Definition of "unidentified vehicle accident" in Road Victims Protection Fund regulations challenged as an ultra vires restriction of statutory liability

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal sub nr. unic x/2013, la data de 01.10.2013, reclamanta Regia De Transport Bucureşti R.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară, pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa, să anuleze prevederile tezei finale a art. 3 (2) din Normele privind Fondul de protecţie a victimelor străzii puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113127/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733/28.08.2006, prevederi prin care este definit accidentul de autovehicul cu autor neidentificat; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în suma de 50,00 RON.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 759 din data de 06.03.2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă De Transport Bucureşti R.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară, a anulat art. 3 alin. (2) ultima teză din Norma privind Fondul de protecţie a victimelor străzii pusă în aplicare prin Ordinul nr. 113.127/16.08.2006 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, obligând pârâta la 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

In drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că Normele puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui C.S.A. nr. 113.127/2006, cu modificările şi completările ulterioare, au fost emise în aplicarea Legii nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în limitele competentei instituite prin actul de nivel superior şi fără a contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia.

Astfel, obligaţia de înfiinţare a F.P.V.S., ca organism de compensare, a fost stabilită de art. 1 pct. 4 paragraful 1 din a doua Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule nr. 84/5/CEE, care prevedea că fiecare stat membru înfiinţează sau autorizează un organism a cărui misiune este de a compensa, cel puţin în limitele obligaţiei de asigurare, pagubele materiale sau corporale provocate de un vehicul neidentificat sau pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare...".

De asemenea, art. 1 pct. 4 paragraful 4 din directivă, prevedea că "Statele membre pot limita sau exclude plata compensaţiei de către acest organism în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neidentificat."

Transpunerea respectivelor reglementări în legislaţia naţională s-a realizat prin Legea nr. 113/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 201/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000, prin introducerea art. 25' în cuprinsul Legii nr. 32/2000 cu modificările şi completările ulterioare, care cuprindea inclusiv următoarele prevederi:

Art. 251 alin. (1) - "Toţi asigurătorii autorizaţi să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (clasa 10 de la lit. B din anexa nr. 1, cu excepţia răspunderii civile a transportatorului) trebuie să constituie Fondul de protecţie a victimelor străzii, denumit în continuare Fond'.

Art. 251 alin. (19) - "Modul de constituire, de utilizare şi de plasament al sumelor băneşti la dispoziţia Fondului, precum şi persoanele îndreptăţite a fi despăgubite se stabilesc prin norme emise în aplicarea prezentei legi de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor".

Drept urmare, din interpretarea prevederilor art. 1 pct. 4 paragraful 4 din a doua Directivă a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule nr. 84/5/CEE, şi ale art. 251 alin. (19) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă cu claritate faptul că C.S.A. avea obligaţia ca prin normele elaborate să stabilească modul de utilizare al sumelor băneşti la dispoziţia F.P.V.S., precum şi persoanele îndreptăţite a fi despăgubite, inclusiv prin excluderea de plată a unor compensaţii în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neidentificat.

Astfel, au fost elaborate Normele puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui C.S.A. .113127/2006, cu modificările şi completările ulterioare, care prevedea la art. 3 alin. (2) teza a doua următoarele:

"Accidentul de autovehicul cu autor neidentificat este accidentul în care autovehiculul agresor a trat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit cui accidentului."

Prin urmare, prin actul normativ de rang superior, respectiv Legea nr. 32/2000, s-a stabilit obligaţia autorităţii de reglementare din domeniul asigurărilor, să emită Norma prin care să stabilească modul de utilizare al sumelor băneşti la dispoziţia F.P.V.S., precum şi persoanele îndreptăţite fi despăgubite, inclusiv prin excluderea de la plată a unor compensaţii în cazul unor pagube materiale invocate de un vehicul neidentificat, dacă nu a existat contact material.

În consecinţă, la elaborarea Normelor puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui C.S.A. nr. 113.127/2006, cu modificările şi completările ulterioare au fost respectate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, întrucât ne aflăm într-o situaţie de delegare legislativă în care autoritatea legiuitoare a conferit autorităţii de reglementare din domeniul asigurărilor (C.S.A., la momentul respectiv) abilitarea legală pentru a stabili printr-un act administrativ cu caracter normativ (Norme) sfera de cuprindere a persoanelor îndreptăţite a despăgubite.

Împrejurarea că Directiva Europeană nr. 84/5/CE face referire la faptul că "statele membre" pot limita sau exclude plata compensaţiei de către FPVS nu poate avea semnificaţia oferită de instanţa de fond, în sensul că această excludere ar fi trebui realizată doar în cuprinsul actului normativ de nivel superior (lege).

2. Procedura de soluţionare a recursului

2.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 16.01.2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din data de 26.04.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

2.2 Cu privire la fondul recursului. Soluţia instanţei de recurs.

2.2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Analizând motivele de recurs invocate de reclamant şi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată ca este nefondat recursul.

Criticile formulate de recurentă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, critica referitoare la nemotivarea hotărârii recurate nefiind fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde "…motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei cerinţe are valoare de principiu şi se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO.

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a aprecia că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al cererilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa.

Analizând considerentele sentinţei recurate, instanţa de control judiciar constată, contrar susţinerilor recurentei, că judecătorul fondului a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor părţilor, exprimând pe larg motivele pentru care a admis, respectiv cele pentru care a înlăturat cererile părţilor, astfel că acest motiv de recurs, este nefondat.

Argumentele dezvoltate în cererea de recurs reiau, în esenţă, apărările expuse de pârâta-recurentă în întâmpinare, instanţa de fond pronunţându-se în mod corect cu privire la toate aceste aspecte.

Examinând legalitatea sentinţei prin prisma motivului de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de recurentă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat nici sub acest aspect.

În conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din Noul C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Curtea de apel a admis acţiunea, considerând că actul administrativ cu caracter normativ contestat are un evident caracter vătămător pentru reclamanta .

Soluţia de admitere a acţiunii este corectă.

Înalta Curte constată din examinarea actelor aflate la dosar, că reclamanta a solicitat anularea prevederilor tezei finale a art. 3 (2) din Normele privind Fondul de protecţie a victimelor străzii puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 113127/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733/28.08.2006, prevederi prin care este definit accidentul de autovehicul cu autor neidentificat.

Înalta Curte constată că Legea nr. 32/2000, prin art. 25 1alin. (10), stabileşte la lit. b) că Fondul se constituie in scopul: de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, daca: autovehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate ca, in conformitate cu prevederile legale in vigoare, proprietarul acestuia avea obligaţia sa încheie o astfel de asigurare;

Prin ordinul în discuţie, respectiv prin art. 3 alin. (2) din Normele privind Fondul de protecţie a victimelor străzii puse în aplicare prin Ordinul nr. 113127/2006 emis de Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, s-a stipulat că "accidentul de autovehicul cu autor neidentificat este accidentul în care autovehiculul agresor a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit locul accidentului".

Contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că prima instanţă a reţinut în mod judicios faptul că ordinul restrânge fără vreun temei sfera de aplicare a legii care în art. 25 alin. (1) lit. b) cuprindea orice autovehicul care a provocat accidentul şi a rămas neidentificat sau nu era asigurat, şi nu doar autovehiculul care a intrat în coliziune directă cu persoana accidentată sau cu bunul pe care l-a avariat, după care a părăsit locul accidentului, întrucât într-adevăr, este frecventă sau cel puţin posibilă situaţia în care un autovehicul rămas neidentificat provoacă accidentul în mod indirect, prin crearea unei stări de pericol iminent, din cauza căreia un alt autovehicul intră în coliziune directă cu persoana sau cu bunul, fără a se putea reţine culpa şoferului acestuia.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora la elaborarea Normelor puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui C.S.A. nr. 113.127/2006, cu modificările şi completările ulterioare, au fost respectate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pe motiv că ne aflăm într-o situaţie de delegare legislativă în care autoritatea legiuitoare a conferit autorităţii de reglementare din domeniul asigurărilor (C.S.A., la momentul respectiv) abilitarea legală pentru a stabili printr-un act administrativ cu caracter normativ (Norme) sfera de cuprindere a persoanelor îndreptăţite a despăgubite.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabilesc că "actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă", or în speţă este evident că la emiterea actului normativ atacat, dat în aplicarea unei legi, limitele art. 251 alin. (10) din Legea nr. 32/2000 nu au fost respectate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în speţă este evident faptul că prin dispoziţiile criticate se restrânge printr-un act normativ cu rang inferior, răspunderea instituită de actul normativ de rang superior, instanţa de fond stabilind în mod corect că dispoziţiile Directivei Europene nr. 84/5/CE referitoare la "statele membre" care pot limita sau exclude plata compensaţiei de către FPVS pot fi puse în aplicare doar prin elaborarea unui act normativ de nivel superior (lege).

În fine, aspectele învederate de recurenta-pârâtă privind lipsa de interes a acţiunii sunt nefondate, având în vedere că până la ieşirea din vigoare, dispoziţiile criticate au produs efecte ce afectează interesul unei persoane, reclamanta

În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

4.2.2. Soluţia instanţei de recurs.

În conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei nr. 759 din 6 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2017.