.03.2004 se referă doar la partea tehnică a lucrării, în baza acestuia urmând a fi efectuate măsurători cadastrale.

Recurenţii-reclamanţi critică hotărârea primei instanţe sub aspectul reţinerii faptului că reclamanţii nu au făcut dovada unei înscrieri în fals, însă la dosarul cauzei se află depusă plângerea penală formulată de reclamanţi, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17.05.2018, intimata-pârâtă G. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu caracter prealabil, intimata a învederat că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, în raport de data promovării cererii de chemare în judecată, astfel încât, faţă de motivele de casare reglementate de art. 304 din acest act normativ, sentinţa recurată este legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte înscrisurile la care fac trimitere recurenţii în criticile lor, intimata arată că acestea au fost depuse încă din anul 2015 la dosarul instanţei de judecată şi toate fac referire la terenuri situate în judeţul Dâmboviţa. Este eronată susţinerea reclamanţilor, în sensul că nu au fost depuse la dosar şi anexele la aceste documente, întrucât Ministerul Economiei a depus toate actele care au stat la baza emiterii certificatului de atestare, acestea regăsindu-se în dosarul nr. x

Astfel, Ministerul Economiei a depus la dosar acte din care rezultă că terenurile pe care se află sondele 658 MP, 214 MP, 1248 MP şi 157 MP sunt precizate în Cap. A al Anexei 1 (fosta Anexa 2), precum şi în situaţia privind stabilirea terenurilor, cuprinzând corelarea documentelor legale cu terenurile pe care se află sondele. La dosar sunt depuse documente privind recapitularea suprafeţelor, încadrarea în zonă, câmpurile petroliere.

Faţă de aceste înscrisuri, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că documentaţia care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a respectat cerinţele legii în vigoare la momentul emiterii actului, având în vedere "Criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, aprobate de Ministerul Economiei şi Finanţelor nr. 2665/28.02.1992" şi prevederile H.G. nr. 834/1991. Această documentaţie a fost transmisă către Consiliul Judeţean Dâmboviţa, care, împreună cu comisia, au avizat datele înscrise în aceste planuri şi anexe. După avizare, documentaţia a fost transmisă în vederea eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

La dosarul administrativ privind emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate se regăsesc atât avizul nr. x, cât şi procesul-verbal de recepţie nr. x/15.03.2004, emise de OCPI Dâmboviţa.

Referitor la procesul-verbal de vecinătate, susţinerile reclamanţilor privitoare la falsificarea acestui înscris nu sunt întemeiate, nefiind prezentată vreo dovadă în acest sens.

Mai mult decât atât, în anul 2004 terenul în litigiu nu a făcut obiectul solicitărilor depuse potrivit legilor fondului funciar, astfel cum reiese din adresa eliberată de Primăria Moreni sub nr. x/2012, iar în raport de momentul luării la cunoştinţă, de către reclamanţi, a existenţei certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv anul 2010, rezultă că aceştia sunt decăzuţi din dreptul de a mai contesta valabilitatea acestui act administrativ.

Având în vedere aceste aspecte, intimata-pârâtă solicită respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin încheierea din 23 mai 2018, Înalta Curte, constatând că instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, iar această soluţie nu a făcut obiectul căii de atac, a dispus rectificarea citativului, în sensul că acest minister nu figurează în cauză, în calitate de intimat-pârât.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii B. şi A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter preliminar, Înalta Curte reţine că, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, 28 martie 2012, prezentul litigiu se soluţionează potrivit prevederilor C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data sesizării instanţei de judecată, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin urmare, cererea de recurs şi criticile expuse de recurenţii-reclamanţi, încadrate de aceştia în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. din 2010, vor fi analizate de instanţa de control judiciar prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Reclamanţii B. şi A. au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, emis de pârâtul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei şi Comerţului) în favoarea pârâtei G. S.A. (fostă Societatea Naţională a Petrolului G. S.A.). În motivarea excepţiei, reclamanţii au susţinut, în esenţă, faptul că, la data emiterii actului administrativ individual, nu au fost respectate procedurile legale prevăzute de Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, cu consecinţa atestării dreptului de proprietate al pârâtei G. S.A. pentru o suprafaţă de teren ce se află în proprietatea reclamanţilor.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 15/1990:

"Unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege.", iar potrivit art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu."

Atribuirea în proprietate a bunurilor aflate în administrarea fostelor societăţi aparţinând Statului Român, reorganizate în condiţiile Legii nr. 15/1990, ca regii autonome sau societăţi comerciale cu capital de stat, s-a realizat potrivit H.G. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat şi a normelor de aplicare a acestei hotărâri, respectiv Criteriile emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor sub nr. x

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991: "Terenurile aflate in patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publica judeţeana.", iar potrivit art. 5 din acelaşi text normativ:

"Organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, precum şi autorităţile administrative publice judeţene vor elibera societăţilor comerciale certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară."

În cauză, intimata-pârâtă G. S.A. a fost înfiinţată, sub denumirea Societatea Naţională a Petrolului - Petrom S.A., prin Legea nr. 70 din 2 aprilie 1998, privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/1997, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/24.08.2005, a fost emis de Ministerul Economiei şi Comerţului (actual Ministerul Economiei), în aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.

Înalta Curte constată, în raport de textele de lege anunţate anterior, că prima instanţă a identificat în mod corect condiţiile ce se cer a fi îndeplinite la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv: a) terenul să se afle în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acesteia; b) terenul să fie necesar desfăşurării activităţii, conform obiectului său de activitate.

Totuşi, Înalta Curte apreciază că verificarea îndeplinirii acestor condiţii s-a realizat de către instanţa de fond într-o modalitate criticabilă, care a lăsat nelămurite aspecte esenţiale ale cauzei.

Astfel, Curtea de Apel Ploieşti şi-a întemeiat, în mare parte, considerentele hotărârii pe simpla indicare şi enumerare a unora dintre înscrisurile depuse la dosarul cauzei, concluzionând succint că acestea confirmă existenţa terenului în patrimoniul pârâtei G. S.A., la data înfiinţării sale, ceea ce nu satisface exigenţele unei motivări corespunzătoare a soluţiei dispuse în cauză.

Criticile formulate de reclamanţi sunt întemeiate, întrucât înscrisurile cărora instanţa de fond le-a acordat valoare probatorie, precum şi celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, despre care s-a susţinut că fac dovada preluării terenului în litigiu şi a includerii acestuia în patrimoniul pârâtei, cuprind măsuri de ordin administrativ (preluări ale unor terenuri în proprietatea statutului, trecerea acestora în administrarea autorităţilor locale sau întreprinderilor de stat sau amplasarea pe aceste terenuri unor sonde petroliere) referitoare la suprafeţe întinse de teren, situate în localitatea Moreni şi în localităţile învecinate, fără a se putea stabili, cu certitudine, includerea terenului la care se referă reclamanţii în suprafeţele vizate.

Prima instanţă a indicat, drept înscrisuri doveditoare ale existenţei terenului în patrimoniul pârâtei: Decretul prezidenţial nr. 480/1972, Decretul prezidenţial nr. 122/1978, Decretul prezidenţial nr. 164/1978, Decretul MAN nr. 338/1958, Decizia nr. 2339/1964 şi Decizia nr. 273/27.05.1950, fără a justifica luarea în considerare a acestor înscrisuri şi a înlăturării celorlalte înscrisuri depuse în acelaşi scop (a se vedea în acest sens Decretul prezidenţial nr. 221/1980 -dosar Curtea de Apel Ploieşti, Decizia Sfatului Popular al Regiunii Ploieşti nr. 1593/10.09.1966 - dosar Curtea de Apel Ploieşti, Decretul prezidenţial nr. 44/21.02.1977- dosar Curtea de Apel Ploieşti).

Având în vedere perioada de timp îndelungată în care au fost emise aceste Decrete şi Decizii administrative succesive (cel mai vechi act depus la dosar datând din anul 1950), precum şi nedepunerea la dosar a anexelor aferente tuturor acestor acte, dar şi conţinutul acestora, care indică, în mod generic sau global, terenurile vizate, se impunea ca instanţa de fond să dispună administrarea de probe suplimentare, pentru stabilirea certă a împrejurării dacă terenul la care se referă reclamanţii a fost supus preluării de către stat şi a fost afectat patrimoniului pârâtei.

De asemenea, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica reclamanţilor, privind neanalizarea motivului de nelegalitate referitor la nesemnarea Procesului-verbal de vecinătate de către reclamanţi, instanţa de fond reţinând în mod greşit că această analiză poate fi circumscrisă doar unei cereri de înscriere în fals.

Raportat la Criteriile emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor sub nr. x, instanţa de fond trebuia să analizeze dacă Procesul-verbal de vecinătate, ca act preparator emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, îndeplineşte condiţiile de legalitate,.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, considerentele hotărârii de fond nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a probatoriilor administrate, potrivit art. 261 C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Întrucât lămurirea tuturor aspectelor deduse judecăţii necesită administrarea de probatorii suplimentare, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond urmează să dispună administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea topografie (precum şi orice alte probatorii vor fi apreciate ca fiind necesare soluţionării cauzei), în vederea identificării terenului în litigiu şi stabilirii împrejurării existenţei acestuia în patrimoniul intimatei-pârâte G. S.A., la data înfiinţării societăţii, iar în caz afirmativ, urmând a se stabili titlul cu care acest teren a fost atribuit pârâtei.

Totodată, analiza legalităţii Procesului-verbal de vecinătate, ca act preparator emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, urmează a fi realizată de instanţa de fond şi pe baza concluziilor raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie, care se va referi inclusiv la vecinătăţile terenului.

Pentru aceste considerente, constatându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinţei civile nr. 21 din 1 februarie 2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 21 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2018.