Constitutional review refusal upheld; abuse-of-rights exception references barred as inadmissible, costs awarded.

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 268 din data de 21 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, printre altele, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 alin. (1) teza I C. proc. pen.

Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 alin. (1) teza I C. proc. pen. a formulat recurs condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 10.06.2019, sub nr. x/2019.

La termenul din data de 16 octombrie 2019, recurentul a formulat cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010.

Examinând cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:

Astfel, cu privire la prima cerere vizând dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, se reţine că această excepţie a fost formulată de recurent, în faţa instanţei de judecată şi vizează dispoziţii legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile asupra finalizării cauzei în cazul declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii.

În acest sens, judecătorul este obligat să verifice măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În cauza de faţă, se constată că nu sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate anterior enunţate.

Astfel, se observă că prima excepţie de neconstituţionalitate invocată de către recurentul inculpat A. vizează dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 referitoare la condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. Recurentul a susţinut că instanţa de judecată învestită să judece fondul unei cauze nu trebuie să judece dacă excepţia de neconstituţionalitate poate sau nu să fie trimisă instanţei de contencios constituţional, întrucât acest filtru ar crea judecătorilor o stare de incompatibilitate, precizând totodată că acest text de lege contravine dispoziţiilor art. 16, 21 şi 24 din Constituţie.

Se constată însă că norma legală sus indicată, a cărei constituţionalitate este criticată, nu are legătură cu soluţionarea cauzei, apreciindu-se că singura situaţie în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale putea fi analizată din perspectiva întrunirii condiţiilor prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 o reprezintă invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor ce reglementează calea de atac a recursului.

Cu privire la cea de a doua excepţie invocată, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010 privitoare la dreptul la apărare, recurentul a apreciat că sintagma apărare concretă şi efectivă este neclară şi lipsită de previzibilitate făcând ca actul de apărare să fie lipsit de substanţă, dispoziţia fiind contrară art. 16, 21 şi 24 din Constituţie.

Se reţine că şi în cazul acestei excepţii sunt îndeplinite parţial cerinţele prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că a fost formulată de recurent, în faţa instanţei de judecată şi vizează dispoziţii legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepţiei în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că norma legală a cărei constituţionalitate este criticată, nu are legătură cu soluţionarea cauzei având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate cu privire la procedura de asigurare a asistenţei judiciare obligatorii din oficiu, nu poate avea o înrâurire/influenţă directă cu privire la soluţia ce se poate pronunţa în cauză.

Motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este pur formală, nefiind justificat un interes al titularului cererii, în condiţiile în care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a recurentului.

Neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională. Urmărindu-se un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, se face doar o trimitere generică la dispoziţiile constituţionale, respectiv art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, se vor respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010.

Examinând încheierea atacată prin criticilor invocate, precum şi a dispoziţiilor legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2 2019 constată că recursul este nefondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Înalta Curte reaminteşte că, procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a verifica constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Ca atare, instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).

Dispoziţiile a căror neconstituţionalitate a fost invocată art. 426 alin. (1) teza I C. proc. pen. prevăd: Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare (...)

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege.

Recurentul a susţinut că dispoziţiile art. 426 alin. (1) teza I C. proc. pen. sunt neconstituţionale întrucât sintagma împotriva hotărârilor penale definitive este interpretată eronat de instanţe în sensul că se poate formula contestaţie în anulare doar împotriva hotărârilor prin care se soluţionează fondul cauzei, corect fiind ca împotriva oricărei hotărâri să se poată formula contestaţie în anulare.

Analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte constată că scopul urmărit de persoana solicitată prin finalitatea excepţiei nu este cel al realizării unui efectiv control de constituţionalitate. Argumentele recurentului nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate ci sunt aspecte de ţin de interpretarea şi aplicarea legii.

Astfel, în acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2 2019, reţine că, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (Deciziile CCR nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011, nr. 187/06.03.2012, nr. 785 din 17 noiembrie 2015, nr. 145 din 17 martie 2016, nr. 698 din 29 noiembrie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018).

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate în exercitarea dreptului la apărare se circumscrie coordonatelor prev. de art. 10 alin. (6) C. proc. pen. potrivit căruia "dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege". Or, invocarea unei astfel de excepţii cu depăşirea scopului pentru care a fost instituită prin lege constituie un abuz de drept ce se sancţionează cu respingerea ca inadmisibilă a acesteia.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2 2019, în majoritate, va respinge ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din cuprinsul Deciziei penale nr. 268 din data de 21 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010.

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.

II. Respinge ca nefondat recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, din cuprinsul Deciziei penale nr. 268 din data de 21 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2019.

Procesat de GGC - NN