Challenging a supervisory fine for IFRS reporting failures: primacy of specific insurance law over general contraventions ordinance and sufficiency of administrative motivation
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the financial supervisory authority, quashed the first-instance judgment, and rejected the claim of the significant person (Vice President of the Supervisory Council) as unfounded, thereby upholding the administrative sanction of a 5,000 RON fine. The dispute concerned a challenge to an administrative decision sanctioning the individual for failing to ensure the preparation and submission of IFRS-compliant annual financial statements and accompanying notes for an insurance company, as mandated by a prior regulatory decision aimed at implementing Solvency II requirements. The decisive legal basis established that the specialized Insurance Law (Law no. 32/2000) derogates from the general Contraventions Ordinance (Ordinance no. 2/2001), meaning the administrative decision was legally valid without the specific procedural mentions required for a contravention protocol; furthermore, the court determined that the failure to meet the continuous obligation constituted a contravention, and the fine was proportionate given the individual's statutory responsibility to ensure the correct application of IFRS standards for the insurance market's stability.
Legislator headnote
AI generatedart. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 493 alin. (4) din C. proc. civ, art. 493 alin. (7) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ; Challenging a supervisory fine for IFRS reporting failures: primacy of specific insurance law over general contraventions ordinance and sufficiency of administrative motivation: The dispute concerned a challenge to an administrative decision sanctioning the individual for failing to ensure the preparation and submission of IFRS-compliant annual financial statements and accompanying notes for an insurance company, as mandated by a prior regulatory decision aimed at implementing Solvency II requirements. The decisive legal basis established that the specialized Insurance Law (Law no. 32/2000) derogates from the general Contraventions Ordinance (Ordinance no. 2/2001), meaning the administrative decision was legally valid without the specific procedural mentions required for a contravention protocol; furthermore, the court determined that the failure to meet the continuous obligation constituted a contravention, and the fine was proportionate given the individual's statutory responsibility to ensure the correct application of IFRS standards for the insurance market's stability.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for the verdict, cited as the legal basis for admitting the appeal, quashing the lower court decision, and re-judging the case to reject the claim.
Procedural rule cited in the dispositive as the basis for the final decision rendered in the course of appeal.
Full text
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 794 din data de 26.09.2013 a Autorităţii de Supraveghere Financiara comunicata la sediul societăţii B. S.A. la data de 27.09.2013 prin adresa de înaintare nr. x din data de 26.09.2013 prin care a fost sancţionat cu amenda în cuantum de 5.000 RON în calitate de persoana semnificativa/Vicepreşedinte al Consiliului de Supraveghere al Societăţii B. S.A.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 942 din 21.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis, în parte, cererea modificată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară şi s-a dispus înlocuirea sancţiunii cu amendă cu sancţiunea avertismentului.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 942 din 21.03.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată, în esenţă, pentru următoarele motive:
Referitor la faptul că "Decizia nr. 316/05.06.2012 a stabilit un număr limitat de societăţi de asigurare ce activează pe piaţa asigurărilor după criterii stabilite de Consiliul C.S.A. şi care nu au fost comunicate să întocmească în scop informativ, un al doilea set de situaţii financiare anuale individuale în conformitate cu IFRS, se arată că:
Cele 10 societăţi de asigurare au fost selectate în funcţie de volumul primelor de asigurare realizat la finele exerciţiului anului 2011.
În ceea ce priveşte Societatea B. S.A., atât în anul 2011 cât şi în anul 2012, aceasta a realizat cel mai mare volum de prime brute încasate din valoarea totală înregistrată pe piaţa din România, astfel cum rezultă din Rapoartele asupra pieţei de asigurări depuse la dosarul cauzei.
De asemenea, Societatea B. S.A. are o activitate compozită, în sensul prevederilor art. 2 lit. B pct. 541 din Legea nr. 32/2000, adică practică atât asigurări generale cât şi activităţi de …, şi de asemenea practică şi asigurări obligatorii (RCA, PAD) în sensul art. 3 din Legea nr. 136/1995.
Acţiunile Societăţii B. S.A. erau admise la tranzacţionare pe piaţa Rasdaq. În ceea ce priveşte dispersia, Societatea B. S.A. era singura societate autorizată să desfăşoare activitate pe teritoriul unui alt stat în baza dreptului de stabilire.
Prin urmare se poate aprecia că atât din perspectiva complexităţii portofoliului de produse de asigurare practicat, cât şi din perspectiva volumului de activitate, rezultă cu claritate că impactul aplicării IFRS de către societatea B. S.A., era esenţială.
În ceea ce priveşte "comunicarea" acestor criterii, nu se indică în cuprinsul sentinţei cui ar trebui comunicate şi în ce temei, aspect raportat la care sentinţa este nelegală întrucât cuprinde motive străine de natura pricinii.
Referitor la faptul că "Masurile impuse prin decizie au caracter de informare a C.S.A. şi a acţionarilor societăţii şi nu au legătură cu activitatea curentă a societăţii se arată: Cerinţa de întocmire a raportărilor în conformitate cu IFRS, s-a făcut în cadrul procesului obligatoriu de implementare cerinţelor de solvabilitate, în conformitate cu cerinţele Directivei 2009/138/EC privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II), pentru a putea identifica dificultăţile întâmpinate de societăţi în ist proces precum şi necesităţile de reglementare (C.S.A./A.S.F. având atribuţii de reglementare a entităţilor piaţa asigurărilor).
Prin urmare, ele au fost solicitate în scop informativ, însă în vederea adaptării cadrului legislativ, inclusiv a prevederilor Codul fiscal.
Arătă totodată că asigurătorii au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit ]ii contabilităţii nr. 82/1991, Legii nr. 32/2000 şi normelor emise în aplicarea acesteia.
Prin urmare elaborarea situaţiilor financiare anuale, este o obligaţie legală a societăţii, şi se poate aprecia că face parte din activitatea curentă a societăţii. Dincolo de aceste considerente, aprecierile instanţei nu sunt de natură a susţine vreun motiv de egalitate a actului administrativ contestat.
Referitor la faptul că "La momentul emiterii deciziei toate documentele solicitate de A.S.F. au fost transmise şi înregistrate la instituţia de supraveghere", arătă că aspectele reţinute de instanţa de fond sunt în concordanţă cu situaţia de fapt astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Situaţiile financiare anuale individuale în conformitate cu IFRS aferente anului 2012 şi nici Nota în care fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil, auditate, nu au fost transmise la autoritatea de supraveghere şi nu au fost publicate pe pagina proprie de internet a societăţii de asigurare, nici în termen de 6 ii de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012 (30.06.2013), nici ulterior la termenele comunicate de asigurator şi nici până la data la care Consiliul a dispus aplicarea sancţiunii (11.09.2013).
Soldurile de închidere ale anului 2011/soldurile de deschidere ale anului 2012 au fost transmise prin adresa Societăţii B. S.A. nr. x/14.06.2013, înregistrată la A.S.F. cu nr. x/18.06.2013, (înscrisurile depuse de A.S.F. la dosarul de fond).
Prin adresa Societăţii B. S.A. nr. x/25.07.2013 înregistrată ia A.S.F. cu x/29.07.2013, se arată că "nu a reuşit să se încadreze în termenele ." stabilite prin decizie şi a comunicat o "strategie privind implementarea IFRS" (înscrisurile depuse de A.S.F. - pag. 30-34), în care arată i, deşi termenul stabilit prin Decizia C.S.A. nr. 316/2012 era 30.06.2012:
- Notă în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil va fi finalizată până la data de 31.08.2013,
- Situaţiile financiare aferente anului 2012 conform IFRS vor fi finalizate până la 31.10.2013.
Ulterior depunerii cererii de chemare în judecată (28.10.2013), prin adresa Societăţii B. S.A. nr. x/31.10.2013, înregistrată la A.S.F. cu nr. x/06.11.2013, au fost transmise Situaţiile financiare individuale preliminare pentru exerciţiul financiar 2012 în conformitate cu IFRS.
Referitor la faptul că sancţiunea cu amendă în cuantum de 5.000 RON "este o măsură sancţionatorie clar disproporţionată cu presupusele fapte reţinute", arătă următoarele: Legea nr. 32/2000 reprezintă un act normativ cu caracter special şi derogatoriu, în raport de norma generală reprezentată de O.G. nr. 2/2001. în acest sens s-a pronunţat în mod constant şi unitar instanţa de contencios administrativ.
Pe de altă parte, nici chiar norma generală nu prevede obligativitatea aplicării graduale a sancţiunilor contravenţionale, ci are în vedere individualizarea sancţiunii în funcţie de circumstanţele reale şi personale ale aptei, principiul proporţionalităţii presupunând individualizarea sancţiunii şi în funcţie de gradul de pericol social al faptei.
Având în vedere competentele, atribuţiile, rolul şi responsabilităţile d-lui A., astfel cum sunt ele reglementate, în cuprinsul Deciziei C.S.A. nr. 316/05.06.2012, s-a menţionat la pct. 5 următoarele: Consiliul de supraveghere, directoratul societăţii şi conducătorul compartimentului economico - financiar trebuie să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situaţiilor financiare.
În acest sens, persoanele semnificative, inclusiv reclamantul, aveau obligaţia să asigure: Elaborarea strategiilor proprii pentru implementarea IFRS, aprobate în mod corespunzător, care să cuprindă acţiuni şi măsuri concrete, responsabilităţile concrete delegate persoanelor nominalizate din conducerea operativă şi executivă, politicile contabile, monografiile contabile; Adaptarea procedurilor/normelor interne şi a programelor informatice în vederea asigurării conformităţii informaţiilor contabile şi financiare cu cerinţele IFRS;
Exactitatea şi realitatea datelor care sunt prelucrate, respectiv înscrise în situaţiile financiare anuale; Transmiterea către C.S.A. a propriilor strategii până la data de 31.08.2012, şi informarea trimestrială cu privire la realizarea acesteia.
Prin urmare, faptul că dl. A. a arătat prin cererea de chemare în judecată formulată, că, responsabilitatea urmăririi, întocmirii şi transmiterii documentaţiei' conform Deciziei C.S.A. nr. 316/05.06.2012 aparţine conducerii executive, nu este de natură a înlătura răspunderea acestuia stabilită prin reglementările legale menţionate.
4. Procedura de soluţionare a recursului
4.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din 18 decembrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.
Prin încheierea din 18 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.
II. Soluţia instanţei de recurs Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat.
Hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele sentinţei regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată, reţinându-se că obligaţia instanţei de judecată este aceea de a analiza criticile formulate, iar nu de a răspunde fiecărui argument invocat în susţinerea acestor critici.
De asemenea, hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, judecătorul fondului prezentând argumentele care l-au determinat să admită cererea în anulare a actului administrativ, în raport de susţinerile părţilor şi de prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Criticile formulate de pârâtă, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt întemeiate.
Instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, sunt respectate cerinţele potrivit cărora motivarea actului administrativ trebuie să justifice adoptarea acestuia şi să dea posibilitatea destinatarului de a-l contesta, precum şi instanţei de judecată de a exercita controlul de legalitate în privinţa actului respectiv.
Controlul judiciar declanşat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 794/26.09.2013 prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară a procedat la sancţionarea contravenţională a recurentului, în calitate de persoană semnificativă - vicepreşedinte al consiliului de supraveghere al Societăţii B. S.A., cu amendă în sumă de 5.000 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 39 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru săvârşirea contravenţiilor reglementate de art. 39 alin. (2) lit. a), c) şi d) din acelaşi act normativ.
Prima instanţă a admis acţiunea, apreciind că autoritatea emitentă a actului administrativ contestat nu şi-a motivat în fapt şi în drept măsura adoptată, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii sale, fiind vorba despre o manifestare de voinţă arbitrară, ce contravine dispoziţiilor art. 6 CEDO.
În dezacord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său în consideră justificat.
Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.
Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului.
Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.
Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.
O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.
În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că actul dedus judecăţii este corespunzător motivat, în condiţiile în care emitentul său a făcut referire la referatul de constatare întocmit ca urmare a controlului efectuat la Societatea B. S.A., la scopul care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 316/05.06.2012 şi la obligaţiile stabilite prin această decizie care nu au fost respectate.
În concret, s-au precizat următoarele aspecte:
- "În vederea asigurării premiselor implementării IFRS ca bază unică de raportare contabilă pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale individuale de către societăţile de asigurare, prin Decizia nr. 316/05.06.2012 au fost stabilite mai multe măsuri;
- Potrivit pct. 1 din Decizia nr. 316/05.06.2012, începând cu exerciţiul financiar aferent anului 2012, societatea avea obligaţia de a asigura întocmirea în scop informativ a unui set de situaţii financiare anuale individuale, în conformitate cu IFRS aferente anului 2012 şi de a transmite aceste situaţii financiare la autoritatea de supraveghere, în termen de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012;
- Potrivit pct. 3 şi 4 din Decizia nr. 316/05.06.2012, situaţiile financiare individuale IFRS aferente anului 2012 trebuiau însoţite de o Notă în care să fie reflectate diferenţele dintre tratamentul contabil conform reglementarilor contabile conforme cu directivele europene şi tratamentul contabil prevăzut de IFRS, pentru fiecare element din structura acestora, auditate şi publicate pe pagina proprie de internet."
De asemenea, în cuprinsul deciziei analizate s-a subliniat faptul că, prin nerespectarea obligaţiilor instituite prin Decizia nr. 316/05.06.2012, au fost încălcate prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, instanţa de control judiciar reţine faptul că în actul administrativ analizat a fost indicată dispoziţia legală prin care este reglementată contravenţia: "fapta constituie contravenţie, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) lit. a),b,c şi d din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare", precum şi norma prin care este reglementată sancţiunea aplicată, respectiv art. 39 alin. (3) lit. c) din legea aflată discuţie.
Aşadar, din cel anterior prezentate, rezultă în mod indubitabil că fapta contravenţională reţinută în decizia dedusă judecăţii constă în nerespectarea de către Societatea B. S.A. a obligaţiei de a întocmi şi comunica situaţiile menţionate prin Decizia nr. 316/05.06.2012, a cărei răspundere revine şi intimatului, în calitate de persoană semnificativă - vicepreşedinte al consiliului de supraveghere al societăţii.
În ceea ce priveşte data săvârşirii faptei contravenţionale, Înalta Curte reţine că aceasta are un caracter continuu, respectiv că durează în timp până la momentul executării obligaţiilor. Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar constată că fapta contravenţională analizată este săvârşită în mod continuu, de la momentul la care obligaţia instituită prin Decizia nr. 316/05.06.2012 trebuia adusă la îndeplinire - şi anume, la expirarea termenului de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012, respectiv data de 30.06.2013 - şi până la momentul executării obligaţiilor. Din acest motiv, în cuprinsul deciziei contestate în cauză nu este menţionată o dată calendaristică de comitere a faptei contravenţionale.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că decizia a cărei anulare se solicită îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 8 alin. (2) lit. k1 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 7 din Ordinul CSA nr. 113.116/2006, fiind motivată în mod corespunzător în fapt şi în drept.
Procedând în continuare, la analiza motivelor de nelegalitate ale Deciziei nr. 794/26.09.2013, formulate prin acţiunea dedusă judecăţii, se reţine că motivul de nulitate al deciziei de sancţionare vizând nerespectarea prevederilor art. 17 din O.G. nr. 2/2001, nu poate fi primit.
Instanţa de control judiciar constată că Legea nr. 32/2000 este un act normativ cu caracter special în materia activităţii de asigurare şi de supraveghere a asigurărilor, care derogă de la dispoziţiile generale din materia contravenţiilor, reglementate de O.G. nr. 2/2001.
Conform art. 8 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Autoritatea de Supraveghere Financiară emite decizii prin care constată şi aplică sancţiuni, iar art. 8 alin. (2) lit. k1 din aceeaşi lege, precum şi art. 7 din Ordinul CSA nr. 113118/2006, prevăd că deciziile de sancţionare vor cuprinde justificarea legală a aplicării sancţiunii şi vor fi comunicate persoanelor fizice sau juridice împotriva cărora s-a dispus sancţiunea.
De asemenea, potrivit art. 42 alin. (3) din Legea nr. 32/2000, în caz de conflict între dispoziţiile prezentei legi şi prevederile conţinute în alte acte normative, se aplică dispoziţiile acestei legi.
Prin urmare, actul administrativ prin care se constată contravenţia în materia asigurărilor şi se aplică sancţiunea este decizia emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, care trebuie să conţină menţiunile obligatorii prevăzute de legea specială, iar nu menţiunile specifice procesului-verbal de contravenţie al cărui conţinut este reglementat de O.G. nr. 2/2001.
În consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile intimatului-reclamant referitoare la încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001, sub aspectul neindicării faptei cu caracter contravenţional pretins săvârşită şi a datei comiterii acesteia, în speţă fiind incidente prevederile Legii nr. 32/2000 şi nu cele ale art. 17 din O.G. nr. 2/2001.
De altfel, după cum s-a arătat anterior, în cuprinsul Deciziei nr. 794/26.09.2013 este menţionată fapta contravenţională reţinută în sarcina reclamantului, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor stabilite la pct. 1, 3 şi 4 din Decizia nr. 316/05.06.2012, fiind indicate în concret obligaţiile instituite prin această decizie şi care nu au fost executate.
În ceea ce priveşte data săvârşirii contravenţiei, aceasta este reprezentată de data expirării termenului la care obligaţiile stabilite prin Decizia nr. 316/05.06.2012 trebuiau aduse la îndeplinire, respectiv 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar al anului 2012, până la momentul executării obligaţiilor.
Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate şi criticile reclamantului care vizează temeinicia deciziei de sancţionare, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. A pct. 11 din Legea nr. 32/2000, în calitate de persoană semnificativă/vicepreşedinte al consiliului de supraveghere la Societatea B. S.A., intimatul avea atribuţii şi competenţe specifice stabilite prin actele normative cu caracter special, care reglementează activitatea de asigurare.
În acest sens, se reţin dispoziţiile pct. 5 din Decizia nr. 316/05.06.2012, conform cărora Consiliul de supraveghere, directoratul societăţii de asigurare şi conducătorul compartimentului economico-financiar trebuie să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situaţiilor financiare.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, potrivit căreia prin decizia contestată a fost încălcat principiul răspunderii contravenţionale personale, instanţa de control judiciar apreciază că acest considerent este neîntemeiat, întrucât emiterea deciziilor de sancţionare pentru toate persoanele care aveau obligaţia de a îndeplini măsurile dispuse prin Decizia nr. 316/05.06.2012, nu echivalează cu angajarea răspunderii contravenţionale cu caracter colectiv.
În ceea ce priveşte solicitarea formulată în subsidiar de către reclamant, vizând înlocuirea sancţiunii cu amendă, aplicată prin decizia atacată, cu sancţiunea avertismentului, se reţine că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 2/2001, având în vedere că modalitatea de individualizare a sancţiunilor aplicate persoanelor semnificative din cadrul societăţilor de asigurare este reglementată de Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi de Ordinul CSA nr. 113118/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind gradualizarea măsurilor sancţionatorii.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin ordinul menţionat, măsurile sancţionatorii se vor aplica fie gradual, fie direct, ţinându-se seama de unul sau mai multe elemente, şi anume, interesul asiguraţilor, urmarea produsă asupra stabilităţii activităţii de asigurare, categoriile de asigurări practicate, gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, circumstanţele reale şi personale ale săvârşirii acesteia, alte considerente de oportunitate, evaluări şi analize calitative.
În speţă, aceste criterii legale au fost avute în vedere la stabilirea amenzii contravenţionale în cuantum de 5.000 RON, prin prisma obligaţiilor instituite prin Decizia nr. 316/05.06.2012, a căror respectare interesa buna funcţionare a întregii pieţe de asigurări din România, precum şi a funcţiei de conducere deţinute de către intimat în cadrul societăţii de asigurare, motiv pentru care, nu se justifică înlocuirea sancţiunii amenzii cu sancţiunea avertismentului.
În ceea ce priveşte circumstanţele reale şi personale, se reţine că potrivit pct. 5 din Decizia nr. 316/05.06.2012, persoanele semnificative, inclusiv intimatul-reclamant, au obligaţia să asigure măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a IFRS pentru întocmirea situaţiilor financiare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că prin decizia atacată în mod legal şi temeinic s-a decis sancţionarea intimatului-reclamant, reţinându-se că nu au fost respectate obligaţiile impuse în sarcina Societăţii B. S.A. prin Decizia nr. 316/05.06.2012.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, casarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Sectorul Asigurărilor - Reasigurărilor împotriva sentinţei nr. 942 din 21 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea ca nefondată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2017.