Judicial Inspection’s use of penal case video recordings in disciplinary proceedings: scope of data processing purposes and necessity of consent under Art. 5(2)(d) of Law 677/2001

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară admiterea acţiunii în anularea adresei nr. x, desfiinţarea adresei atacate, iar, pe fondul cererii:

1)în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei la distrugerea înregistrărilor audio-video efectuate în locuinţa proprietatea acestora şi comunicarea procesului-verbal întocmit, care atestă efectuarea acestei operaţiuni;

2)în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei să procedeze la notificarea distrugerii înregistrărilor audio-video din dosarul nr. x şi a faptului că pârâta nu are dreptul de a le utiliza către Consiliul Superior al Magistraturii şi toţi destinatarii/terţii cărora le-au fost transmise aceste înregistrări;

3)în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei la încetarea oricăreia din formele de prelucrare prevăzute de art. 3 lit. b) din lege a datelor cu caracter personal;

4)în temeiul art. 15 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei la comunicarea masurilor luate în raport de solicitările de mai sus;

5)în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, obligarea pârâtei să procedeze la retragerea actului prin care a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii sau către alţi destinatari/terţi aceste înregistrări.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 36 din data de 15 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x, a fost respinsă excepţia lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost admisă, în parte, acţiunea; s-a dispus obligarea pârâtei la distrugerea înregistrărilor video din dosarul nr. x efectuate la locuinţa reclamanţilor, la comunicarea efectuării măsurii şi la notificarea operaţiunii către terţii cărora le-au fost transmise aceste înregistrări; a fost respinsă, în rest, acţiunea, cât priveşte capătul nr. 5 de cerere.

2. Cererile de recurs

2.1. Recursul formulat de reclamanţii C. şi A.

Împotriva aceleiaşi hotărâri, reclamanţii A. şi C. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, modificarea considerentelor sentinţei criticate şi admiterea capătului 5 al cererii de chemare in judecată, privind obligarea pârâtei să procedeze la retragerea actului prin care a transmis CSM sau altor destinatari a înregistrărilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

2.1.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

2.1.1.1. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greşitei interpretări şi aplicări la speţă a prevederilor art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, in analiza problemei de drept a necesităţii prelucrării datelor cu caracter personal.

O prima critica adusă de recurenţi constă in aceea ca instanţa de fond se rezumă la a face consideraţii de principiu cu privire la necesitatea in general a prelucrărilor de date cu caracter personal in cadrul cercetării disciplinare, fară a analiza daca in concret prelucrarea efectivă la care recurenţii au fost supuşi, era sau nu necesara realizării cercetării disciplinare. Or, recurenţii nu au afirmat ca nicio prelucrare de date cu caracter personal nu poate fi necesara cercetării disciplinare, ci au susţinut doar ca o anumita prelucrare, respectiv prelucrarea la care au fost supuşi (adică înregistrarea audio-video din locuinţa lor efectuata intr-o alta procedura) nu era necesara pentru cercetarea disciplinara. Or, cu privire la necesitatea acestei prelucrări, instanţa de fond nu efectuează nicio analiza. Distincţia este relevanta, deoarece făcând aceste consideraţii de ordin general, instanţa de fond sugerează ca orice prelucrare, de orice date cu caracter personal, ar fi necesara cercetării disciplinare şi ca astfel, nu ar mai trebui analizat daca prelucrarea concreta la care au fost supusi era sau nu necesara.

O a doua critica consta in faptul ca instanţa de fond nu-şi motivează nici măcar afirmaţia de principiu privind caracterul necesar al prelucrării datelor cu caracter personal in cadrul cercetării disciplinare, astfel încât da o dezlegare in drept greşita. Astfel, pentru a-şi susţine concluzia de principiu, instanţa de fond trebuia să analizeze, daca, in cazul oricărei prelucrări, de orice date cu caracter personal, in cadrul cercetării disciplinare a magistraţilor, sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, respectiv: daca exista o măsura pe care Inspecţia Judiciara trebuie sa o aducă la îndeplinire; daca aducerea la îndeplinire a acelei masuri nu se poate realiza decât prin prelucrarea datelor cu caracter personal, adică daca este îndeplinită condiţia necesităţii prelucrării.

Sub acest ultim aspect trebuie observat ca legiuitorul a impus condiţia ca prelucrarea sa fie necesara, nefiind deci suficient ca prelucrarea sa fie utila. Cu alte cuvine, nu este suficient ca prelucrarea sa uşureze, sa faciliteze îndeplinirea măsurii, ci trebuie sa o condiţioneze, astfel încât in lipsa prelucrării, măsura respectiva să nu poată fi adusa la îndeplinire. Mergând pe raţionamentul instanţei de fond, in sensul ca măsura de adus la îndeplinire ar consta in efectuarea cercetării disciplinare, se impunea sa se demonstreze ca cercetarea disciplinara nu se putea realiza altfel decât prin prelucrarea oricăror date cu caracter personal referitoare la magistraţii cercetaţi. Motivaţia prezentata de instanţa de fond se rezuma la afirmaţiile potrivit cărora CSM face parte din autoritatea judecătoreasca, ca Inspecţia Judiciara are ca atribuţie efectuarea cercetării disciplinare şi ca aceasta cercetare este obligatorie, aspecte necontestate. Afirmaţiile de mai sus sunt corecte, dar nerelevante, deoarece ele nu sprijină logic concluzia la care se ajunge; caracterul obligatoriu al cercetării disciplinare nu implica cu necesitate orice prelucrare, de orice date cu caracter personal ale magistraţilor cercetaţi.

În mod evident, atât timp cat instanţa de fond nu a analizat îndeplinirea celor doua condiţii la nivel de principiu, privind orice prelucrare, ea nu a realizat aceasta analiza nici in ceea ce priveşte prelucrarea concreta ce a format obiectul spetei de fata. Mai exact, nu a analizat care era măsura pe care Inspecţia Judiciara o avea de îndeplinit fata de recurenţi şi, presupunând ca aceasta măsura ar consta in efectuarea cercetării disciplinare, de ce cercetarea nu se putea realiza decât prin înregistrarea audio-video.

Motivele pentru care apreciază ca prelucrarea concretă de date cu caracter personal, constând in înregistrarea audio-video ce face obiectul cauzei, nu era necesara pentru îndeplinirea activităţii de cercetare disciplinară a Inspecţiei Judiciare şi ca, deci, se impunea consimţământul prealabil, sunt cele prezentate pe larg in fata instanţei de fond. În esenţă, ele constau în faptul ca cercetarea disciplinara se putea realiza şi prin administrarea probei cu martori. De altfel, in cadrul cercetării disciplinare, Inspecţia Judiciara a audiat peste 10 martori, in doua rânduri (inclusiv in faza verificărilor prealabile), a preluat toate actele procedurale desfăşurate in cadrul dosarului penal nr. x/2014 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Ilfov şi a administrat şi alte înscrisuri. Suplimentar, sarcina de a dovedi necesitatea acelei prelucrări, adică condiţia sine-qua-non, revine persoanei care realizează prelucrarea, adică Inspecţiei Judiciare, iar o astfel de dovada nu a fost făcuta.

In concluzie, se solicită să se înlăture dezlegarea (motivarea) data de instanţa de fond in sensul ca "in principiu, operaţiunea de prelucrare a datelor cu caracter personal care ii privesc pe magistraţii cercetaţi disciplinar se înscrie în cadrul operaţiunilor necesare pentru realizarea atribuţiilor conferite de lege Inspecţiei Judiciare in materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 " şi să fie înlocuită:

- in principal, cu dezlegarea potrivit căreia "Inspecţia Judiciara avea nevoie de consimţământul reclamanţilor pentru prelucrarea datelor, deoarece anterior prelucrării, nu preexista nicio măsura pe care Inspecţia sa trebuiască sa o aducă la îndeplinire faţă de reclamanţi"

- în subsidiar, cu dezlegarea potrivit căreia "in principiu, in anumite cazuri, Inspecţia Judiciara ar putea efectua anumite operaţiuni de prelucrare, a anumitor date cu caracter personal, fara consimţământul persoanei vizate, daca se demonstrează ca cercetarea disciplinara nu ar putea fi realizata fara respectivele prelucrări de date personale", dar ca "in concret, cercetarea disciplinara a reclamanţilor se putea realiza şi fara înregistrarea audio-video a acestora, astfel încât aceasta prelucrare nu era necesara şi deci, ea putea fi realizata numai cu consimţământul reclamanţilor, consimţământ care a lipsit."

2.1.1.2. Motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greşitei interpretări şi aplicări la speţa a prevederilor art. 22 alin. (1) şi 9 din Legea nr. 677/2001, a art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/2012 emisa de Autoritatea Naţională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, a art. 65, alin. (1) din Legea nr. 317/2004, a art. 133 din Constituţie, a Titlului III din Constituţie şi a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, in ceea ce priveşte problema de drept a notificării autorităţii de supraveghere.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, operatorul este obligat sa notifice autorităţii de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având acelaşi scop sau scopuri corelate. În mod evident, in cazul recurenţilor, Inspecţia Judiciara nu a transmis nicio notificare către ANSDCP, nici înainte, nici după prelucrarea datelor lor personale. Instanţa de fond nu a luat in considerare ca nu era incidentă în cauza niciuna din excepţiile permise de lege de la obligaţia de notificare (excepţia prevăzuta de art. 22 alin. (2) din lege sau excepţia prevăzuta de art. 22 alin. (9) din lege).

În exercitarea dreptului de a stabili excepţii de la notificare, Autoritatea Naţională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal a emis decizia nr. 23/2012, iar potrivit art. 1 lit. d) din decizie, notificarea nu este necesara, atunci când prelucrarea datelor cu caracter personal este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale legale, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru a justifica aplicarea normei de mai sus, instanţa de fond a reţinut corect apartenenţa Consiliului Superior al Magistraturii la autoritatea judecătorească (potrivit art. 133 din Constituţie). În continuare însă, instanţa de fond a reţinut in mod eronat ca, atâta timp cat funcţionează in cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004), Inspecţia Judiciară ar face şi ea parte din autoritatea judecătoreasca şi astfel ar fi scutita de obligaţia de notificare (potrivit art. 1 lit. d) din Decizia ANSDCP nr. 23/2012). Raţionamentul instanţei de fond este eronat, deoarece Inspecţia Judiciara nu este autoritate publica şi chiar daca ar fi, nu ar face parte din autoritatea judecătorească.

Consiliul Superior al Magistraturii care face parte din autoritatea judecătoreasca este cel definit de art. 133 alin. (2) din Constituţie, respectiv acea autoritate publica constituita din 19 membri. După cum se observa din denumirea articolului 133 din Constituţie, acesta are ca obiect de reglementare structura Consiliului Superior al Magistraturii, indicând cu claritate ca această autoritate publică funcţionează sub forma unui organ colegial. Constituţia nu face nicio referire la aparatul de lucru al Consiliului Superior al Magistraturii şi nici la autorităţile publice sau la instituţiile publice ce ar putea fi constituite in subordinea, in coordonarea sau in cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, aceste din urma entităţi putând fi înfiinţate prin reglementari infra constituţionale, precum Legea nr. 317/2004, dar fără a dobândi statutul de a fi parte din autoritatea judecătorească.

De altfel, ar fi imposibil ca Inspecţia Judiciara sa facă parte din cadrul CSM sau sa facă parte din structura CSM, atât timp cat cele doua instituţii sunt distincte şi au fiecare personalitate juridica, potrivit art. 2 şi art. 65 din Legea nr. 317/2004, fiind dificil de explicat cum ar putea o persoana juridica sa facă parte dintr-o alta persoana juridica.

Se observa ca definirea autorităţilor publice din România face obiectul de reglementare al Titlului III din Constituţie, neexistând niciun text in cadrul Constituţiei care sa prevadă posibilitatea înfiinţării prin lege şi a altor autorităţi publice în afara celor expres şi limitativ enumerate in legea fundamentala (cu excepţia art. 117 alin. (3) din Constituţie care permite înfiinţarea prin lege de autorităţi administrative autonome, dar care vor face parte din administraţia publica şi nu din autoritatea judecătoreasca). Ca atare, înfiinţarea prin lege a unor noi autorităţi publice şi includerea lor in cadrul autorităţii judecătoreşti (aşa cum ar fi Inspecţia Judiciara) ar reprezenta o măsura neconstituţională. De altfel, in realitate Legea nr. 317/2004 (prin care se înfiinţează Inspecţia Judiciara) nici nu intra in vreun conflict cu Constituţia, astfel încât nu s-ar impune invocarea vreunei excepţii de neconstituţionalitate.

Astfel, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu prevede ca Inspecţia Judiciara ar fi o autoritate publica care face parte din autoritatea judecătoreasca şi nici măcar nu prevede ca Inspecţia Judiciara ar fi o autoritate publica, ci doar o structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, adică o instituţie publica obişnuită. Ca atare, fiind doar o instituţie publica, Inspecţia Judiciara nu poate face parte din autoritatea judecătoreasca, mei potrivit Constituţiei, nici măcar potrivit Legii nr. 317/2004. Mai mult, chiar daca s-ar admite ca Inspecţia Judiciara ar fi totuşi o autoritate publica, nu exista niciun temei pentru ca ea sa fie inclusa in autoritatea judecătoreasca, din moment ce nici Legea nr. 317/2004, nici Constituţia României nu prevăd acest lucru.

Trebuie precizat ca in speţă nu este aplicabila definiţia lato-sensu a autorităţilor publice data de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, deoarece scopul acestei definiţii este in exclusivitate acela de a servi la stabilirea sferei actelor ce pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ şi nu la stabilirea sferei autorităţilor publice, obiectul de reglementare al Legii nr. 554/2004 fiind controlul judecătoresc al actelor administrative şi nu definirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. De altfel, in preambulul art. 2 din Legea nr. 554/2004 se şi menţionează cu claritate ca definiţiile ce urmează (inclusiv definiţia autorităţilor publice) se realizează "in înţelesul prezentei legi", adică exclusiv pentru aplicarea Legii nr. 554/2004.

Ca atare, nefăcând parte din autoritatea judecătoreasca, Inspecţiei Judiciare nu ii era aplicabila scutirea de obligaţia de notificare prealabila a prelucrărilor de date cu caracter personal prevăzuta de art. 1 lit. d) din Decizia ANSDCP nr. 23/2012. În concluzie, se solicită să se constate ca dezlegarea instanţei de fond este greşita şi ca se impune înlocuirea ei cu dezlegarea potrivit căreia Inspecţia Judiciara avea obligaţia de a notifica ANSPDCP anterior prelucrării datelor lor cu caracter personal.

2.1.1.3. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la greşita interpretare şi aplicare la speţa a prevederilor art. 44, 46, 73 şi 74 din Legea nr. 317/2004 şi neaplicarea art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei sale relevante, sub aspectul modului in care s-a apreciat de instanţa de fond ca ingerinţa in dreptul la viata privata al reclamanţilor ar fi prevăzuta de lege.

Analizând respectarea prevederilor art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, instanţa de fond a retinut ca ingerinţa in dreptul la viata privata şi de familie era prevăzuta de legea internă (ca aceasta era accesibila, clara şi previzibila) invocând in acest sens art. 44, 46, 73 şi 74 din Legea nr. 317/2004.

Niciunul din textele legale invocate de instanţa de fond nu menţionează posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a aduce atingere exerciţiului dreptului la viata privata şi de familie şi, cu atât mai puţin, nu stabileşte mijloacele prin care se poate aduce o astfel de atingere (ex. prin inregistrari audio-video). Trebuie precizat ca atunci când analizează daca o anumita ingerinţa era prevăzuta de legea interna, Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu are in vedere tipuri generice de ingerinţe, adică ingerinţe abstracte, ci are in vedere ingerinţa efectiva cu care este sesizata şi tine seama de modalitatea concreta in care ea s-a produs. Or, din simpla lecturare a celor 4 articole invocate de instanţa de fond, se observa ca acestea nu fac decât sa reglementeze dreptul Inspecţiei Judiciare de a efectua cercetarea disciplinara a magistraţilor, in continuare fiind menţionat in termeni foarte generali dreptul Inspecţiei Judiciare de a obţine acte, documente, date, informaţii şi de a face verificări in privinţa magistratului.

Or, in mod evident, o astfel de exprimare in termeni generali nu poate fi considerata ca reprezentând o norma clara şi precisa care prevede dreptul Inspecţiei de a aduce atingere dreptului la viata privata şi de familie prin înregistrarea audio-video in interiorul locuinţei.

Dimpotrivă, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, invocat de prima instanţa, nu numai ca nu permite o astfel de ingerinţa, ci stabileşte condiţia ca "cercetarea disciplinară sa se desfăşoare cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare ... la protecţia datelor cu caracter personal", adică cu respectarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 677/2001 potrivit căruia "prevederile alin. (2) (referitoare la cazurile in care nu este necesar consimţământul pentru prelucrare) nu aduc atingere dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familiala şi privata".

Este adevărat ca în dreptul romanesc exista dispoziţii legale care permit anumite ingerinţe in exerciţiul dreptului la viaţa privata şi de familie, dar nu de către Inspecţia Judiciara, ci de către autorităţi, in cadrul altor raporturi juridice, in ale condiţii şi alte scopuri (ex. interceptarea convorbirilor telefonice, de către procuror, in cadrul dosarelor de urmărire penala), însă aceste tipuri de ingerinţe şi, implicit, legile care le prevăd, nu interesează speţa de fata.

Ca atare, se solicită înlocuirea dezlegării instanţei de fond potrivit căreia legea interna permite ca cercetarea disciplinara a Inspecţiei Judiciare sa se realizeze prin ingerinţă in dreptul la viaţa privata şi de familie, cu dezlegarea potrivit căreia legea interna nu permite o astfel de ingerinţă, astfel încât condiţia ca "ingerinţa sa fie prevăzuta de lege" nu este îndeplinita.

2.1.1.4. Nelegalitatea motivării instanţei de fond sub aspectul scopului iniţial al prelucrării datelor cu caracter personal

Instanţa de fond a reţinut ca scopul pentru care datele cu caracter personal ale reclamanţilor au fost iniţial colectate şi utilizate sub forma înregistrărilor audio-video a fost scopul legitim de prevenire, cercetare şi reprimare a infracţiunilor, înregistrările fiind administrate ca probe in dosarul penal nr. x/2014 Recurenţii au arătat că aceasta dezlegare in drept a instanţei de fond trebuie fie înlăturată, fie modificata.

2.1.1.4.1. Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. in sensul nerespectării normelor procedurale referitoare la principiul disponibilităţii, limitele investirii instanţei şi limitele judecării procesului conţinute de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. şi art. 20 din C. proc. civ.).

Recurenţii au arătat că dezlegarea ar trebui înlăturata deoarece ea analizează ingerinţa in viaţa privata şi de familie realizata de o alta instituţie, respectiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, instituţie care nu a fost chemata in judecata şi care deci nu este parte in prezentul proces. Ingerinţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov este distincta de ingerinţa realizata de Inspecţia Judiciara şi a avut loc la un moment anterior. Instanţa de fond s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, depăşind limitele investirii, având în vedere ca prin cererea de chemare in judecata noi nu am solicitat instanţei sa analizeze conformitatea ingerinţei realizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov cu art. 8 din CEDO.

2.1.1.4.2. Motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub aspectul nemotivarii dezlegării de drept

Recurenţii au mai arătat că dezlegarea de mai sus nu este motivata in niciun fel de instanţa de fond. Aceasta nu arata de ce apreciază ca înregistrările au fost realizate in scopul de mai sus, simplul fapt ca ele sunt realizate in cadrul unui dosar penal nefiind suficient sa duca la acea concluzie, trebuind cercetate condiţiile concrete in care s-au realizat înregistrările.

2.1.1.4.3. Motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări la speţa a prevederilor art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, art. 195, art. 97 alin. (1) şi (2), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (3), art. 98, art. 100 alin. (1), art. 100 alin. (4) lit. a), art. 102 alin. (2) şi (3), art. 306 alin. (1), art. 306 alin. (3), art. 305 alin. (1) şi (2), art. 286 alin. (1) lit. a), art. 192, art. 138, art. 139-146 C. proc. pen.

În cazul în care se va aprecia ca instanţa de fond avea căderea sa se pronunţe asupra ingerinţei realizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, se solicită să se constate ca dezlegarea data de instanţa este eronata şi să fie înlocuită cu dezlegarea potrivit căreia ingerinţa parchetului, in modalitatea concreta in care a fost realizata, nici nu era prevăzuta de lege şi nici nu a urmărit un scop legitim (respectiv cel al prevenirii, cercetării şi reprimării a infracţiunilor).

În ceea ce priveşte condiţia de a fi prevăzuta de lege, se arată că instituţia care a realizat prima ingerinţa, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov a susţinut in mod constant in toate răspunsurile pe care le-a furnizat cererilor recurenţilor ca ingerinţa in viaţa privata prin înregistrarea audio-video s-a realizat in cadrul administrării probei constând in cercetarea la fata locului şi ca înregistrarea audio-video reprezintă "alte asemenea lucrări" care se anexează la procesul-verbal de cercetare, in sensul art. 195 alin. (2) C. proc. pen. Este adevărat ca procedeul probatoriu constând in cercetarea la fata locului este prevăzut de legea procesual penala şi permis de Legea nr. 677/2001 (prin trimiterea făcuta la legea procesual penala), dar numai in condiţiile in care se realizează in cadrul unui dosar in care s-a dispus de către procuror începerea urmăririi penale, numai daca exista o ordonanţa a procurorului sau o încheiere a instanţei penale prin care sa se dispună expres administrarea acestui mijloc de proba. Nu exista niciun text legal, nici in C. proc. pen., nici in Legea nr. 677/2001, care sa permită efectuarea unei cercetări la fata locului de către organele de urmărire penala, înainte de începerea urmăririi penale (urmărire care nici nu s-a început vreodată in cazul lor) şi in lipsa unei ordonanţe a procurorului sau a unei încheierii a instanţei penale prin care sa se dispună expres administrarea acestui mijloc de proba. Cercetarea la fata locului, in modalitatea concreta in care s-a realizat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, adică in lipsa unei urmăriri penale şi a unei ordonanţe de administrare a probei, nu este prevăzuta de lege, ci este realizata in afara legii, pentru trei motive: lipsa ordonanţei de începere a urmării penale; lipsa ordonanţei prin care procurorul sa dispună administrarea probei; legea procesual penala nu prevede ca înregistrarea audio-video poate reprezenta o "alta asemenea lucrare" ce se poate anexa la procesul-verbal de cercetare întocmit in condiţiile art. 195 alin. (1) C. proc. pen.

In ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa concreta sa fi urmărit un scop legitim, recurenţii au arătat că ingerinţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, în modalitatea concreta in care s-a produs, nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de legea procesual penala. Astfel, rolul oricărui mijloc de proba, deci şi al înregistrărilor audio-video, este acela de a obţine o proba, in înţelesul art. 97 alin. (1) C. proc. pen., adică de a dovedi o împrejurare de fapt care sa servească la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni şi a persoanei care a săvârşit-o. Ca atare, mijloacele de proba trebuie administrate numai in măsura in care servesc la dovedirea existentei sau inexistentei infracţiunii, după cum precizează expres şi art. 98 C. proc. pen. care stabileşte obiectul probaţiunii.

De asemenea, art. 100 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. permite procurorului sa respingă o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când "proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză". Or, daca procurorul poate refuza cererea unei parti de administrare a unui mijloc de proba atunci când proba nu este relevanta in raport cu obiectul probaţiuni, atunci, a fortiori, deci cu şi mai multa putere, trebuie sa se abtina el însuşi de la administrarea din oficiu a unei astfel probe.

Cum infracţiunea care se cerceta in speţa (după cum rezulta expres din procesul-verbal de autosesizare din oficiu întocmit de procuror in data de 09.07.2014) era infracţiunea de omor, rezulta imediat ca elementul de fapt care trebuie dovedit, adică proba care trebuia produsa in sensul art. 97 alin. (1) C. proc. pen., era daca persoana cu privire la care se făcuse sesizarea este in viaţă sau nu (desigur, daca se constata ca nu este in viaţă, urmau a fi dovedite şi alte elemente de fapt, deci şi alte probe, precum modul in care a decedat, cum este autorul faptei, etc.)

Ca atare, mijlocul de proba constând înregistrarea video putea fi administrat numai pana când se constata inexistenta infracţiunii, adică imediat ce se constata ca persoana vătămata este in viata. Faptul ca această persoană era in viaţa a fost constatat imediat ce primele persoane (mascate) au pătruns in dormitorul ei, cu mult înainte de a se începe filmarea. Ca atare, începerea operaţiunilor de filmare nu mai avea absolut nicio justificare.

Continuarea filmării, după şi in afara câtorva cadre justificative, nu a mai avut absolut nicio legătura cu cauza penala. Prin iniţierea filmării/continuarea filmării după cele câteva cadre justificative, au fost "dovedite" elemente de fapt, deci "probe", cu totul nerelevante pentru cauza penala, mai exact au fost dovedite discuţiile contradictorii pe care organele de urmărire penala le purtau cu doamna judecător pe diverse teme (solicitarea repetata de incetare a filmărilor, existenta sau inexistenta vreunui autorizaţii din partea instanţei sau aviz din partea CSM, şi, mai ales, o serie de detalii şi acuze cu privire la aspecte intime ale persoanei, de netolerat etc). La aceeaşi concluzie, a inutilităţii înregistrării, se ajunge şi in ipoteza in care înregistrările ar fi privite ca "alte asemenea lucrări" ce se anexează la procesul-verbal de cercetare la fata locului.

Astfel, potrivit art. 192 C. proc. pen., scopul cercetării la faţa locului este acela de a determina sau clarifica împrejurări de fapt. In speţă, scopul a fost acela de a stabili daca doamna judecător A. este in viaţă sau nu. Anexele prevăzute de art. 195 alin. (2) C. proc. pen., constând in schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări îşi au sens numai daca simpla descriere a situaţiei de la fata locului nu este suficienta pentru stabilirea adevărului, fiind necesare operaţiuni suplimentare astfel încât situaţia sa fie redata cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. Or, în interiorul locuinţei doamnei judecător s-au aflat in jur de 20 de persoane (cadre medicale, agenţi obişnuiţi de politie, mascaţi, poliţişti de grad superior, procurori), astfel incat toţi au putut constata starea de viaţă a acesteia. Ca atare, confirmarea situaţiei de fapt de către toate aceste persoane, prin menţionarea lor in cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fata locului şi prin semnarea lui ulterioara, fie şi doar de o parte a acestora, era suficienta pentru a dovedi starea de viaţă şi deci inexistenta infracţiunii de omor. Ca atare, întocmirea de anexe constând in "alte asemenea lucrări", adică in filmări, a fost cu totul nenecesara şi a constituit o ingerinţa nejustificata in viata privata, nefiind de natura sa urmărească absolut niciun scop legitim.

2.1.1.5. Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greşitei interpretări şi aplicări la speţa a prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 in modul de soluţionare al capătului 5 de cerere întemeiat pe aceste dispoziţii.

Recurenţii au criticat soluţia de respingere a capătului 5 de acţiune, având ca obiect obligarea paratei sa procedeze la retragerea actului prin care a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii sau către alţi destinatari/terti înregistrările audio-video, in temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001. Instanţa de fond a reţinut ca rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare şi de sesizare a CSM nu a fost adoptata exclusiv in baza înregistrărilor, ci şi a martorilor audiaţi.

Este adevărat ca, formal, in susţinerea rezoluţiei respective, Inspecţia Judiciara a invocat şi proba cu martori, precum şi unele înscrisuri (acestea nevizând insa abaterile disciplinare propriu-zise imputate, ci aspecte conexe de circumstanţiere profesionala), insa, in realitate, s-a bazat exclusiv pe înregistrări, cel puţin in ceea ce o priveşte pe A.. Inspectorii judiciari şi-au format convingerea cu privire la existenta abaterilor şi necesitatea declanşării cercetării disciplinare şi apoi a exercitării acţiunii disciplinare, imediat după vizionarea înregistrărilor, audierea ulterioara a martorilor fiind realizata numai pentru a se obţine nişte probe alternative, in caz ca înregistrările vor fi înlăturate ca mijloace de proba.

Toţi martorii audiaţi (personalul medical, poliţişti şi procurori) au interese contrare recurenţilor, fiindu-le teama de repercusiuni judiciare pentru abuzul lor, fiind evident ca toţi vor susţine ca acţiunea lor a fost perfect legala, îşi vor corobora declaraţiile şi vor susţine varianta acuzării, lucru care s-a observat pe deplin pe parcursul procedurii. Niciunul din aceşti martori nu îndeplineşte condiţii de obiectivitate, ei fiind cu toţii implicaţi in abuzul la care au fost supuşi şi urmărind in primul rând sa se apere pe ei înşişi, toate declaraţiile lor fiind afectate de subiectivitate. Ca atare, martorii nici nu ar fi trebuit audiaţi de Inspecţia Judiciara, fata de prevederile exprese ale art. 315, alin. (1), pct. 3 din C. proc. civ. potrivit cărora "nu pot fi audiaţi ca martori cei aflaţi in duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi".

În mod evident, pe parcursul verificărilor prealabile şi al cercetării disciplinare, Inspecţia Judiciara nu i-a informat in prealabil despre audierea acestor martori, ci doar le-a arătat ulterior declaraţiile lor, astfel încât nici nu se pune problema acordului expres sau tacit la audierea martorilor. În concluzie, audierea martorilor a fost pur formala, realizată doar pentru a se obţine o întărire a înregistrărilor. Aceste aspecte sunt relevate pe deplin şi de replicile şi reacţiile pe care inspectorii judiciari le-au manifestat fata de recurentă, atât la începutul verificărilor prealabile imediat după vizionarea in comun a înregistrărilor, cat şi ulterior cu ocazia audierii din timpul cercetării disciplinare. Ca atare, in mod real, acţiunile Inspecţiei Judiciare, inclusiv rezoluţia finala, au fost întemeiate doar pe înregistrările audio-video, inscriindu-se deci in ipoteza prevăzuta de art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001.

Considera recurenţii ca numai prin aceasta retragere a actului (rezoluţiei) prin care a fost înaintată filmarea ce conţine date cu caracter personal se poate asigura un remediu efectiv al încălcării dreptului la viaţă privata protejat de art. 8 din Convenţie şi jurisprudenta relevanta a acesteia.

In cauza Von Hannover contra Germaniei din 24 iunie 2004, Curtea a statuat ca deţinerea unor informaţii foarte personale constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie mai ales într-un domeniu in care protecţia reputaţiei şi a dreptului la imagine îmbracă o importanta particulara. Calitatea reclamantei de magistrat impunea o atenţie sporita cu privire la utilizarea fara acordul ei a acestor filmări ale persoanei ei surprinse in intimitatea locuinţei ei. De aceea, solicita ca aceasta retragere a actului (rezoluţiei) întocmit pe baza acestei filmări ilegale atâta din punct de vedere al captării imaginilor ce implica viata privata a reclamantei, cat şi utilizarea/prelucrarea lor neautorizata, sa fie dispusa de instanţa ca o consecinţa a aplicării cu prioritate a normei convenţionale şi a jurisprudentei Curţii Europene a Drepturilor Omului, in baza disp. art. 20 din Constituţie, ca norma mai favorabila decât norma interna (art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 care condiţionează mult mai restrictiv protecţia dreptului la viata privata, prin acea condiţie ca actul sa fie întocmit "exclusiv" pe baza filmării).

In drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

2.1.2. Întâmpinarea formulată de pârâta Inspecţia Judiciară

Recurenta Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamanţilor, prin care s-a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei să procedeze la retragerea actului prin care a transmis către CSM sau alţi destinatari aceste înregistrări, se arată faptul că cele invocate în susţinerea considerentelor expuse sunt contrare întregii pledoarii privind motivele de recurs invocate în susţinerea căii de atac formulate.

Astfel, recurenţii-reclamanţi invocă în principal lipsa necesităţii folosirii înregistrărilor audio-video efectuate la domiciliul acestora, arătând că pentru efectuarea cercetării disciplinare era suficientă audierea martorilor. Or, în ultima parte a cererii de recurs recurenţii nu fac decât să îşi răspundă ei înşişi tuturor aspectelor invocate anterior, reieşind că înregistrările sunt absolut necesare pentru a face dovada că susţinerile martorilor sunt reale şi utile, astfel încât rezultatul cercetărilor disciplinare să fie unul concludent şi conform realităţii, doar coroborarea probelor existente putând conduce la luarea unei măsuri legale şi temeinice de către inspectorii judiciari.

În concluzie, ingerinţa în exerciţiul dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private şi de familie a fost necesară pentru apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale şi mai ales, pentru protecţia moralei, fiind îndeplinită cerinţa impusă de art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cu toate acestea, susţinerile recurenţilor-reclamanţi că martorii nu ar fi trebuit audiaţi, faţă de prevederile exprese ale art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. nu sunt însoţite de niciun mijloc de probă care să demonstreze o astfel de relaţie, astfel încât aspectele invocate apar ca fiind nefondate.

Având în vedere cele expuse, se arată că instanţa de fond a respins capătul 5 de cerere cu aplicarea corectă a art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, reţinând că în cauză reclamanţii nu au probat că pârâta a adoptat o altă decizie cu efecte juridice sau luate în privinţa lor în afara rezoluţiei nr. x/2014 din 16 decembrie 2014 şi nici împrejurarea că o astfel de decizie sau Rezoluţia menţionată a fost adoptată exclusiv pe baza înregistrărilor audio-video din 9 iulie 2014; astfel după cum a reieşit din conţinutul rezoluţiei nr. x/2014, exercitarea acţiunii disciplinare a fost susţinută de Inspecţia Judiciară şi prin alte probe - cu martori şi înscrisuri.

Analizând susţinerile recurenţilor reclamanţi cu privire la greşita dezlegare a unor probleme de drept deduse judecăţii din considerentele sentinţei recurate, se arată că necesitatea utilizării înregistrării efectuate în locuinţa reclamanţilor ca probă în cercetarea disciplinară efectuată a fost justificată pe deplin în Rezoluţia nr. x/2014 din 16 decembrie 2014 a Inspecţiei Judiciare, prin care s-a dispus exercitarea acţiunii disciplinare, ca urmare a susţinerilor celor doi magistraţi că starea de fapt ar fi fost alta şi că ei ar fi fost cei agresaţi de către organele de poliţie. De altfel, înşişi recurenţii reclamanţi susţin, în finalul cererii formulate, că doar declaraţiile martorilor nu ar fi fost suficiente, apreciind că se află într-o relaţie de duşmănie cu aceştia şi că martorii ar avea o legătură de interese cu partea adversă.

In ceea ce priveşte obligaţia Inspecţiei Judiciare de a notifica ANSPDCP anterior prelucrării datelor cu caracter personal ale reclamanţilor, consideră că instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa în cauză a art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/26 martie 2012 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 216/2 aprilie 2012, prin care se prevede că notificarea nu este necesară în cazul când prelucrarea datelor este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale legale.

În accepţiunea Legii nr. 677/2001, cu modificările ulterioare, prin date cu caracter personal se înţeleg orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 677/2001, cu modificările ulterioare, prin prelucrarea datelor cu caracter personal se înţelege orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi, printre altele, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod.

Este adevărat că în temeiul art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, orice prelucrare de date cu caracter personal (cu excepţia celor care vizează originea rasială sau etnică, convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, apartenenţa sindicală, starea de sănătate, viaţa sexuală, codul numeric personal, săvârşirea de infracţiuni, condamnări penale, măsuri de siguranţă, sancţiuni administrative ori contravenţionale) poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare, însă în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, consimţământul persoanei vizate nu este cerut în cazul în care prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a nor măsuri care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele.

Or, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", iar alin. (3) prevede că "acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un judecător se exercită de Inspecţia Judiciara, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie". Conform dispoziţiilor alin. (6) al aceluiaşi articol, "în vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară".

In consecinţă, prelucrarea datelor cu caracter personal care îi viza pe recurenţii-reclamanţi nu impunea obţinerea consimţământului acestora, prelucrarea datelor fiind efectuată în utilizarea atribuţiilor acordate de lege Inspecţiei Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor.

Ţinând cont de atribuţiile Inspecţiei Judiciare reglementate de dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi de cele exemplificate ulterior, se consideră nefondată şi susţinerea reclamanţilor privind greşita interpretare şi aplicare la speţă a prevederilor art. 44, 46, 73 şi 74 din Legea nr. 317/2004 şi aplicarea art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Instanţa de fond a analizat în mod corespunzător dispoziţiile legale incidente şi în mod temeinic a constatat că ingerinţa în exerciţiul dreptului reclamanţilor la viaţa privată a fost justificată din punctul de vedere al Convenţiei, o bază legală în dreptul intern, fiind astfel satisfăcute exigenţele accesibilităţii şi previzibilităţii legii pentru persoanele vizate. Dispoziţiile art. 73 sunt cele mai elocvente în acest sens, stipulând în mod expres că inspectorii judiciari pot solicita conducătorilor instanţelor sau parchetelor orice informaţii, date, documente, sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare.

In ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat de recurenţii reclamanţi, recurenta a arătat că îl consideră ca fiind vădit neîntemeiat din două motive: nu este o dezlegare de drept dată de instanţa de fond, ci doar o menţiune privind scopul pentru care datele cu caracter personal au fost iniţial colectate şi utilizate; această menţiune a instanţei de fond a fost făcută să profite reclamanţilor.

Mai mult decât atât, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost invocat doar pentru ca ulterior recurenţii-reclamanţi să reitereze aspectele invocate pe fondul cauzei vizând legalitatea efectuării înregistrărilor în dosarul penal x/2014, aspecte care nu au însă legătură cu prezenta cauză. În lumina dispoziţiilor noului C. proc. civ., calea de atac a recursului este reglementată ca fiind o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate strict şi limitativ prevăzute de art. 488, părţile neputând supune controlului judiciar, în această etapă, critici referitoare la situaţia de fapt, neexistând o reglementare similară art. 3041 din fostul C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se arată că nu este în niciun fel susţinut de recurenţii reclamanţi şi este şi în total dezacord cu argumentele prezentate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care invocă tocmai depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de fond prin pronunţarea pe ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că reclamanţii nu au solicitat instanţei să analizeze conformitatea ingerinţei realizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov cu art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001 şi art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/26 martie 2012 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 216/2 aprilie 2012.

In temeiul art. 223 alin. (3) C. proc. civ., s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

2.1.3. Răspunsul la întâmpinare formulat de reclamanţii C. şi A.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-Inspecţia Judiciară, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de aceasta.

În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte pretinsele contradicţii din recurs, referitoare la posibilitatea dovedirii faptelor ce li se impută cu sau fără martori, respectiv cu sau fără înregistrările video, se arată că lipsa de obiectivitate a martorilor determinată de starea de duşmănie rezultă din însuşi faptul că martorii au păstruns şi staţionat în casă împotriva voinţei lor. Necesitatea utilizării înregistrării nu este reală, deoarece se bazează pe o încălcare a legii de către parchet, care a iniţiat filmarea fără niciun motiv. Nu există nicio contradicţie între susţinerea în sensul că filmarea nu a fost necesară şi că situaţia de fapt trebuia dovedită prin martori şi susţinerea că martori propuşi în concret de Inspecţia Judiciară nu sunt obiectivi.

În ceea ce priveşte justificarea ingerinţei, se arată că nu se poate justifica utilizarea filmării în cadrul cercetării disciplinare pentru apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, aceste obiective neconstituind obiect de activitate al inspecţiei.

Afirmaţia instanţei de fond, în sensul că ingerinţa prin filmare realizată de parchet a fost justificată de necesitatea prevenirii faptelor penale, este o dezlegare în drept, deoarece prin această afirmaţie se constată conformitatea acestei ingerinţe cu cerinţele art. 8 din CEDO. Ceea ce profită reclamanţilor este doar paragraful în care se arată că Inspecţia Judiciară s-a îndepărtat de scopul legitim al prelucrării realizate de parchet, iar scopul invocării acestui motiv de recurs a fost acela de a înlătura din considerentele sentinţei o constatare de drept neconformă cu normele de drept material.

2.2. Recursul formulat de pârâta Inspecţia Judiciară

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Inspecţia Judiciară, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate cu consecinţa respingerii acţiunii, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2.1. În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că sentinţa recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte interpretarea dată de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale speciale incidente, respectiv art. 8 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 5 alin. (3) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Instanţa de fond a înlăturat nefondat apărările invocate de pârâta Inspecţia Judiciară pe fondul cauzei, apreciind că înregistrările audio-video efectuate la data de 9 iulie 2014 în locuinţa reclamanţilor de organele de poliţie, precum şi consultarea şi utilizarea lor ulterioară, în cadrul cercetării disciplinare prealabile efectuate de Inspecţia Judiciară, constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Hotărârea pronunţată este criticabilă, întrucât în considerentele acesteia, instanţa a apreciat în mod eronat că cerinţa impusă de art. 8 paragraful 2 din Convenţie, respectiv ca ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie să fie necesară, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora, nu este îndeplinită.

In susţinerea motivării, instanţa menţionează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Leander contra Regatului Olandei - hotărârea din 26 martie 1987 şi în cauza S. şi Marper împotriva Marii Britanii -hotărârea din 4 decembrie 2008. Recurenta a arătat că instanţa se raportează doar la condiţia referitoare la securitatea naţională şi consideră că există un dezechilibru între interesul statului respondent de a proteja securitatea naţională şi caracterul grav al ingerinţei în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private, or cerinţele impuse de art. 8 paragraful 2 din Convenţie nu trebuie îndeplinite cumulativ. Astfel, ingerinţa în exerciţiul dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private şi de familie a fost necesară pentru apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale şi mai ales, pentru protecţia moralei. Or, instanţa nu face referire deloc la acest aspect, limitându-se la a enumera o serie de condiţii pentru necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, condiţii pe care le consideră îndeplinite în întregime, având în vedere statutul unui magistrat şi obligaţiile şi restricţiile ce-i revin odată cu acesta.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, constituie abateri disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu. De asemenea, dispoziţiile art. 90 din aceeaşi lege, instituie o regulă de conduită elementară, respectiv că judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor in profesie şi in societate. Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect şi bună-credinţă.

Mai mult decât atât, însăşi instanţa precizează ca există o marjă de apreciere în favoarea autorităţilor naţionale competente în a considera o ingerinţă ca fiind necesară într-o societate democratică, astfel încât să nu fie afectate drepturile fundamentale sau intime ale individului. Or proba a cărei distrugere se solicită de către reclamanţi, respectiv înregistrarea audio-video efectuată la data de 9 iulie 2014 de către autorităţi, a fost realizată cu scopul de a demonstra atitudinea reclamanţilor faţă de autorităţi şi comportamentul nedemn al acestora, înregistrările nefiind aduse sub nicio formă la cunoştinţa publicului, astfel încât nu este afectată intimitatea reclamanţilor, iar exercitarea dreptului la respectarea vieţii private nu le-a fost afectată.

Necesitatea utilizării înregistrării efectuate în locuinţa reclamanţilor ca probă în cercetarea disciplinară efectuată a fost justificată pe deplin în Rezoluţia nr. x/2014 din 16 decembrie 2014 a Inspecţiei Judiciare, prin care s-a dispus exercitarea acţiunii disciplinare împotriva doamnei judecător A. pentru săvârşirea abaterii disciplinare reglementată de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi împotriva domnului judecător C. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. a) şi lit. n) din Legea nr. 303/2004, ca urmare a susţinerilor celor doi magistraţi că starea de fapt ar fi fost alta şi că ei ar fi fost cei agresaţi de către organele de poliţie.

Recurenta a arătat că având în vedere scopul înregistrărilor efectuate evidenţiat anterior, datele reţinute ca probe sunt pertinente, nu sunt excesive şi vor fi păstrate doar până la finalizarea acţiunii disciplinare. Folosirea acestor date pentru soluţionarea unui dosar penal nu împiedică utilizarea lor şi într-o altă cauză, astfel încât aprecierea instanţei de fond, în sensul că este depăşită perioada necesară pentru îndeplinirea scopurilor pentru care acestea au fost înregistrate este depăşită, este neîntemeiată. Se invocă în acest sens dispoziţiile art. 31 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, potrivit cărora atât Consiliul Superior al Magistraturii, cât şi inspectorii judiciari pot solicita conducătorilor instanţelor sau parchetelor orice informaţii, date, documente, sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În temeiul art. 223 alin. (3) din C. proc. civ., s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsa sa.

2.2.2. Întâmpinarea formulată de reclamanţii A. şi C.

Recurenţii-reclamanţi A. şi C. au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul, excepţia nulităţii parţiale a recursului, excepţia inadmisibilităţii parţiale a recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul

După cum se observa din aplicarea semnului, cererea de recurs nu a fost semnata de persoana care ocupa funcţia de inspector-şef, ci de o alta persoana. În lipsa numelui şi a împuternicirii legale de a semna recursul, se prezuma ca persoana respectiva nu are calitatea de reprezentant legal al Inspecţiei Judiciare, iar recursul este nul.

Cu privire la excepţia nulităţii parţiale a recursului, in ceea ce priveşte motivul de recurs constând in greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 8 CEDO referitoare la justificarea ingerinţei prin necesitatea "prevenirii faptelor penale".

Astfel, recurenta se rezuma doar la a invoca necesitatea prevenirii faptelor penale, insa nu aduce niciun fel de argument in acest sens, ci face doar o afirmaţie şi nu aduce absolut nicio critica sentinţei instanţei de fond. Ca atare, acest motiv de recurs este invocat doar formal, el nefiind dezvoltat sub nicio forma, astfel încât, in temeiul art. 489, alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 487 alin. (1) şi la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. (cu referire la obligaţia de dezvoltare a motivelor de recurs), recursul este nul parţial.

Se mai arată ca art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. nu interzice sancţiunea nulităţii parţiale a recursului. In plus, atât timp cat recursul se poate întemeia pe mai multe motive, recursul ar putea fi anulat parţial, in situaţia in care unele din aceste motive deşi sunt invocate formal, nu sunt dezvoltate, astfel cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii parţiale a recursului, in ceea ce priveşte motivul de recurs constând in greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 8 CEDO referitoare la justificarea ingerinţei prin necesitatea "protecţia moralei".

Aceasta justificare a ingerinţei in viaţa privata şi de familie, constând in necesitatea protecţiei moralei nu a fost invocata in cuprinsul actului administrativ care formează obiectul prezentei judecăţi, respectiv in adresa nr. x din 21.04.2015 emise de Inspecţia Judiciara. Ca atare, prezentarea acestei justificări direct in recurs este inadmisibila, ea reprezentând o noua motivare a actului administrativ contestat şi reprezentând o cerere noua formulata direct in recurs. De asemenea, aceasta apărare nu a fost invocata nici in fata instanţei de fond, pe calea întâmpinării. In plus, chiar daca ar fi fost invocata prin întâmpinare, aspectul ar fi fost nerelevant, atâta timp cat actul administrativ trebuie motivat prin însuşi conţinutul sau şi nu prin înscrisuri ulterioare, cum ar fi întâmpinările depuse in dosarele din instanţa.

În ceea ce priveşte "prevenirea faptelor penale", se arată că, în primul rând, obiectul cauzei de fata ii constituie faptele Inspecţiei financiare şi nu faptele Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov. Ca atare, sunt puse in discuţie colectarea, stocarea, utilizarea şi diseminarea înregistrării audio-video realizate de către Inspecţia financiară şi nu operaţiunile similare realizate anterior de parchete.

În al doilea rând, recurenta nu justifica in niciun fel de ce colectarea, stocarea, utilizarea şi diseminarea înregistrării audio-video de către Inspecţia Judiciara a fost necesara pentru prevenirea faptelor penale. Ingerinţa realizata de Inspecţia Judiciara, in scopul "prevenirii faptelor penale" nu este prevăzută de lege, neexistând vreo dispoziţie legala care sa confere Inspecţiei Judiciare atribuţii revenire a faptelor penale. Implicit, atât timp Inspecţia Judiciara nu are ca scop legal prevenirea faptelor penale, va rezulta ca ingerinţa nu a urmărit un scop legitim. In aceste condiţii, este inutil a analiza daca gradul de vătămare a vieţii private şi de familie a fost proporţional cu scopul urmărit.

In al treilea rând, daca s-ar aprecia ca operaţiunile realizate asupra datelor personale de către Inspecţia Judiciara ar fi atât de strâns legate de prelucrările realizate anterior de parchet încât ar trebui analizate împreună, se arată că ingerinţa realizata de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov (şi pe cale de consecinţa, şi ingerinţa realizata de Inspecţia financiara) nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 8 din CEDO, aşa cum a arătat în cuprinsul propriului recurs.

In ceea ce priveşte "protecţia moralei", se arată că, în primul rând, aceasta justificare a ingerinţei in viaţa de familie, constând in necesitatea protecţiei moralei nu a fost invocata in cuprinsul actului administrativ care formează obiectul prezentei judecăţi, respectiv in adresa x/2015 din 21.04.2015 emise de Inspecţia Judiciara, fiind prezentata pentru na data in recurs.

In al doilea rând, in lipsa invocării acestui motiv de ingerinţa, in mod firesc, el nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond. Rolul instanţei de judecata nu este acela de a suplini lipsurile unei motivări corespunzătoare a acţiunilor administraţiei publice, nu este acela de a oferi calificări proprii, ci doar acela de a verifica justificările care au fost oferite de autoritatea publica.

Ca atare, instanţa de fond nu a avut niciun motiv şi niciun temei legal pentru a analiza din oficiu toate posibilele ipoteze prevăzute de art. 8 alin. (2) din CEDO (securitatea naţională/siguranţa publică/bunăstarea economică a ţării/apărarea ordinii/prevenirea faptelor penale/protecţia sănătăţii/protecţia morale/protecţia drepturilor şi a libertăţilor altora) in care s-ar fi putut situa ingerinţa realizata de Inspecţia Judiciara.

În al treilea rând, noua ipoteza propusa de Inspecţia Judiciara, cea a unei ingerinţe care ar fi prevăzute de lege şi care ar fi necesara, într-o societate democratica, pentru "protecţia moralei", nu îndeplineşte condiţiile art. 8 alin. (2) din CEDO.

Cu privire la existenţa unei ingerinţe, se arată că filmarea unor persoane, fara acordul lor şi chiar in pofida solicitărilor repetate de oprire a filmării, reprezintă o ingerinţa in viaţa privată, privata şi de familie, precum şi in domiciliul lor.

Ingerinţa nu e prevăzuta de lege, deoarece nu exista un text legal care sa permită Inspecţiei Judiciare sa colecteze, sa deţină, sa utilizeze şi sa retransmită imagini suprinse in casa unor magistraţi. Dimpotrivă, exista art. 5 alin. (3) din Legea nr. 677/2001, care obliga toţi operatorii de date cu caracter personal (deci inclusiv Inspecţia Judiciara) ca, atunci când prelucrează date personale, sa respecte şi sa ocrotească viaţa intima, familiala şi privata.

In cadrul recursului, Inspecţia Judiciara sugerează ca ingerinţa ar fi fost totuşi prevăzuta de legea interna, invocând in acest sens art. 31 alin. (1) şi art. 73 din Legea nr. 317/2004. In ceea ce priveşte art. 31 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, acesta nu are nicio legătura cu cauza, deoarece se refera la atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi nu la atribuţiile Inspectiei Judiciare. In ceea ce priveşte art. 73 din Legea nr. 317/2004, acesta nu menţioneaza posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a aduce atingere exerciţiului dreptului la viata privata şi de familie şi, cu atât mai puţin, nu stabileşte mijloacele prin care se poate aduce o astfel atingere (ex. prin înregistrări audio-video).

Din simpla lecturare a articolului invocat de Inspecţia Judiciara, se observa ca acesta nu decât sa reglementeze in termeni foarte generali dreptul Inspecţiei Judiciare de a obţine "acte, documente, date, informaţii şi de a face verificări in privinţa magistratului". Or, în mod evident, o astfel de exprimare, in termeni generali, nu poate fi considerata ca reprezentând o norma clara, precisa şi previzibila care sa reglementeze neechivoc dreptul Inspecţiei de a aduce atingere dreptului la viata intima, privata şi de familie prin înregistrarea audio-video in interiorul locuinţei sau prin colectarea, utilizarea şi retransmiterea unei astfel de înregistrări.

Dimpotrivă, art. 46 alin. (2) din aceeaşi Lege nr. 317/2004, nu numai ca nu permite o astfel de ingerinţa, ci stabileşte condiţia ca "cercetarea disciplinară sa se desfăşoare cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare ... la protecţia datelor cu caracter personal", adică cu respectarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 677/2001 potrivit căruia "prevederile alin. (2) (referitoare la cazurile in care nu este necesar consimţământul pentru prelucrare) nu aduc atingere dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intima, familiala şi private".

Mai mult, chiar textul invocat de recurenta, respectiv art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 prevede in mod expres ca solicitarea de informaţii, date, documente sau efectuarea de verificări, se realizează "in condiţiile legii". Or, Inspecţia Judiciara nu a indicat care ar fi legea care i-ar permite sa solicite parchetului înregistrări audio-video, realizate exclusiv in scopul cauzei penale respective, cu privire la viata intima, privata şi de familie a magistraţilor.

În ceea ce priveşte scopul urmărit, recurenta Inspecţia Judiciara susţine ca scopul urmărit prin colectarea, utilizarea şi retransmiterea înregistrărilor audio-video il reprezintă protecţia moralei şi ca acest obiectiv ar fi unul de interes public şi legitim. Susţinerea recurentei este neîntemeiată, deoarece, după cum rezulta din interpretarea logico-gramaticala a sintagmei "amestecul...constituie o măsura necesara pentru protecţia moralei", este necesar ca amestecul autorităţii publice sa fie anterior încălcării moralei publice, având rolul tocmai de a preveni o astfel de încălcare şi nu ulterior doar pentru sancţionarea încălcării. Or, in speţa de fata, prin utilizarea înregistrării video, recurenta nu protejează niciun fel de morala, ci doar urmăreşte sa dovedească încălcarea ei.

În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa sa fie necesara într-o societate democratica, se arată că utilizarea inregistrarii video nu duce la protecţia niciunei morale, ci doar la sancţionarea disciplinara a recurenţilor.

În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa sa fie necesara, se arată că scopul urmărit (sancţionarea disciplinara şi, deci, protecţia moralei) poate fi cu prisosinţă atins prin audierea celor 10-20 de persoane ce au fost prezente la incident.

Este adevărat ca exista o marja de apreciere a ceea ce este necesar într-o societate democratica pentru a atinge un scop legitim, dar aceasta aparţine in primul rând legiuitorului şi se reflecta in legile pe care le adopta, legi prin care fixează scopuri legitime, fixează tipurile de ingerinţe necesare atingerii acestor scopuri, fixează nevoile sociale imperioase care impun sa se apeleze la acele ingerinţe, precum şi condiţiile şi modalităţile concrete de realizare a ingerinţelor. Recurenţii au arătat că filmarea nu este pertinenta (deoarece nu este apta/adecvata sa duca la atingerea scopului legitim invocat, acela de "protecţie a moralei") şi este excesiva (deoarece nu are caracter necesar, sine qua non, scopul legitim pretins a fi urmărit urmând a fi atins cu prisosinţă prin peste 30 de declaraţii de martori). Tot pentru a justifica, de aceasta data, stocarea/deţinerea filmării, Inspecţia Judiciara susţine ca filmarea va fi păstrata pana la finalizarea acţiunii disciplinare. Trebuie observat insa ca filmarea respectiva fost deja depusa la dosarul disciplinar al CSM, deci datele cu caracter personal au fost deja diseminate către un terţ (CSM). Ca atare, din momentul comunicării datelor către terţul căruia i-ar fi necesare pentru îndeplinirea prerogativelor legale, continuarea prelucrării datelor, sub forma deţinerii lor, de către Inspecţia Judiciara, nu se mai justifica.

2.2.3. Răspunsul la întâmpinare formulat de pârâta Inspecţia Judiciară

Recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenţii-reclamanţi, prin care a solicitat respingerea excepţiilor procesuale invocate de recurenţii-reclamanţi, ca neîntemeiate.

În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele:

Persoana care a semnat cererea de recurs este inspectorul-şef adjunct D., care este înlocuitorul de drept al inspectorului-şef, conform art. 69 din Legea nr. 317/2004 şi art. 8 lit. k) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare aprobat prin Ordinul inspectorului-şef nr. 24/2012, modificat prin Ordinul inspectorului-şef nr. 60/2014, astfel încât nu este necesar a se face dovada existenţei unui mandat de reprezentare special, în accepţiunea sa clasică.

Se mai arată că motivul de recurs privind modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 8 din CEDO a fost suficient dezvoltat, fiind explicitat punctual în ce fel instanţa de fond a aplicat în mod eronat aceste dispoziţii. Ingerinţa în viaţa privată şi de familie constând în necesitatea prevenirii faptelor penale şi protecţiei moralei nu au fost prezentate separat şi au fost invocate tocmai pentru a justifica incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar nu o motivare a actului administrativ contestat.

În drept, au fost invocate prev. art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (6) din C. proc. civ.

3. Procedura în faţa instanţei de recurs

3.1. Cu privire la examinarea recursurilor în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 10 octombrie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

În cuprinsul raportului, s-a reţinut că recursul pârâtului a fost declarat cu depăşirea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sentinţa fiind comunicată la data de 25 martie 2016, iar motivele de recurs înregistrate prin plic expediat cu poşta specială şi fără dovada expedierii la data de 12 aprilie 2016.

Recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere cu privire la raport, prin care a arătat că recursul a fost transmis prin intermediul poştei speciale, expediţia fiind consemnată în borderoul de expediţii poştale nr. 1765 din 6 aprilie 2016 seria x nr. x, ce a fost ataşat prezentului punct de vedere.

Prin încheierea din 13 martie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond.

Prin încheierea menţionată, s-a reţinut, că, faţă de aspectele invocate de recurenta-pârâtă, Completul de filtru urmează să îi pună în vedere acesteia să depună la dosar dovada că borderoul de expediţii poştale nr. 1765 din data de 6 aprilie 2017 a fost înregistrat la UM 0356 cu confirmare de primire prin ştampilă, semnătura certificată a persoanei responsabile sau altă situaţie prevăzută de lege, motiv pentru care s-a prorogat discutarea excepţiei tardivităţii promovării recursului de către această parte.

De asemenea, completul de filtru, în raport de cerinţele privind admisibilitatea în principiu a recursului reglementate la art. 486 - 489 C. proc. civ. şi de limitele verificării în procedura prevăzută de art. 493 C. proc. civ., a prorogat discutarea excepţiilor invocate de către recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, la termenul fixat pentru judecata pe fond a recursurilor.

3.2. Alte aspecte procedurale

La data de 27.04.2018, recurenta-pârâtă a depus la dosarul de recurs dovada înregistrării recursului la UM 0356 prin aplicarea pe borderoul de expediţii poştale nr. x din 6 aprilie 2016 a unei ştampile de către unitatea menţionată.

3.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

3.3.1. Cu privire la excepţiile procesuale prorogate prin încheierea de admitere în principiu a recursurilor

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară

Conform prev. art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sentinţa recurată în cauza de faţă poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Conform dovezii de la dosar de fond, sentinţa a fost comunicată pârâtei la data de 25 martie 2016, astfel că termenul de recurs s-a împlinit la data de 10 aprilie 2016.

Conform dovezii aflate la dosar de recurs, recursul a fost transmis prin intermediul poştei speciale, expediţia fiind consemnată în borderoul de expediţii poştale nr. x din 6 aprilie 2016 la data de 06 aprilie 2016, în interiorul termenului de recurs. Astfel, constatând declararea recursului cu respectarea termenului legal şi imperativ de 15 zile de la comunicarea sentinţei, în temeiul art. 494 raportat la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii, ca nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul

Reclamanţii au invocat faptul că, în lipsa numelui şi a împuternicirii legale de a semna recursul, se prezuma ca persoana semnatară nu are calitatea de reprezentant legal al Inspecţiei Judiciare, astfel că recursul este nul.

Pârâta a afirmat că persoana care a semnat cererea de recurs este inspectorul-şef adjunct D., care este înlocuitorul de drept al inspectorului-şef, conform art. 69 din Legea nr. 317/2004 şi art. 8 lit. k) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare aprobat prin Ordinul inspectorului-şef nr. 24/2012, modificat prin Ordinul inspectorului-şef nr. 60/2014.

Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 69 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 317/2004, inspectorul-şef adjunct este înlocuitorul de drept al inspectorului-şef; cum susţinerile cu privire la temeinicia excepţiei au avut în vedere doar împrejurarea că nu se cunoştea numele semnatarului, instanţa de recurs reţine că excepţia invocată este nefondată. Astfel, în temeiul art. 494 raportat la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată şi excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat recursul.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii parţiale a recursului, in ceea ce priveşte motivul de recurs constând in greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 8 din CEDO referitoare la justificarea ingerinţei prin necesitatea "prevenirii faptelor penale"

Reclamanţii au arătat că pârâta se rezuma la a invoca necesitatea prevenirii faptelor penale, însă nu aduce nicio critica sentinţei instanţei de fond. Ca atare, acest motiv de recurs este invocat doar formal, el nefiind dezvoltat sub nicio forma.

Înalta Curte constată că motivul de recurs privind modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 8 din CEDO din recursul pârâtei a fost suficient dezvoltat, susţinerile pârâtei putând fi încadrate la motivul de casare prev- de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În subsidiar, chiar şi dacă s-ar fi reţinut o eventuală nulitate a motivului de recurs respectiv, nu se poate reţine existenţa posibilităţii procedurale de anulare parţială a recursului, cât timp recursul ca atare reprezintă un act procesual indivizibil; dacă o eventuală cauză de nulitate ar afecta doar parţial motivele de recurs, recursul ar rămâne admisibil în principiu din perspectiva celorlalte motive de recurs, nelovite de sancţiune.

Ca urmare, in temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 487 alin. (1) şi la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii parţiale a recursului, ca nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii parţiale a recursului, in ceea ce priveşte motivul de recurs constând in greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 8 din CEDO referitoare la justificarea ingerinţei prin necesitatea "protecţia moralei"

Reclamanţii au invocat faptul că justificarea ingerinţei in viaţa privată şi de familie prin necesitatea protecţiei moralei nu a fost invocată in cuprinsul actului administrativ care formează obiectul prezentei judecăţi, respectiv in adresa nr. x din 21.04.2015 emise de Inspecţia Judiciară şi nici în fata instanţei de fond, pe calea întâmpinării, astfel că prezentarea acestei justificări direct in recurs este inadmisibilă, ea reprezentând o noua motivare a actului administrativ contestat şi reprezentând o cerere nouă formulată direct in recurs.

Înalta Curte constată că, deşi sunt fondate susţinerile reclamanţilor în sensul că justificarea ingerinţei prin necesitatea protecţiei moralei nu a fost invocată în cuprinsul adresei contestate sau în faţa primei instanţe, o asemenea constatare nu poate duce la admiterea unei excepţii de inadmisibilitate a recursului, din aceleaşi considerente ca şi cele reţinute anterior. Astfel, nu există posibilitatea procedurală de constatare a inadmisibilităţii parţiale a recursului, cât timp recursul ca atare reprezintă un act procesual indivizibil; dacă o eventuală cauză de inadmisibilitate ar afecta doar parţial motivele de recurs, recursul ar rămâne admisibil în principiu din perspectiva celorlalte motive de recurs, nelovite de sancţiune.

Prin urmare, apărarea invocată de reclamanţi urmează a fi valorificată în cadrul analizei pe fond a motivelor de recurs invocate de recurenta-pârâtă, iar excepţia inadmisibilităţii parţiale a recursului va fi respinsă ca nefondată, în temeiul art. 494 raportat la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

3.3.2. Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă

Prin ordonanţa din data de 04.08.2014, dată de prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, a fost clasată cauza privind sesizarea formulată de E. la data de 09.07.2014 cu privire la săvârşirea de către un autor necunoscut a infracţiunii de tentativă de omor .

Astfel, în cuprinsul ordonanţei se reţine că la data de 09.07.2014, aproximativ la ora 17:35, dispeceratul I.P.J. Ilfov a fost sesizat telefonic de E., sora reclamantei A., judecător la Tribunalul Bucureşti, cu privire la moartea suspectă a surorii sale, susţinând că a primit un mesaj de pe telefonul surorii sale din care rezulta că aceasta a decedat la locuinţa sa din comuna Berceni, judeţul Ilfov şi că soţul surorii sale - C. - este o persoană violentă, astfel că există suspiciuni cu privire la modul în care victima ar fi decedat, în cazul în care situaţia este reală.

Organele de poliţie s-au deplasat de urgenţă la locuinţa F. din comuna Berceni, strada x nr. 8, însoţite de un echipaj al Serviciului de ambulanţă Bucureşti, găsind, pe drumul de acces la imobil, pe C., care, la rândul său, este judecător la Curtea de Apel Bucureşti şi care a susţinut că soţia ar fi decedat în urma unui infarct miocardic.

La solicitarea organelor de poliţie de a permite personalului medical autorizat să constate situaţia de fapt şi să acorde îngrijiri medicale soţiei sale, în situaţia în care s-ar mai fi putut face ceva pentru starea de sănătate a soţiei, C. a arătat că nici personalul medical şi nici poliţia nu pot pătrunde în domiciliul său fără avizul prealabil al Consiliului Superior al Magistraturii şi a încuiat poarta de acces în curte şi uşa imobilului.

În urma solicitării organelor de poliţie, în jurul orei 20 a sosit la faţa locului prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov şi, ulterior, la ora 21, au sosit prim procurorul adjunct al Curţii de Apel Bucureşti, un procuror criminalist şi mai mulţi ofiţeri din cadrul I.G.P. - Serviciul omoruri, între timp în faţa imobilului reclamanţilor staţionând autoutilitara Serviciului de ambulanţă, un echipaj al Serviciului de intervenţii şi acţiuni speciale Ilfov, 5 echipaje ale poliţiei, comandantul I.P.J. Ilfov, adjunctul acestuia, şeful Serviciului de investigaţii criminale, şeful Biroului de infracţiuni contra persoanei din cadrul I.P.J. Ilfov.

Întrucât reclamantul C. a ieşit în curte, însă a refuzat în continuare să permită accesul în imobil, faţă şi de împrejurarea că exista informaţia potrivit căreia în imobil se află şi doi copii minori s-a decis intrarea în imobil, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. b) din Constituţie.

La etajul clădirii a fost găsită A., în viaţă, fără a avea urme vizibile de violenţă, însă într-o vădită stare de confuzie şi cu o puternică halenă alcoolică, reclamanta refuzând orice contact cu personalul medical, declinând chiar şi un control sumar al tensiunii arteriale. Totodată, reprezentantul D.G.A.S.P.C. Ilfov a constatat că minorii, care se aflau într-o cameră vecină, nu prezintă semne ale vreunor abuzuri şi nu se impune luarea unei măsuri de protecţie.

În concluzie, în ordonanţă se reţine că, întrucât faptele reclamate în sesizarea iniţială nu există în materialitatea lor, urmează a fi dispusă clasarea cauzei.

La faţa locului au fost efectuate fotografii judiciare, precum şi înregistrări video, filmate cu telefonul mobil G. GT19300, IMEI 356979/05/452036/1, salvate în telefon în 4 foldere, de către agentul principal de poliţie H. din cadrul I.P.J. Ilfov - Poliţia oraşului Popeşti-Leordeni, astfel după cum reiese din procesul-verbal încheiat la data de 09.07.2014, înregistrat sub nr. x la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov .

Conform adresei nr. x din 11.07.2014, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înainte de clasarea dosarului penal, Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a fost sesizată cu privire la comiterea de către judecătorul C. a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 - manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu şi art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004 - folosirea funcţiei deţinute pentru obţinerea unui tratament favorabil din partea autorităţilor şi cu privire la săvârşirea de către judecătoarea A. a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în contextul incidentului care a avut loc la locuinţa acestora .

În cadrul cercetării disciplinare efectuate, astfel după cum reiese din referatul întocmit la data de 02.10.2014, Inspecţia judiciară, cu acordul agentului principal de poliţie H., a procedat la transferul digital al materialelor video înregistrate la data de 09.07.2014 cu telefonul mobil, în timpul intervenţiei de la imobilul proprietatea reclamanţilor; materialele video au fost înregistrate pe DVD marca I., cu seria constructivă X, inscripţionat pe suprafaţa discului cu menţiunea "Înregistrări Video 09.07.2014 IJ", care a fost predat inspectorilor judiciari .

Prin rezoluţia din data de 16 decembrie 2014, dată în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare, pârâta Inspecţia Judiciară, în calitate de titular al acţiunii disciplinare, în temeiul prevederilor art. 47 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată şi modificată, a admis sesizarea formulată de petentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a dispus exercitarea acţiunii disciplinare împotriva reclamanţilor, în susţinerea acţiunii disciplinare Inspecţia Judiciară înţelegând să se folosească, pe lângă probele cu martori şi înscrisuri, de mijloacele materiale de probă - suporturi DVD conţinând înregistrările video din data de 09.07.2014 .

La data de 24.03.2015 reclamanţii au solicitat pârâtei, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, să le fie comunicat dacă a fost transmisă notificarea prevăzută de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 către autoritatea de supraveghere, distrugerea înregistrărilor audio-video efectuate în locuinţa proprietatea lor din dosarul nr. x şi notificarea distrugerii şi a faptului că nu au dreptul de a le utiliza către Consiliul Superior al Magistraturii şi toţi destinatarii/terţii cărora le-au fost transmise aceste înregistrări .

Prin adresa nr. x din data de 21 aprilie 2015 a Inspecţiei Judiciare li s-a comunicat reclamanţilor faptul că prelucrarea datelor cu caracter personal care îi vizează nu impunea obţinerea consimţământului lor, prelucrarea datelor fiind efectuată în realizarea atribuţiilor conferite de lege Inspecţiei Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor.

În ceea ce priveşte transmiterea notificării, pârâta a invocat dispoziţiile art. 22 alin. (9) din Legea nr. 677/2001 şi art. 1 lit. d) din decizia nr. 23/26.03.2012 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Pârâta a mai comunicat că susţinerile referitoare la legalitatea obţinerii şi administrarea probei cu înregistrarea audio-video nu pot fi analizate în afara cadrului procesual reprezentat de soluţionarea acţiunii disciplinare de către secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi prin utilizarea altor mijloace decât cele procedurale, respectiv analiza efectuată de organul jurisdicţional competent asupra admisibilităţii probei în cadrul procesului disciplinar, specificându-se că urmează ca, în acest cadru procesual, să fie analizate, în măsura formulării, toate aspectele care ar atrage o pretinsă nelegalitate a probei, inclusiv din perspectiva unei eventuale încălcări a dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. S-a apreciat că, în condiţiile în care cauza se afla pe rolul secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, dreptul de opoziţie prevăzut de art. 15 din Legea nr. 677/2001 nu putea fi exercitat. S-a precizat că, potrivit textului de lege invocat, persoana vizată are dreptul de a se opune, în orice moment, din motive întemeiate şi legitime legate de situaţia sa particulară, ca date care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu excepţia cazurilor în care există dispoziţii legale contrare. Dreptul de opoziţie prevăzut de dispoziţiile legale anterior menţionate nu poate fi, aşadar, exercitat ca un mijloc de eludare a altor căi procedurale specifice. S-a precizat faptul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 49 alin. (7) din acelaşi act normativ, dispoziţiile ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ.

Împotriva acestui răspuns şi a refuzului pârâtei de distrugere a înregistrărilor video reclamanţii au formulat prezenta acţiune, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 677/2001.

3.3.3. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanţii A. şi C. cu privire la considerentele sentinţei, in temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ.

3.3.3.1. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greşitei interpretări şi aplicări la speţă a prevederilor art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, in analiza problemei de drept a necesităţii prelucrării datelor cu caracter personal, în sensul că era necesar consimţământul reclamanţilor.

Problema de drept dedusă judecăţii prin prezentul motiv de casare este aceea dacă situaţia reclamanţilor se încadra în ipoteza de excepţie art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, potrivit căruia "consimţământul persoanei vizate nu este cerut in cazul in care prelucrarea este necesară in vederea aducerii la îndeplinire a unor masuri (...) care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publica cu care este investit operatorul sau terţul căruia ii sunt dezvăluite datele".

Trebuie precizat, cu titlu preliminar, că prelucrarea avută în vedere în analiza acestui motiv de casare, este aceea făcută de pârâtă prin transmiterea înregistrării audio-video, odată cu dosarul disciplinar, către CSM, operatorul fiind pârâta Inspecţia Judiciară, iar terţul avut în vedere de text fiind Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanţa de fond a reţinut că, în principiu, operaţiunea de prelucrare a datelor cu caracter personal care îi privesc pe magistraţii cercetaţi disciplinar se înscrie în cadrul operaţiunilor necesare pentru realizarea atribuţiilor conferite de lege Inspecţiei Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004. A mai reţinut că CSM face parte din autoritatea judecătorească, iar pârâta Inspecţia Judiciară este o structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, exercitând, în consecinţă, prerogative de autoritate publică în realizarea atribuţiilor legale conferite în materia răspunderii disciplinare, invocându-se dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, ce conferă Consiliului Superior al Magistraturii rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, iar Inspecţiei Judiciare, atribuţiile de efectuare a cercetării disciplinare prealabile.

O prima critică adusă de recurenţi se referă la împrejurarea că prima instanţă nu ar fi făcut o analiză in concretu a aplicabilităţii excepţiei prevăzute de textul legal amintit şi a împrejurării dacă prelucrarea de date cu caracter personal efectuată în speţă era necesară realizării cercetării disciplinare, ci doar ar fi statuat cu titlu generic că "în principiu", o asemenea operaţiune se înscrie în cadrul operaţiunilor necesare pentru realizarea atribuţiilor conferite de lege Inspecţiei Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că nu poate fi reţinută, dincolo de cuprinderea sintagmei "în principiu", instanţa făcând o analiză concretă în speţă cu privire la aplicabilitatea textului art. 5 alin. (2) lit. d) din lege.

Mai departe, recurenţii-reclamanţi au susţinut dezlegarea greşită dată acestei chestiuni de drept, prin neanalizarea condiţiilor impuse de art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 677/2001, respectiv: daca exista o măsura pe care Inspecţia Judiciara trebuie sa o aducă la îndeplinire; daca aducerea la îndeplinire a acelei masuri nu se poate realiza decât prin prelucrarea datelor cu caracter personal, adică daca este îndeplinită condiţia necesităţii prelucrării.

Înalta Curte constată că ceea ce invocă recurenţii ca fiind omisiune de motivare reprezintă, de fapt, un reproş legat de nereţinerea argumentelor secundare invocate de reclamanţi; or, prima instanţă, îmbrăţişând o anumită soluţie, a analizat ideile esenţiale invocate de părţi (ce priveau strict aspectul dacă excepţia prevăzută de textul invocat era aplicabilă), nefiindu-i impusă cu stricteţe de C. proc. civ. obligaţia de a răspunde tuturor subargumentelor aduse de părţi.

Analizând aceste argumente subsidiare, Înalta Curte reţine că, în mod evident, nici cercetarea disciplinara şi nici judecata acţiunii disciplinare la CSM nu se putea realiza altfel decât prin prelucrarea de date cu caracter personal referitoare la magistraţii cercetaţi, prelucrare care este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor atât de către operator (cercetarea disciplinară), cât şi de către terţ (judecata acţunii disciplinare).

Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată in domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", iar alin. (3) prevede că "acţiunea disciplinară în cazul abaterilor săvârşite de un judecător se exercită de Inspecţia Judiciara, prin inspectorul judiciar, de ministrul justiţiei sau de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie". Conform dispoziţiilor alin. (6) al aceluiaşi articol, "în vederea exercitării acţiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare prealabile de către Inspecţia Judiciară".

Măsura în care această prelucrare era necesară are în vedere alte elemente decât analizarea caracterului probant sau neutil pentru soluţionarea acţiunii disciplinare şi nu se pot confunda cele două aspecte; de aceea, argumentele aduse de reclamanţi cu privire la faptul că cercetarea disciplinara se putea realiza şi prin administrarea probei cu martori, ceea ce făcea inutilă administrarea probei cu înregistrarea audio-video, depăşesc cadrul analizei referitoare la aplicabilitatea excepţiei de la art. 5 alin. (2) lit. d) din lege.

Astfel, pentru a verifica dacă prelucrarea era necesară in vederea aducerii la îndeplinire a unor masuri care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este investit operatorul sau terţul căruia ii sunt dezvăluite datele, în situaţia în care aceste date sunt cuprinse într-un mijloc material de probă, nu se analizează pertinenţa şi utilitatea probei ca atare, fiind suficient să se constate că materializarea acestei prelucrări într-un mijloc de probă reprezintă o măsură prin care se exercită prerogativele de autoritate publică.

Ca urmare, prelucrarea concretă de date cu caracter personal, constând transmiterea înregistrării audio-video către CSM, era necesara pentru îndeplinirea activităţii de cercetare disciplinară a Inspecţiei Judiciare şi a activităţii de judecată în materie disciplinară a CSM, nefiind necesar consimţământul prealabil al persoanelor vizate.

Astfel, se constată caracterul nefondat al motivului de recurs privind considerentele sentinţei, în sensul că era necesar consimţământul reclamanţilor.

3.3.3.2. Motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greşitei interpretări şi aplicări la speţă a prevederilor art. 22 alin. (1) şi 9 din Legea nr. 677/2001, a art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/2012 emisa de Autoritatea Naţională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, a art. 65, alin. (1) din Legea nr. 317/2004, a art. 133 din Constituţie, a Titlului III din Constituţie şi a art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, in ceea ce priveşte problema de drept a notificării autorităţii de supraveghere.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, "operatorul este obligat să notifice autorităţii de supraveghere, personal sau prin reprezentant, înainte de efectuarea oricărei prelucrări ori a oricărui ansamblu de prelucrări având acelaşi scop sau scopuri corelate".

Conform alin. (2) al acestui articol, "notificarea nu este necesară în cazul în care prelucrarea are ca unic scop ţinerea unui registru destinat prin lege informării publicului şi deschis spre consultare publicului în general sau oricărei persoane care probează un interes legitim, cu condiţia ca prelucrarea să se limiteze la datele strict necesare ţinerii registrului menţionat".

Conform alin. (9) al aceluiaşi articol:

"Autoritatea de supraveghere poate stabili şi alte situaţii în care notificarea nu este necesară, în afara celei prevăzute la alin. (2), sau situaţii în care notificarea se poate efectua într-o formă simplificată, precum şi conţinutul acesteia, numai în unul dintre următoarele cazuri:

a) atunci când, luând în considerare natura datelor destinate să fie prelucrate, prelucrarea nu poate afecta, cel puţin aparent, drepturile persoanelor vizate, cu condiţia să precizeze expres scopurile în care se poate face o asemenea prelucrare, datele sau categoriile de date care pot fi prelucrate, categoria sau categoriile de persoane vizate, destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele le pot fi dezvăluite şi perioada pentru care datele pot fi stocate;

b) atunci când prelucrarea se efectuează în condiţiile art. 7 alin. (2) lit. d)."

Autoritatea Naţională de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal a emis decizia nr. 23/2012, iar potrivit art. 1 lit. d) din decizie, notificarea nu este necesară, atunci când prelucrarea datelor cu caracter personal este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale legale, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de fond a reţinut incidenţa în cauză a art. 1 lit. d) din Decizia nr. 23/26 martie 2012 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 216/2 aprilie 2012, prin care se prevede că notificarea nu este necesară în cazul când prelucrarea datelor este efectuată de autoritatea judecătorească în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale legale.

Recurenţii-reclamanţi susţin că Inspecţia Judiciară nu a transmis nicio notificare către ANSDCP, nici înainte, nici după prelucrarea datelor lor personale şi că nu era incidentă în cauză niciuna din excepţiile permise de lege de la obligaţia de notificare (excepţia prevăzuta de art. 22 alin. (2) din lege sau excepţia prevăzuta de art. 22 alin. (9) din lege).

Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat, dar din alte considerente, legate de interpretarea coroborată a prevederilor art. 22 cu cele ale art. 24 din lege. Din prevederile legale menţionate, rezultă că notificarea avută în vedere de art. 22 din lege se referă la notificarea generică a activităţii de prelucrare a datelor cu caracter personal înainte de începerea oricărei prelucrări ca atare, iar nu la notificarea punctuală a fiecărei prelucrări de date cu caracter personal cu privire la fiecare persoană vizată în concret.

Astfel, art. 22 alin. (3) lit. c) se referă la descrierea categoriei sau a categoriilor de persoane vizate (deci, nu la persoanele vizate în concret) şi la descrierea datelor sau a categoriilor de date ce vor fi prelucrate; art. 22 alin. (3) lit. d) se referă la destinatarii sau categoriile de destinatari cărora se intenţionează să li se dezvăluie datele.

Art. 24 reglementează un registru de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal, notificate în conformitate cu prevederile art. 22 şi care va cuprinde toate informaţiile prevăzute la art. 22 alin. (3), iar în baza acestui registru, fiecare operator primeşte un număr de înregistrare ce trebuie menţionat pe orice act prin care datele sunt colectate, stocate sau dezvăluite.

Or, cât timp pârâta are deja un astfel de număr de înregistrare în registrul de evidenţă a prelucrărilor de date cu caracter personal (menţionat chiar pe actele procesuale depuse în prezenta cauză), înseamnă că notificarea reglementată de art. 22 a fost transmisă şi înregistrată la autoritatea de supraveghere.

Un argument în plus în sensul că ceea ce se notifică în baza art. 22 este activitatea de prelucrare ca atare, iar nu fiecare prelucrare în sine, este dat de prev. art. 22 alin. (4), care specifică faptul că "activităţile de prelucrare a datelor cu caracter personal, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi, vor fi notificate în vederea înregistrării în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Ca urmare, argumentele invocate de recurenţii-reclamanţi şi apărările recurentei-pârâte referitoare la încadrarea sau nu în excepţiile de la obligaţia de notificare conform art. 22 din lege nu mai prezintă relevanţă şi nu vor mai fi analizate de instanţa de recurs, constatându-se că notificarea avută în vedere de aceste prevederi legale a fost transmisă.

În concluzie, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in ceea ce priveşte problema de drept a notificării autorităţii de supraveghere, este nefondat.

3.3.3.3. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la greşita interpretare şi aplicare la speţă a prevederilor art. 44, 46, 73 şi 74 din Legea nr. 317/2004 şi neaplicarea art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei sale relevante, în sensul că ingerinţa în dreptul la viaţa privată al reclamanţilor nu era prevăzută de lege.

Prima instanţă a reţinut că ingerinţa in exerciţiul dreptului reclamanţilor la viaţa privată are o bază validă în dreptul intern, respectiv art. 44, 46, 73 şi 74 din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuţiile Inspecţiei Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, fiind satisfăcute exigenţele accesibilităţii şi previzibilităţii legii pentru persoanele vizate.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a analizat în mod corespunzător dispoziţiile legale incidente şi a constatat în mod corect că ingerinţa în exerciţiul dreptului reclamanţilor la viaţa privată a avut o bază legală în dreptul intern, fiind astfel satisfăcute exigenţele accesibilităţii şi previzibilităţii legii pentru persoanele vizate. Dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 317/2004 sunt cele mai elocvente în acest sens, stipulând în mod expres că inspectorii judiciari pot solicita conducătorilor instanţelor sau parchetelor orice informaţii, date, documente, sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare.

În ceea ce priveşte argumentul reclamanţilor, în sensul că o astfel de exprimare in termeni generali nu poate fi considerată ca reprezentând o normă clară şi precisă care prevede dreptul inspecţiei de a aduce atingere dreptului la viată privată şi de familie prin înregistrarea audio-video in interiorul locuinţei, instanţa de recurs constată că prin condiţia de a fi prevăzută de lege, trebuie înţeles dacă acţiunea care duce la prelucrarea de date cu caracter personal era permisă de lege, iar nu dacă încălcarea dreptului la viaţa privată sau de familie era permisă de lege. Astfel, pentru a se ajunge la concluzia că există o asemenea încălcare care să fie permisă de lege, trebuie analizate toate celelalte condiţii de la art. 8 din Convenţie şi să se constate îndeplinirea lor, în timp ce aceea de a fi prevăzută de lege reprezintă doar prima dintre acestea.

Respectarea sau nu a dispoziţiilor legale care reglementează obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familiala şi privată impune analiza celorlalte condiţii prev. de art. 8 din CEDO, însă aceasta nu poate înlătura concluzia că ingerinţa a fost prevăzută de legea specială care reglementează atribuţiile Inspecţiei Judiciare în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor.

Astfel, şi acest motiv de recurs privind considerentele primei instanţe, referitor la susţinerea că ingerinţa în dreptul la viaţa privată al reclamanţilor nu era prevăzută de lege, este nefondat.

3.3.3.4. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. in privinţa ultimei dezlegări, referitoare la scopul legitim al prelucrării realizate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, întrucât instanţa de fond a încălcat şi normele procedurale referitoare la principiul disponibilităţii, limitele investirii instanţei şi limitele judecării procesului (art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. şi art. 20 din C. proc. civ.)

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa ar fi depăşit limitele sesizării, prin analizarea scopului avut în vedere la data colectării datelor cu caracter personal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, instituţie care nu a fost chemata in judecata şi care deci nu este parte in prezentul proces, Înalta Curte constată că este nefondată.

În primul rând, invocarea motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. raportat la principiul disponibilităţii, trebuie să aibă în vedere chestiuni de drept material sau de drept procesual pe care instanţa de fond să le fi soluţionat, deşi nu au fost invocate de niciuna dintre părţi.

Or, interpretarea şi aplicarea normelor de drept invocate de către părţi necesita analiza amplă a scopului prelucrării datelor cu caracter personal, de la momentul colectării şi până la momentul efectuării prelucrării în litigiu. Analiza scopului avut în vedere la data colectării datelor cu caracter personal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov reprezenta o parte din raţionamentul juridic ce ducea la interpretarea şi aplicarea textelor legale incidente în cauză. Nu se contestă faptul că prelucrarea de date efectuată de parchet este distinctă şi ulterioară celei făcute de inspecţie, dar chiar legea impunea o asemenea analiză, faţă de prev. art. 4 alin. (1) lit. c) din lege (care stabileşte că datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie să fie adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate şi ulterior prelucrate) şi faţă de prev. art. 4 alin. (1) lit. e) din lege (care stabileşte că aceste date trebuie să fie stocate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate şi în care vor fi ulterior prelucrate; stocarea datelor pe o durată mai mare decât cea menţionată, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau ştiinţifică, se va face cu respectarea garanţiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementează aceste domenii, şi numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri). De asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că operatorii au obligaţia să respecte prevederile alin. (1) şi să asigure îndeplinirea acestor prevederi de către persoanele împuternicite.

Conform prev. art. 6 alin. (1) lit. b) din lege, la încheierea operaţiunilor de prelucrare, dacă persoana vizată nu şi-a dat în mod expres şi neechivoc consimţământul pentru o altă destinaţie sau pentru o prelucrare ulterioară, datele cu caracter personal vor fi transferate unui alt operator, cu condiţia ca operatorul iniţial să garanteze faptul că prelucrările ulterioare au scopuri similare celor în care s-a făcut prelucrarea iniţială. Alineatul 2 prevede că, în cazul operaţiunilor de prelucrare efectuate în condiţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) lit. c) sau d), în cadrul activităţilor descrise la art. 2 alin. (5), operatorul poate stoca datele cu caracter personal pe perioada necesară realizării scopurilor concrete urmărite, cu condiţia asigurării unor măsuri corespunzătoare de protejare a acestora, după care va proceda la distrugerea lor dacă nu sunt aplicabile prevederile legale privind păstrarea arhivelor.

Ca urmare, analiza scopului iniţial al colectării datelor comparativ cu scopul ulterior al prelucrării efectuate de către pârâtă era inclusă în analiza concretă a modului de aplicare de către pârâtă a dispoziţiilor legale incidente, iar nu o încălcare a principiului disponibilităţii, limitele investirii instanţei şi limitele judecării procesului (art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. şi art. 20 din C. proc. civ.). Pe de altă parte, această analiză a scopului prelucrării iniţiale este o dezlegare de drept dată de instanţa de fond, dezlegare a cărei necesitate a fost impusă, aşa cum s-a reţinut, de analiza concretă a modului de aplicare de către pârâtă a dispoziţiilor legale incidente.

3.3.3.5. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub aspectul dezlegării date problemei scopului legitim al colectării şi utilizării probei cu înregistrările audio-video.

Recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că dezlegarea în sensul că scopul iniţial al colectării şi utilizării datelor sub forma înregistrărilor audio-video a fost scopul legitim de prevenire, cercetare şi reprimare a infracţiunilor, nu a fost suficient motivată.

Înalta Curte constată că cerinţele motivării nu presupun o explicitare largă şi exhaustivă a tuturor raţiunilor ce au fost invocate de către părţi, ci este suficient şi, totodată, necesar, ca instanţa să indice raţionamentul esenţial logico-juridic ce a stat la baza respectivei dezlegări de drept. Or, în hotărârea recurată, prima instanţă a justificat concluzia la care a ajuns (în sensul că scopul iniţial al colectării şi utilizării datelor sub forma înregistrărilor audio-video a fost scopul legitim de prevenire, cercetare şi reprimare a infracţiunilor) cu argumentul că înregistrările au fost administrate ca probe in dosarul penal nr. x/2014

Faptul că această înregistrare a constituit probă în dosarul penal reiese din conţinutul adresei de la dosarul de fond, potrivit căreia a fost înaintat de către Inspectoratul de Poliţie al judeţului Ilfov către Parchetul de pe lână Tribunalul Ilfov pentru dosarul nr. x, un suport optic DVD conţinând imaginile video înregistrate cu telefonul mobil marca G., cu privire la evenimentul din 09.07.2014, petrecut la locuinţa F..

Astfel, considerând că sunt respectate cerinţele unei suficiente motivări, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs.

3.3.3.6. Motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul scopului iniţial al prelucrării datelor cu caracter personal de către parchet (greşita interpretare şi aplicare la speţă a prevederilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 195, art. 97 alin. (1) şi (2), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 3 alin. (3), art. 98, art. 100 alin. (1), art. 100 alin. (4) lit. a), art. 102 alin. (2) şi (3), art. 306 alin. (1), art. 306 alin. (3), art. 305 alin. (1) şi (2), art. 286 alin. (1) lit. a), art. 192, art. 138, art. 139-146 C. proc. pen.

Recurenţii au invocat faptul că dezlegarea data de instanţă cu privire la scopul colectării datelor de către parchet este eronată, cerând să fie înlocuită cu dezlegarea potrivit căreia ingerinţa parchetului, in modalitatea concretă in care a fost realizata, nici nu era prevăzuta de lege şi nici nu a urmărit un scop legitim (respectiv cel al prevenirii, cercetării şi reprimării a infracţiunilor).

Prima instanţă a reţinut că scopul pentru care datele cu caracter personal ale reclamanţilor au fost iniţial colectate şi utilizate sub forma înregistrărilor audio-video de către parchet a fost scopul legitim de prevenire, cercetare şi reprimare a infracţiunilor, înregistrările fiind administrate ca probe în dosarul penal nr. x/2014

În ceea ce priveşte condiţia de a fi prevăzută de lege, în esenţă recurenţii-reclamanţi aduc argumente care tind să dovedească fie nelegalitatea probei cu înregistrarea audio-video pentru vicii de formă (lipsa ordonanţei de începere a urmării penale; lipsa ordonanţei prin care procurorul sa dispună administrarea probei; legea procesual penala nu prevede ca înregistrarea audio-video poate reprezenta o "alta asemenea lucrare" ce se poate anexa la procesul-verbal de cercetare întocmit in condiţiile art. 195 alin. (1) C. proc. pen.), fie neutilitatea acestei probe în contextul probator al dosarului penal.

Or, nu intră în căderea instanţei de contencios administrativ, sesizată exclusiv cu potenţiale încălcări ale normelor privind protecţia datelor cu caracter personal, să verifice respectarea regulilor de procedură penală referitoare la admisibilitatea sau temeinicia probelor administrate în dosarul penal, fiind suficient pentru a se reţine îndeplinită condiţia faptul că aceste probe au fost administrate în cadrul unui dosar penal. Ca urmare, toate argumentele din cererea de recurs cu trimiteri la normele de procedură penală nu vor fi analizate în concret, depăşind relevanţa prezentului recurs.

În ceea ce priveşte condiţia ca ingerinţa concretă să fi urmărit un scop legitim, recurenţii au arătat, în esenţă, că ingerinţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, în modalitatea concreta in care s-a produs, nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de legea procesual penală, deoarece mijlocul de probă constând în înregistrarea audio-video putea fi administrat numai până când se constata inexistenţa infracţiunii de omor, adică imediat ce se constata ca persoana vătămata este in viaţă, iar continuarea filmării, după şi in afara câtorva cadre justificative, nu a mai avut absolut nicio legătură cu cauza penală.

Înalta Curte constată că, şi în ceea ce priveşte această susţinere, respectarea regulilor de procedură penală referitoare la admisibilitatea sau temeinicia probelor administrate în dosarul penal, nu intră în sfera de verificare a instanţei de contencios administrativ, chemată să verifice exclusiv dacă colectarea de date cu caracter personal făcută la momentul înregistrării audio-video a avut un scop legitim, în lumina contextului în care s-a realizat, respectiv în contextul unei sesizări penale cu privire la o posibilă infracţiune de omor. Or, raportat la acest context, se reţine caracterul legitim al acestei ingerinţe, raportat la aspectul că înregistrarea s-a produs în cadrul unui dosar penal. În mod similar, argumentele din cererea de recurs referitoare la inutilitatea continuării înregistrării sau la durata acesteia, argumente cu trimiteri la normele de procedură penală nu vor fi analizate în concret, depăşind relevanţa prezentului recurs.

3.3.3.7. Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., in sensul greşitei interpretări şi aplicări la speţă a prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 în modul de soluţionare a capătului 5 de cerere întemeiat pe aceste dispoziţii.

Recurenţii au criticat soluţia de respingere a capătului 5 de acţiune, având ca obiect obligarea paratei sa procedeze la retragerea actului prin care a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii sau către alţi destinatari/terti înregistrările audio-video, in temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001.

Conform prev. art. 17 alin. (1) din lege:

"Orice persoană are dreptul de a cere şi de a obţine:

a) retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice în privinţa sa, adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată prin mijloace automate, destinată să evalueze unele aspecte ale personalităţii sale, precum competenţa profesională, credibilitatea, comportamentul său ori alte asemenea aspecte;

b) reevaluarea oricărei alte decizii luate în privinţa sa, care o afectează în mod semnificativ, dacă decizia a fost adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date care întruneşte condiţiile prevăzute la lit. a".

Instanţa de fond a reţinut ca rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare şi de sesizare a CSM nu a fost adoptata exclusiv in baza înregistrărilor, ci şi a martorilor audiaţi.

Recurenţii au arătat că, deşi formal, in susţinerea rezoluţiei respective, Inspecţia Judiciara a invocat şi proba cu martori, precum şi unele înscrisuri, in realitate, rezoluţia s-a bazat exclusiv pe înregistrări, cel puţin in ceea ce o priveşte pe reclamanta A.; audierea martorilor a fost făcută doar în subsidiar, iar martorii audiaţi au interese contrare su stare de duşmănie faţă de reclamanţi. În esenţă, se invocă caracterul nelegal sau neutil al celorlalte probe, înregistrarea rămânând singurul mijloc de probă folosit de inspecţie.

Înalta Curte constată că nu intră în sarcina instanţei de contencios administrativ să verifice utilitatea celorlalte probe invocate de inspecţie în sprijinul rezoluţiei de trimitere în judecată a acţiunii disciplinare, ci doar dacă, în mod formal, actul invocat a fost întemeiat exclusiv pe prelucrarea de date cu caracter personal în discuţie.

Or, probele invocate de pârâtă în susţinerea acţiunii disciplinare sunt enumerate la paginile 61, 62 şi 63 din dosarul de fond (în cuprinsul rezoluţiei nr. x/2014 din 16 decembrie 2014), fiind în mod evident şi altele decât înregistrarea audio-video conţinând prelucrarea de date în litigiu.

Ca urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că reclamanţii nu au probat că pârâta a adoptat o altă decizie cu efecte juridice în afara rezoluţiei nr. x/2014 din 16 decembrie 2014 şi nici împrejurarea că o astfel de decizie sau Rezoluţia menţionată a fost adoptată exclusiv pe baza înregistrărilor audio-video din 9 iulie 2014; astfel după cum a reieşit din conţinutul rezoluţiei nr. x/2014, exercitarea acţiunii disciplinare a fost susţinută de Inspecţia Judiciară şi prin alte probe - cu martori şi înscrisuri.

Pe de altă parte, susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la starea de duşmănie, interesul contrar al martorilor cu cel al reclamanţilor sau alte interdicţii prevăzute de norma procesuală de audiere a martorilor, nu fac obiectul prezentei cauze, urmând a fi analizate în cadrul judecăţii acţiunii disciplinare.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul greşitei interpretări şi aplicări la speţă a prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 în modul de soluţionare a capătului 5 de cerere întemeiat pe aceste dispoziţii, este nefondat.

În concluzie, atât motivele de casare formulate de reclamanţi cu privire la considerentele sentinţei, cât şi motivele de casare formulate de reclamanţi cu privire la soluţie (încadrate la prev. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.), sunt nefondate.

3.3.4. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară

Recurenta a criticat reţinerea primei instanţe în sensul că nu era îndeplinită cerinţa impusă de art. 8 paragraful 2 din Convenţie, respectiv ca ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie să fie necesară, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Recurenta a invocat faptul că în mod greşit s-a raportat prima instanţă doar la condiţia referitoare la securitatea naţională, cât timp ingerinţa a fost necesară 1) pentru apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale şi, mai ales, 2) pentru protecţia moralei.

Înalta Curte constată că nu este întemeiată această critică, în ceea ce priveşte apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, preluarea ulterioară de către pârâtă, în scopul efectuării verificărilor prealabile în procedura de cercetare disciplinară a reclamanţilor, a acestor înregistrări audio-video, efectuate la data de 09.07.2014 de organele penale, nu mai corespunde scopului pentru care datele cu caracter personal au fost iniţial colectate şi utilizate, utilizarea lor în procedura cercetării disciplinare nefiind justificată potrivit art. 8 paragraful 2 din Convenţie, deoarece nu mai constituie o măsură necesară pentru apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, cu atât mai mult cu cât nu a fost reţinută săvârşirea unei infracţiuni de către reclamanţi.

Pe de altă parte, deşi s-ar putea reţine eventual o încadrare în trepte diferite de gravitate a unor fapte antisociale (infracţiune, contravenţie, abatere disciplinară), pretinsa infracţiune cu privire la care fusese sesizat organul penal nu avea nicio legătură cu pretinsele abateri disciplinare în dovedirea cărora era invocată înregistrarea.

În ceea ce priveşte scopul protecţiei moralei, Înalta Curte constată că acest scop nu a fost invocat nici în cadrul actului atacat cu prezenta acţiune în anulare, nici în întâmpinarea din faţa primei instanţe, fiind o susţinere nouă formulata direct în faţa instanţei de recurs. Or, conform prev. art. 478 alin. (2) şi (3) raportat la art. 494 din C. proc. civ., invocarea direct în recurs a justificării scopului prelucrării datelor cu caracter personal prin necesitatea protecţiei moralei, nu este permisă de regulile de procedură civilă, fiind o apărare nouă, nesupusă cenzurii de primă instanţă. ca urmare, toate argumentele din recurs ce tind spre a dovedi legătura cu abaterea disciplinară sunt nerelevante şi nu vor fi analizate.

Ca atare, este evident că, în măsura în care colectarea de date prin înregistrarea audio-video efectuată de parchet a avut ca scop prevenirea faptelor penale, prelucrarea făcută de inspecţie în scopul cercetării disciplinare depăşea scopul prevenirii faptelor penale, fiind făcută, astfel cum recurenta susţine prin chiar recursul său, în scopul dovedirii abaterilor disciplinare imputate reclamanţilor.

Or, din perspectiva dreptului comunitar implementat prin Legea nr. 677/2001, prin Directiva 95/46/CE din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, s-au statuat următoarele la punctul 28 din preambul:

"(28) întrucât orice prelucrare de date cu caracter personal trebuie să fie legală şi onestă faţă de persoanele vizate; întrucât, în special, datele trebuie să fie adecvate, pertinente şi neexcesive în ceea ce priveşte scopurile în care sunt prelucrate; întrucât scopurile trebuie să fie explicite şi legitime şi să fie determinate la data colectării datelor; întrucât scopurile prelucrării după colectare nu trebuie să fie incompatibile cu scopurile specificate iniţial."

Aceste prevederi ale Directivei au fost transpuse prin prev. art. 4 alin. (1) lit. c) din lege, potrivit cărora datele cu caracter personal destinate a face obiectul prelucrării trebuie să fie adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate şi ulterior prelucrate şi prin prev. art. 4 alin. (1) lit. e) din lege, potrivit cărora aceste date trebuie să fie stocate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate şi în care vor fi ulterior prelucrate.

De asemenea, conform prev. art. 6 alin. (1) lit. b) din lege, la încheierea operaţiunilor de prelucrare, dacă persoana vizată nu şi-a dat în mod expres şi neechivoc consimţământul pentru o altă destinaţie sau pentru o prelucrare ulterioară, datele cu caracter personal vor fi transferate unui alt operator, cu condiţia ca operatorul iniţial să garanteze faptul că prelucrările ulterioare au scopuri similare celor în care s-a făcut prelucrarea iniţială. Alineatul 2 prevede că, în cazul operaţiunilor de prelucrare efectuate în condiţiile prevăzute la art. 5 alin. (2) lit. c) sau d), în cadrul activităţilor descrise la art. 2 alin. (5), operatorul poate stoca datele cu caracter personal pe perioada necesară realizării scopurilor concrete urmărite, cu condiţia asigurării unor măsuri corespunzătoare de protejare a acestora, după care va proceda la distrugerea lor dacă nu sunt aplicabile prevederile legale privind păstrarea arhivelor.

Aceleaşi aspecte se reţin şi în cuprinsul Regulamentului (UE) 2016/679 din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE, care la art. 6 alin. (4) statuează următoarele:

"(4) În cazul în care prelucrarea în alt scop decât cel pentru care datele cu caracter personal au fost colectate nu se bazează pe consimţământul persoanei vizate sau pe dreptul Uniunii sau dreptul intern, care constituie o măsură necesară şi proporţională într-o societate democratică pentru a proteja obiectivele menţionate la articolul 23 alin. (1), operatorul, pentru a stabili dacă prelucrarea în alt scop este compatibilă cu scopul pentru care datele cu caracter personal au fost colectate iniţial, ia în considerare, printre altele:

(a) orice legătură dintre scopurile în care datele cu caracter personal au fost colectate şi scopurile prelucrării ulterioare preconizate;

(b) contextul în care datele cu caracter personal au fost colectate, în special în ceea ce priveşte relaţia dintre persoanele vizate şi operator;

(c) natura datelor cu caracter personal, în special în cazul prelucrării unor categorii speciale de date cu caracter personal, în conformitate cu articolul 9, sau în cazul în care sunt prelucrate date cu caracter personal referitoare la condamnări penale şi infracţiuni, în conformitate cu articolul 10;

(d) posibilele consecinţe asupra persoanelor vizate ale prelucrării ulterioare preconizate;

(e) existenţa unor garanţii adecvate, care pot include criptarea sau pseudonimizarea."

Or, în mod corect a reţinut prima instanţă, raportat la contextul specific în care aceste date au fost înregistrate şi la natura acestora - înregistrări efectuate în locuinţa reclamanţilor, cu filmarea lor - înregistrări cu caracter deosebit de personal, că a fost încălcat dreptul reclamanţilor la propria imagine, prevăzut de legislaţia naţională în art. 58 alin. (1) şi art. 73 din C. civ. şi dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi de familie, fara a justifica ingerinţa în sensul art. 8 din Convenţie, fiind vorba de o ingerinţa care nu poate fi considerata necesara într-o societate democratică.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că folosirea acestor date pentru soluţionarea unui dosar penal nu împiedică utilizarea lor şi într-o altă cauză, astfel încât aprecierea instanţei de fond că perioada necesară pentru scopurile pentru care acestea au fost înregistrate este depăşită, sunt neîntemeiate.

Înalta Curte constată că această susţinere a recurentei este nefondată; tocmai cerinţele specifice protecţiei datelor cu caracter personal impun (art. 5 alin. (3) din lege) obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi de a ocroti viaţa intimă, familială şi privată.

În cauză, înregistrările audio-video efectuate la data de 09.07.2014 în locuinţa reclamanţilor de organele de poliţie conţin informaţii cu privire la viaţa privată a reclamanţilor şi constituie, în mod evident, o ingerinţă în exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, implicit constituind o atare ingerinţă stocarea, consultarea şi utilizarea lor ulterioară, în cadrul cercetării disciplinare prealabile efectuate de pârâta Inspecţia Judiciară, ingerinţă care poate fi admisă numai în măsura în care îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 8 paragraful 2 din Convenţie.

Or, pentru argumentele expuse mai sus, că se constată că nu era îndeplinită cerinţa impusă de art. 8 paragraful 2 din Convenţie, respectiv ca ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie să fie necesară, cât timp scopul prelucrării efectuate de pârâtă depăşea scopul iniţial al colectării datelor de către parchet.

Astfel, toate motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă şi încadrate la prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

3.3.5. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru considerentele de mai sus, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. şi de recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

Respinge excepţia nulităţii recursului Inspecţiei Judiciare pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, excepţia nulităţii parţiale a recursului Inspecţiei Judiciare şi excepţia inadmisibilităţii parţiale a recursului Inspecţiei Judiciare, ca nefondate.

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. şi de recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară împotriva sentinţei nr. 36 din 15 februarie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosar nr. x, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2018.